MINI TANCURI 3

George GMT

3 ani ago

Dupa „lupte seculare” am ajuns la „mini-testoasele” noastre…Inainte de a trece la mansa „brichetelor” astea, asa cum mentionam la debutul acestei serii, ne vom opri asupra companiei Ansaldo, una dintre cele mai vechi si mai importante companii de inginerie mecanica si nu numai din Italia, companie care a existat intre anii 1853-1993 avand o puternica amprenta in WW I si WW II.

Giovanni „Gio” Ansaldo a absolvit studiile universitare de inginerie civila in 1840 si pe cele de inginerie hidraulica in 1841. A lucrat ca arhitect pentru familii nobiliare genoveze construind cateva vile pe Riviera Ligurica si a facut parte din comisia de urbanism a orasului-port Genova unde, printre altele, a sustinut infiintarea unui institut tehnic naval conducand si Comisia ministeriala insarcinata cu reorganizarea invatamantului de marina, a scolii de formare a navigatorilor –a fondat in 1851 Institutului Tehnic Naval (Riviera Ligurica se afla pe coasta Marii Ligurice/Mediterana Occidentala intinzandu-se de la Cap Martin/Franta pana la Capo Corvo/La Spezia-Italia. La acea vreme Genova facea parte din Regatul Sardiniei. In fruntea guvernului, din 1850, s-a aflat Camillo Benso Conte de Cavour, unul dintre sustinatorii Risorgimento/Renastere –proces social, politic si administrativ care a dus la unificarea statelor din peninsula italiana intr-o singura natiune, Italia. Ei bine, Cavour a fost un vizionar initiand dezvoltarea economica si industriala a Regatului Sardiniei incurajand constructia de cai ferate, de strazi, de canale de irigatii pentru agricultura. De asemenea, a pus bazele industriei siderurgice si a celei textile. A dezvoltat si modernizat Armata prin intermediul colaboratorului sau apropiat, generalul Alfonso Ferrero La Marmora, construind Arsenalul Naval La Spezia. Generalul La Marmora avea sa devina prim-ministru al Italiei pe 28 septembrie 1864. El a fost creatorul in cadrul Armatei Regale a Sardiniei a Corpului de Bersaglieri pe 18 iunie 1836 -unitate de elita astazi in cadrul infanteriei armatei italiene. Militarii sunt usor de recunoscut datorita palariilor si castilor specifice impodobite cu pene negre de cocos. La momentul unificarii, Bersaglierii au trecut la Regio Esercito/Armata Italiana cu toate cele 6 regimente existente la acea data, 1860). In 1846 devine membru in Societa Economico di Commercio e Manifatture/Societatea Economica de Productie si Comert, societate infintata pe 30 ianuarie 1846 in vederea organizarii celui de-al VIII -lea congres al oamenilor de stiinta italieni care s-a desfasurat la Genova –era inginer mecanic si expert in metalurgie. Un an mai tarziu devine profesor de mecanica aplicata la Universitatea din Genova.

