La 2 noiembrie 1721 Petru a primit – firește, la cererea senatorilor – titlul de Împărat și Părinte al Patriei. Despre ce complicații i-a adus societății maladia numită ”imperialism”, reflectează unul dintre autorii noștri permanenți, scriitorul Victor Erofeev.
Erofeev Victor
Vine la mine în ospeție un om, un rus simpatic, bărbos, dar nu un homo sovieticus, ci, mai degrabă, o fire artistică, un blogher care călătorește mult prin lume, cu ochi de o limpezime albastră, un om care arată bine, și, iată, mijindu-și a încredere ochii savurând un pahar de vin și plăcerea de a trăi, acesta îmi spune:
Franța este o provincie a Rusiei.
Stai așa, rațiune! Nici nu polemizez cu el. Dacă e provincie, provincie să fie. Am în fața mea un imperialist rus normal. Nu e nici primul și nici ultimul. Are în sângele lui un ditamai bacilul răscopt al imperialismului. Și l-a cultivat! El este convins că noi suntem mai buni decât toți ceilalți, mai buni decât Franța, decât America și decât toate celelalte state. El este convins că toate aceste țări trebuie să se pună în serviciul nostru, ba chiar să ne slugărească, să stea în fața noastră pe labele din spate, iar noi să ne amuzăm pe seama lor. Până la urmă îi vom cotropi pe toți. Noi suntem pregătiți genetic pentru asta.
Noi aparținem istoric tagmei celor mai adevărați cotropitori, tagmei răpitorilor umani, care am cotropit, ca fiind în firea lucrurilor, tot ceea ce se afla în jurul nostru. Am cotropit Kazanul. Am cotropit Astrahanul. Am cotropit Siberia și Orientul Îndepărtat. Am cotropit Crimeea. Am anexat Polonia. Finlanda? Și ea este a noastră! Ne-am răspândit în toate cele patru zări ale lumii. Și am fi putut merge și mai departe. Nu doar Alaska, dar și insulele Hawai și-ar fi putut duce existența sub steagul rusesc. Nu doar Crimeea, ci și Constantinopolul ar fi putut fi al nostru dacă, în locul revoluției din 1917, am fi rămas în alianță cu Franța și Anglia. Dar nu ne-a mers cu Constantinopolul, însă după cel de Al Doilea Război Mondial am înfulecat liniștit jumătate de Europă, și, dacă am fi putut, am fi înfulecat și Parisul, și Atena, și Roma.
De unde ni se trage nouă acest simț imperial? Căci până și statele de tradiție imperială de felul Angliei au fost pregătite să înghită teritorii subdezvoltate din Asia și din Africa, cultivându-le, pe când noi ne-am impus noi înșine cu neînfricare în fața altora, le-am impus ideologia noastră, ba pe cea monarhist-ortodoxă, ba pe cea comunistă, iar atunci când a trebuit să-l nimicim pe dușmanul nostru înfrânt, nici un mușchi nu ni s-a clintit pe față. Așa i-am împușcat noi pe ofițerii polonezi la Katyn. Și nci acum nu ne prea topim de regret pentru ei. Și nu doar pentru ei. Nu avem regrete, ba chiar mai mult, ne displace când unii tăbărăsc asupra noastră întrebându-ne de ce i-am împușcat. I-am împușcat pentru că noi avem dreptul să-i împușcăm pe toți, inclusiv pe noi înșine. Și dacă ne-am tot împușcat pe noi înșine și, posibil, încă ne vom tot împușca, de ce ar trebui să dăm socoteală
pentru uciderea prin împușcare a unor oameni care ne sunt absolut străini?
