În zilele Târgului de Carte „Gaudeamus” din Piaţa Unirii am cumpărat o carte extrem de interesantă: Carl Gustaf Emil Mannerheim, „Memorii”, Editura Militară, 2011. De l-a debutul lecturării acesteia m-au uimit mai multe lucruri: cartea este o reeditare după originalul editat prima oară în Finlanda în 1954, deci imediat după moartea mareşalului finlandezii i-au publicat memoriile, care au devenit best-seller; ediţia românească are un cuvânt înainte semnat Irmeli Mustonen, ambasadorul Finlandei la Bucureşti şi o prefaţă semnată de generalul – locotenent Ermei Kanninen, preşedintele de onoare al comisiei finlandeze de istorie militară.
Cartea de la început mi-a revelat stima pe care o acordă finlandezii mareşalului Mannerheim la cel mai înalt nivel în stat. M-am gândit la un personaj similiar ca educaţie, pregătire şi context istoric: mareşalul Ion Antonescu. Regele Mihai I l-a predat la 23 august 1944 unor particulari comunişti din cartierul Vatra Luminoasă, care l-au dus la Moscova, fiind apoi judecat public de Tribunalul Poporului (sovietic) şi împuşcat ca un câine pe 1 iunie 1946, neavând nici până astăzi un mormânt. Şi după 23 de ani de la revoluţia din 1989 cultul mareşalului Ion Antonescu este interzis, fiindu-i dărâmate busturile, străzile cu denumirea acestuia schimbate, iar istoricii evită să vorbească sincer despre rolul excelentului militar în războiul de reunificare naţională dintre anii 1941 – 1944. Citind memoriile mareşalului Mannerheim am meditat la două atitudini istorice, ale românilor şi finlandezilor faţă de doi mari comandanţi militari din al doilea război mondial şi nu numai.
Carl Gustaf Emil Mannerheim provine, la origine, dintr-o familie aristocrată suedeză din Finlanda. Limba lui materna a fost suedeza. Ca tânăr în Marele Ducat Autonom al Finlandei, subordonat Imperiului Ţarist, începe o carieră militară la Petrograd. Obţine în 30 de ani de carieră militară ţaristă toate gradele imperiale, de la locotenent la cel de general de brigadă şi divizie. Mannerheim devine un apropiat al Ţarului Nicolae al II-lea şi comandant al regimentului de gardă. A fost apreciat de Ţar şi trimis în misiuni secrete în Extremul Orient. În primul război mondial luptă ca şi comandant de divizie, obţinând numeroase victorii împotriva nemţilor şi austriecilor.
Vizitează des Finlanda, dar nu se implică în mişcarea de independenţă a Ducatului Autonom. Abia cu revoluţia bolşevică din noiembrie 1917 destinul generalului rus Mannerheim se schimbă. Este nevoit să fugă din Rusia la Helsinki, capitala Finlandei. Aici, bolşevicii finlandezi şi cei ruşi încep revoluţia comunistă. Patrioţii finlandezi îl numesc pe Mannerheim comandantul armatei şi apoi regent. Generalul Mannerheim îi zdrobeşte pe bolşevici şi rămăşiţele armatei roşii. Mannerheim devine erou al Finlandei şi regent al tânărului stat finlandez. Toată perioada interbelică clasa politică finlandeză l-a menţinut pe Mannerheim ca şi şef al Consiliului Apărării, un supra-comandant de armată pentru că el ştia foarte bine spiritul slav de luptă al ruşilor, duşmani declaraţi ai independenţei Finlandei. Aşa se explică că în 1940 în „războiul de iarnă”, micuţa armată finlandeză, a unui popor de numai patru milioane de locuitori, a zdrobit ofensiva, cu sute de divizii, a lui Stalin, care se aliase cu Hitler în august 1939. Englezii în loc să-l sprijine pe Mannerheim i-au cerut acestuia să capituleze în faţa lui Stalin. În memoriile lui Mannerheim se observă că al doilea război mondial a fost pur şi simplu o răfuială imperialistă între marile puteri, iar vina englezilor e la fel de mare ca şi cea a nemţilor sau ruşilor.