In 1852, la doar 33 de ani, Giovanni Ansaldo isi asuma responsabilitatea conducerii companiei mecanice Taylor&Prandi, companie falimentara la acea data, impreuna cu bancherul Carlo Bombrini (director al Bancii Nationale a Regatului Sardiniei/Banca Subalpina), armatorul Raffaele Rubattino (in 1852 a infiintat prima companie maritima italiana in Genova, Compagnia Transatlantica, transportand marfuri si pasageri pe ruta New York-Buenos Aires) si finantatorul Giacomo Filippo Penco, la ordinul ministrului Cavour –aceasta echipa a fost prima echipa anteprenoriala din istoria Italiei (se stie ca dupa 1840, „Gio” Ansaldo a calatorit in Anglia luand contact cu tehnica constructiei de locomotive, vagoane si sine de cale ferata. Mai mult decat atat, in 1851 a condus delegatia Sardiniei compusa din muncitori specialisti, ingineri si tehnicieni care s-a deplasat la Expozitia Internationala de la Londra, luand contact direct cu evolutia mecanicii si cu cea a constructiei de nave. Drept urmare, a staruit pe langa Cavour sa creeze o industrie nationala de profil si a Institutului Tehnic Naval). Taylor&Prandi era cea mai mare companie mecanica din nordul Italiei/Regatul Sardiniei avand fabrica la Sampierdarena, zona portuara a Genovei, nord-vestul Italiei (in urma acordului semnat in mai/iulie 1846 intre Agentia Generala a Cailor Ferate Sarde si compania Taylor&Prandi s-a infiintat la Genova un „mare atelier metalurgic” cu capital majoritar de stat si cu sprijinul nemijlocit al guvernului Regatului Sardiniei. Guvernul sard/piemontez era interesat de producerea in tara a sinelor de cale ferata si a materialului rulant, precum si a componentelor pentru poduri metalice. La acel moment debutase constructia caii ferate Torino-Genova iar guvernul vroia sa nu mai depinda de importul acestor materiale si echipamente din Marea Britanie/cu precadere, deoarece pretul era ridicat. Mai mult decat atat dorea construirea in Regat a materialului rulant, locomotive si vagoane, copii dupa cele realizate de Sharp, Stewart si Stephenson. Taylor&Prandi a fost infiintata de catre inginerul britanic Philip Taylor, fost director al santierului naval din Marsilia/Franta care venise in Regatul Sardiniei in 1840, si anteprenorul sard Fortunato Prandi. Taylor a ales ca locatie pentru noua companie zona portuara Sampierdarena/Genova, propunandu-i lui Prandi si constructia unui santier naval adecvat constructiei de nave cu coca din fier. In 1846, compania Taylor&Prandi era cea mai mare fabrica metalurgica din peninsula italiana. A falimentat datorita faptului ca neavand experienta in fabricarea otelului si constructii metalice, lipsindu-i muncitorii calificati in lucrul cu otelul, calitatea produselor manufacturate a avut de suferit). Noua companie, cu sprijinul total al lui Cavour, s-a numit „Giovanni Ansaldo&Co/Gio.Ansaldo&C” avand capitalulul social de 1.110.000 de lire.

Nu mult dupa aceea, in 1854, din atelierele Ansaldo iese prima locomotiva cu aburi 100% italiana, FS113, testata personal de catre „Gio” pe ruta Torino-Rivoli (FS-Ferrovie dello Stato. FS113 –locomotiva cu aburi capabila sa atinga 64 kmh). Au construit 18 locomotive intre anii 1854-1860 (in 1853 fabrica avea doar 200 de muncitori. In 1857 ajunsese la 750 de muncitori). In 1860, Ansaldo trece la productia de sisteme si echipamente navale, iar in 1886, prin achizitionarea santierului naval Fratii Cadenaccio aflat pe plaja Sestresi din Genova (aici se construiau din 1815, anual, 50 de nave mici cu coca din lemn), Ansaldo trece la productia de sisteme navale in cadrul noului Cantiere Navale Sestri Ponente inaugurand epoca constructiei de nave cu abur si coca din fier, insa „Gio” nu apuca sa vada asta deoarece moare in aprilie 1859 in urma unei scurte suferinte, conducerea fabricii fiind luata de catre Luigi Orlando pana in 1866. In 1861, Ansaldo avea peste 1000 de muncitori si, la expozitia industriala de la Florenta din acel an a reusit sa prezinte public cel mai puternic motor naval cu aburi din Italia. Din 1871, Ansaldo renunta la productia de locomotive dupa 80 de unitati produse axandu-se pe productia de nave si motoare navale, deschizand noi turnatorii si fabrici de echipamente si instalatii electro-mecanice la Campi, Cornigliano si Sestri Ponente (in 1884 vinde primul crucisator blindat clasa „Garibaldi” catre Armada Argentina, 6732 tone, 109 m lungime, tun in turela calibrul 254 mm, 10 tunuri calibrul 152 mm si altele). In 1900 aveau peste 10.000 de muncitori, iar din 1903, cu sprijinul lui Sir William George Armstrond&Armstrong Whithworth&Co, proprietarul fabricii de tunuri din Pozzuoli, creaza compania Gio Ansaldo Armstrong&Co trecand la productia de armament – un mega complex industrial cu peste 16.000 de muncitori.