Acest soi de imperialism înnăscut, intrat în sânge, asbolut inconștient al oamenilor noștri iese în vileag cu o patimă deosebită când vine vorba de recuperarea Ucrainei. Noi suntem convinși cu toții că Ucraina este o periferie a noastră și că separarea ei de noi a fost o uriașă nedumerire și necesită a fi corectată. Totodată, noi nici nu ne ascundem sentimentul de superioritate față de frații noștri mai mici sau, mai bine spus, față de haholi. Îi chemăm la noi ca pe oaia rătăcită, iar când această oaie va reveni la noi, trebuie că va fi chelfănită cum se cuvine. Această veselă convingere cum că Ucraina independentă este doar o neînțelegere provizorie a pătruns practic întreaga noastră societate și nimeni nu-și pune întrebarea dacă nu cumva haholilor le place așa ceva. Noi nu ne gândim la ce le place altora. Noi nu ne gândim la ce le place celor din Caucaz, din Asia Mijlocie și Ucraina. Noi nu ne
gândim la ce le place popoarelor baltice, pentru că și acestea dintr-o ciudată întâmplare rămăseseră fără stăpân. Noi vom pune mâna pe toți. Microbul nostru imperial rămâne cu noi pentru vreme îndelungată. Dacă nu cumva pentru totdeauna.
De unde s-a luat acest microb inperial care cutreieră sufletul rus? Ar fi ciudat să considerăm că Petru I cu ideea sa imperială ne-a adus și ambițiile imperiale. Aceste ambiții existau și pe timpul lui Ivan cel Groaznic. Ele existau ca posibilitate de împărțire a pământurilor și a ideologiilor încă în perioada jugului tătaro-mongol. Noi am fost mișcați de visurile noastre de cotropire a celor străini și necredincioși și rămânem și astăzi mișcați de dorințele noastre imperiale.
S-ar putea că astăzi nu mai suntem chiar atât de groaznici. S-ar putea că astăzi imperialismul din sângele nostru lucrează împotriva noastră de vreme ce oricine poate din cuprinsul fostei Uniuni sovietice fuge de noi cu groază. Noi devenim nu groaznici, ci ridicoli. Ambițiile imperiale lucrează împotriva Rusiei. Microbul imperial distruge viitorul Rusiei. Și totuși:
Franța nu este decât o provincie a Rusiei.
Și nici să nu încercați să întrebați de ce.
Sursa: kommersant.ru
Traducere din rusă: Vlad Cubreacov
Despre autor: Victor Vladimirovici Erofeev este un scriitor rus contemporan. S-a născut la 19 septembrie 1947 la Moscova, în familia unui diplomat. Și-a petrecut copilăria la Paris, împreună cu familia. A absolvit facultatea de filologie a Universității de Stat din Moscova (1970) și studiile postuniversitare la Institul Literaturii Universale din Moscova (1973). Este doctor în filologie (1975) cu teza ”Dostoevski și existențialismul francez” apărută în volum separat în SUA în anul 1991. În 1979 a fost exclus din Uniunea Scriitorilor din URSS pentru organizarea tipăririi în samizdat a almanahului ”Metropol”. Între 1979 și 1988 a fost interzis spre publicare în URSS. Este autor al următoarelor opere: ”Viața cu un idiot” (1980), ”Frumoasa rusă” (1990, tradus în peste 20 de limbi), ”În labirintul întrebărilor blestemate” (1996), ”Judecata de apoi” (1996), ”Bărbații” (1997), ”Florile rusești ale
răului” (1997), ”Cele cinci râuri ale vieții” (1998), ”Enciclopedia sufletului rus” (1999), ”Zeul X. Povestiti de dragoste” (2001), ”Labirintul II” (2002), ”Buricul” (2003), ”Șic” (2003), ”Să găsești omul în om” (2003), ”Stalin cel Bun” (2004), ”Fulgerul globular” (2005), ”Apocalipsa rusă. Experiența escatologiei artistice” (2006), ”Lumina diavolului. Georgrafia sensului vieții” (2008), ”Akimuzii” (2012, titlul original (Akimudî) fiind o metateză după rusescul Mudaki, adică Mârlanii). Victor Erofeev este membru al Pen-clubului din Rusia. Este laureat al Premiului Nabokov (1992) și cavaler al Ordinului francez pentru Artă și Literatură (2006) și al Ordinului Legiunii de Onoare (2013). A fost distins cu premiul italian Mondello (2009). Este redactor-șef al ediției The Penguin Book of New Russian Writing.