Mannerheim a fost nevoit să se alieze cu Germania ca să reziste unei noi ofensive militare a URSS în 1941. Pentru că finlandezi şi-au apărat integritatea teritorială li s-a declarat război de către Anglia. Englezii şi ruşii erau acum aliaţi şi finlandezii în concepţia lui Churchill trebuiau să se lase ocupaţi de Moscova comunistă. Mannerheim a obţinut spectaculoase victorii împotriva sovieticilor, cu ajutorul germanilor generalului Dietl, în istmul Kareliei, devenind în 1942 mareşal al Finlandei. El este de acord cu politica războiului până la înfrângerea definitivă a inamicului dincolo de frontierele istorice, adică cu acţiunea militară a Finlandei înspre Leningrad şi a mareşalului român Ion Antonescu dincolo de Nistru. Afirmă de numeroase ori aceste lucruri public.
Pentru contribuţia sa excepţională în război Mannerheim a fost ales în august 1944 preşedinte al Finlandei, iar Hitler personal a venit la Helsinki să-l felicite la aniversarea zilei sale de naştere. Ca şi Antonescu, conducătorul Finlandei a înţeles că Germania pierde războiul. El a intrat, ca şi trimişii Bucureştiului, în contact cu ambasadoarea sovietică la Stockholm, d-na Kollontai. URSS a fost de acord ca Finlanda şi România să iasă din război şi să se semneze armistiţiul de către şefii armatei şi conducătorii statului: Mannerheim pentru finlandezi şi Antonescu pentru români. Cei doi generali cereau armistiţiu şi un ultimatumum, de două săptămâni, ca nemţii să părăsească Finlanda şi România. Istoria comparativă arată că Finlanda lui Mannerheim a reuşit, iar România nu.
La noi, Regele Mihai a dat planul lui Antonescu peste cap şi a organizat lovitura de la 23 august 1944 aruncând ţara noastră într-un război necontrolat şi sub ocupaţia sovietică fără luptă. Mannerheim neavând un rege deasupra capului să-i disturbe planul de armistiţiu cu ruşii i-a reuşit planul În septembrie 1944 Finlanda semnează la Moscova armistiţiu ca ţară liberă neocupată de ruşi, impunându-şi cerinţele, în schimb România cucerită fără luptă de sovietici e supusă unui umilitor armistiţiu la 12 septembrie, căzând 45 de ani în sfera politică şi militară a Moscovei. Mannerheim dă ultimatumum trupelor germane din ţară. Acestea în cele două săptămâni nu părăsesc ţara. Finalndezii intră în luptă şi zdrobesc una câte una garnizoanele germane. Numai o divizie germană rezistă în nordul Laponiei la graniţa cu Norvegia până pe 12 mai 1945.
Mareşalul Mannerheim rămâne până în 6 martie 1946 preşedintele Finlandei şi apoi se retrage la un sanatoriu în Eveţia, fiind bolnav. El revine de câteva ori în Finlanda fiind primit ca un erou naţional. Moare în 1951 şi este înmormântat cu funeralii naţionale. La noi generalul Antonescu nici astăzi nu este prezentat ca o personalitate excepţională a istoriei militare a României, nu are mormânt, iar statuile sale sunt dărâmate. Ca şi Mannerheim, mareşalul român Antonescu a fost un ofiţer de carieră, căruia i se datorerează victoriile de la Mărăşeşti şi lupta împotriva instaurării bolşevismului în Europa de Est. Din păcate, finlandezii ştiu să-şi omagieze eroul, încă din timpul vieţii şi mai ales după, iar noi românii nu avem unde să-i aprindem o lumânare la mormânt lui Ion Antonescu. Şi Helsinki şi Bucureştiul sunt două capitale de ţări din UE. Diferenţa e că Finlanda se poartă demn în Europa, iar România nu şi-a depăşit anumite complexe de vasalitate istorică.
Ionuţ Ţene