LOCOMOTIVA ANSALDO FS113

Si ne oprim aici cu istoria companiei Ansaldo, trecem peste perioada pre-WW I&WW I cu proiectele si realizarile ei (vom vorbi despre acestea in articole separate) si perioada de dupa Marea Depresie din 1929 care a dus la falimentul Ansaldo in 1932 pentru a nu incarca inutil articolul. Mentionam totusi faptul ca in preajma WW I, Ansaldo era deja o companie mamut avand peste 7 fabrici si santiere navale in zona Genova, fieful companiei, cea mai mare din Peninsula: santierul naval Sestri Ponente; uzine mecanice la Sampierdarena fabricand motoare de toate felurile, fabrica de locomotive, vagoane de cale ferata etc; fabricile electro-mecanice din Cornigliano Ligure/vestul Genovei; siderurgii si turnatorii la Cornigliano Ligure capabile sa produca 15.000 de tone de otel lunar; uzina metalurgica Delta din Cornigliano Ligure care prelucra cupru/arama si producea aliaje speciale, aici realizandu-se elice navale si tevile marilor tunuri, inclusiv tunuri navale si turele.

AUTOBLINDA ANSALDO 1915

Doar in WW I, Ansaldo a produs 10.000 de tevi de tun diverse calibre; turnatorie de fonta la Multedo/Pegli, zona Genova; Ansaldo Lorenz -producea aparate telefonice, radio-telegrafice si produse de mecanica fina; fabrica de motoare Diesel „Cantieri Officine Savoia”+ santier naval la Cornigliano Ligure in asociatie cu compania aeronautica Societa Idrovolanti Alta Italia Marchetti/SIAI Marchetti. In 1914, compania Ansaldo valora 30 de milioane de lire, ajungand in 1918 la 500 de milioane de lire.

Putina lume stie dar Ansaldo, pana la Marea Depresie din 1929, a fost unul dintre cei mai mari producatori de automobile din Italia –in perioada 1921-1931 au produs cateva modele cu motoare de 1847 cmc/36 CP-27 kW la 3600 rpm, 1981 cmc, 1991 cmc si 3532 cmc. Masinile erau de buna calitate si performante, compania cehoslovaca Wikov din Pilsen, astazi Republica Ceha, a produs sub licenta Ansaldo Tipo 10 Spider/2 usi/benzina 1,5L racit cu apa/1453 cmc/30 CP la 3000 rpm din 1928, printre primele masini sport cehoslovace.

ANSALDO MANGRINI MANGIAPAN -1916

Mai mentionam proiectele si realizarile Italiei de la inceputul sec.XX fiindca sunt interesante si relativ putin cunoscute, nu le uitati fiindca ne vom intalni negresit cu acestea! 8 mai 1912 –Autofortezza/Fortificatia mobila, primul tanc patentat in Italia, 100-120 tone greutate, bietajat, 12 tunuri calibrul 149/152 mm, o adevarata „nava de uscat”; 1915 –Ansaldo Mangrini Mangiapan, un mega-tanc de 70 de tone propulsat de 4 motoare de 200 CP/total 800 CP, armat cu doua tunuri calibrul 75/105 mm in turela, tanc numit „Fortul mobil”. Eee, rusii nu prea vorbesc despre asta dar proiectele de mega-tancuri italiene&Ansaldo au fost sursa de inspiratie pentru mega-barabaftele inutile T-39, T-42 si KV-4/6, proiecte dezvoltate si cu concursul echipei germane condusa de catre inginerul Edward Grotte (da, o alta poveste!). Cert e faptul ca Ansaldo a realizat astfel de proiecte la sfarsitul anilor *20/sec.XX la cererea Sovnarkom, basca implicarea in proiectarea si realizarea crucisatoarelor usoare sovietice Clasa Kirov/Proiect 26/6 unitati produse (compania Ansaldo a vandut sovieticilor la inceputul anilor *30/sec.XX planurile crucisatorului Raimondo Montecuccoli de 7200 de tone/Clasa Condottieri modificat, 3 turele a cate 3 tunuri calibrul 180 mm in loc de cele 8 tunuri calibrul 152 mm in turela/2 per turela. Sovieticii l-au „acceptat” si aprobat pentru productie in noiembrie 1934 sub numele de Proiect 26. O alta poveste, desigur!); 1916 –Ansaldo Turinelli Testuggine Corazzata/Testoasa Blindata de 8 m lungime, 4,15 m latime, 80 de tone greutate, 10 mitraliere, 12 aruncatoare de flacari, blindaj de 50 mm; 1933 –proiectele Ansaldo GL, mega-tancuri dotate cu turele si tunuri calibrele 45/76/107/152/203 mm, avand greutatea cuprinsa intre 65-100 tone, chiar peste, proiecte pe care compania le-a dezvoltat la cererea sovieticilor. Se spune ca proiectul tancului Ansaldo GL de 65 de tone a inspirat tancul greu T-39 dezvoltat de catre Departamentul Design Mecanic Experimental/OKMO din Leningrad; 1940-1943 -Fiat-Ansaldo P26/40 (tanc greu, 26 tone, tun Ansaldo L34 calibrul 75 mm, 103 exemplare produse) si Carro Armato P43/Bis 3, proiect de tanc ce se vroia raspunsul italienilor la sovieticul T-34/85, al carui design e inspirat de Panzer 4/5 german, 29/35 de tone, tun calibrul 90 mm. Oricum, Ansaldo in colaborare cu Fiat produceau tancuri usoare, tunuri autopropulsate si tractoare de artilerie pe senile la fabrica de tunuri din Genova si arsenalul din Napoli, Carro Armato L6/40 -1940, Carro Veloce CV-35&L3/33-35-38, Semovente L40 da 47/32 (vanator de tancuri si tun autopropulsat dotat cu tun AT calibrul 47 mm, ineficient impotriva blindajului T-34 si KV), Semovente L90 da 90/53 (vanator de tancuri si tun autopropulsat dotat cu tun AT calibrul 90 mm, eficient impotriva blindajului T-34 si KV). Datorita razboiului compania Ansaldo a crescut enorm, daca in 1939 avea 22.000 de angajati, in 1944 depasise 35.000 de angajati. Si trecem la „eroinele” noastre…

ANSALDO MIAS

Motomitragliatrice blindata d’assaulto/MIAS/Motomitraliera blindata de asalt si Moto-mortaio blindato d’assaulto/MORAS/Moto-mortier blindat de asalt s-au nascut in 1935 si, desi erau interesante ca concept, la acel moment erau total inadecvate razboiului modern fiind „ancorate” in WW I –opinia publica italiana inca nu uitase pierderile imense datorate mitralierelor, trauma inca vie si la nivelul strategilor Regio Esercito (se stie ca in 1925 militarii italieni sesizasera faptul ca blindatele lor sunt anacronice si depasite, flota constand din vechiul Fiat 3000/Model 21, Renault FT-17 sub licenta, primul tanc produs in serie in Peninsula, pe care l-au operat intre anii 1921-1945, si pe care l-au modernizat inclusiv cu concursul Ansaldo. Ca fapt divers, in 1930 a aparut varianta FIAT 3000B, avand motor mai puternic, suspensii modificate, tun calibrul 37 mm cu teava marita. Au fost utilizate si in WW II avand urmatoarele caracteristici: greutate 6 tone; lungime 4,29 m; latime 1,65 m; inaltime 2,20 m; motor FIAT cu 4 cilindrii, de 50 CP/1700 rpm, pe gazolina; armament: tun calibrul 37 mm/doua mitraliere de calibrul 6,5 mm/o singura mitraliera de calibrul 6,5 mm; autonomie 100 km pe sosea; viteza maxima pe sosea de 21 km/h. Au fost produse cel putin 300 de unitati, in ambele variante, dar exista surse care dau o cifra mult mai mare, 1400 de unitati. O varianta interesanta aparuta prin modificarea unui tanc Renault FT-17 a aparut in anul 1918/1919, creatie Ansaldo, si a constat din eliminarea turelei si inlocuirea acesteia cu un tun-obuzier calibrul 105 mm care nu dispunea de spatiu pentru proiectile, necesitand vehicul specializat –obuzierul autopropulsat Ansaldo Semovente 105.

ANSALDO SEMOVENTE 105

Nu a intrat in productia de serie desi a existat intentia de a se comanda 12 unitati din partea armatei italiene. Ar fi fost primele obuziere autopropulsate din dotarea Regio Esercito, si printre primele din lume. Drept urmare, desi bugetul era mic, Regio Esercito a trecut la modernizarea, imbunatatirea si chiar inlocuirea parcului existent. Insa au gandit prost! Au ignorat complet tancurile medii si grele mergand pe ideea ca nu vor avea un nou razboi mondial ci vor avea doar conflicte de mica intensitate in coloniile din Africa, si asta avea sa-i coste scump in WW II. Se gandeau ca au nevoie doar de tancuri usoare capabile sa desfasoare operatiuni in coloniile africane si in zona muntoasa din nordul Italiei, cu alte cuvinte de blindate care sa fie mai rapide si mai mobile decat vechiul Fiat 3000, care sa poata fi transportate usor pe platforma cu camionul capabile sa asigure sprijin cu foc infanteriei aflata in atac/mitraliere sau tunuri de mic calibru. Drept urmare, in 1929 generalul-maior Ugo Cavallero, la acea vreme senator si presedinte in staff-ul Ansaldo, a mers in Anglia unde a vazut “in direct” tanchetele Carden-Loyd Mk.V/VI, achizitionand unul pe care l-a trimis in Italia pentru testare si evaluare de catre Regio Esercito. L-au vazut, l-au placut, l-au acceptat fabricandu-l sub licenta din 1929 sub numele de Carro Veloce 29, plus versiunile care i-au urmat CV-33/35/38).

Motomitragliatrice blindata d’assaulto/MIAS/Motomitraliera blindata de asalt a fost practic o moto-mitraliera blindata pe senile cu un om in echipaj, acesta fiind si conductor si tragator. Era practic un scut mobil senilat avand urmatoarele caracteristici: mini-tancheta, sa zicem (hmmm, putem sa-i spunem asa?), proiectata si realizata de compania Ansaldo in mai 1935, un singur prototip produs care nu a atras atentia militarilor italieni (nici n-avea cum, zic eu, fiindca Regio Esercito avea „scule” mai fortoase decat jucaria asta! Ca in WW II n-au fost bune de nimic e alta poveste). Teoretic, Ansaldo a proiectat acest mini-tanc ca protectie pentru infanterist la traversarea „tarii nimanui” avand in vedere pierderile enorme de vieti din WW I, un scut blindat autopropulsat. A fost o bizarerie, o incercare de a crea un vehicul economic, ieftin, usor de fabricat si usor de operat de catre infanteristi neinstruiti in tehnica conducerii blindatelor. Inginerii Ansaldo sustineau ca „oricine poate invata sa-l conduca, chiar si pe linia frontului”. Cert e faptul ca MIAS si MORAS sunt cele mai mici tancuri realizate vreodata in lume; motor de motocicleta pe benzina monocilindric Frera de 250 cc, 5 CP la 3000 rpm cu magnetou Magento Marelli, racit cu aer (surse independente mentioneaza 9 CP la 4600 rpm).

MOTOR FRERA 250 CC

Motorul era produs de Societa Anonima Frera din comuna Tradate, Provincia Varese, nordul Italiei, 55 km nord-vest de Milano, societate infintata in 1904 de anteprenorul Corrado Frera, important producator de biciclete, biciclete cu motor si motociclete cu sau fara atas intre anii 1904-1936 (in 1922, regele Italiei il numeste pe Corrado „Ofiter al Coroanei” considerandu-l fondator al industriei moto italiene). In anii *20/sec.XX, Compania Frera era printre cele mai mari companii producatoare de motociclete din Europa, si unul dintre principalii furnizori de bolizi pe doua roti pentru Regio Esercito (mda, in 1928 compania producea 200 de motociclete si peste 10.000 de biciclete lunar. In acel an productia de motociclete a fost enorma, 50.000 de exemplare); viteza maxima pe sosea 5 kmh inainte/inapoi 2,20 kmh; echipaj 1. inaltime 1,10 m. Spatiul interior era incomod, militarul neavand prea mult loc. Mai mult decat atat, conductorul&mitraliorul nu dispunea de scaun deplasandu-se in pozitia ghemuit odata cu vehiculul adica, mai pe romaneste facea „mersul piticului” pe jos (imi inchipui ca era o „placere” acest mod de…locomotie).

DETALII INTERIOR MIAS

Plafonul cutiei blindate era rabatabil pentru a usura intrarea/iesirea din vehicul; blindajul frontal inclinat rezista la proiectilul calibrul 7,92 mm tras de pusca germana Mauser de la 50 m distanta, impact la unghi de 90◦, grosime probabila 14 mm; blindajul lateral al cutiei blindate era mai subtire, probabil 10-12 mm, si rezista la proiectilul calibrul 6,50 mm tras cu pusca Carcano Modello 1891 de la 50 m distanta (ca fapt divers, cu o pusca Carcano Modello 91/38 echipata cu luneta a fost asasinat pe 22 noiembrie 1963, John Fitzgerald Kennedu, Presedintele SUA de atunci); pe partea laterala stanga a cutiei blindate erau dispuse o lopata de infanterie, o cazma si un baros acestea fiind destinate indepartarii obstacolelor din teren sau amenajarii amplasamentului de tragere; MIAS era armat cu doua mitraliere/binate Isotta-Fraschini „Scotti” calibrul 6,50 mm, elevatie cuprinsa intre +14◦/+10◦, rezerva 1000 de proiectile, nu puteau fi operate din mers, doar cu blindatul stationar. Mitraliera a fost proiectata de catre inginerul si inventatorul Alfredo Scotti fiind produsa in numar redus de catre compania IF datorita faptului ca s-a considerat, si pe buna dreptate, ca nu face fata noilor provocari optandu-se pe scara larga pentru calibrele 12,50 mm si 20 mm. Mitraliera era destinata aeronavelor. Oricum, Scotti avea la inceputul anilor*30/sec.XX propria companie numita Societa Anonima Armi Automatiche Scotti/Autoscotti in Brescia dar din pacate nu am gasit date despre mitraliera Scotti calibrul 6,50 mm.

Moto-mortaio blindato d’assaulto/MORAS/Moto-mortier blindat de asalt e frate cu MIAS avand aceleasi caracteristici tehnice, aceeasi masina dar cu alta „stropitoare”, una mai fortoasa, un mortier de transee/asalt Brixia calibrul 45 mm dispus frontal, elevatie cuprinsa intre -10◦/+72◦, rezerva 50 de grenade fiecare cantarind 440/465/500 de grame.

Mortierul de transee/mortier de asalt Brixia, mortier usor calibrul 45 mm, a fost proiectat si fabricat de compania „Metallurgica Bresciana Tempini” din Brescia/Lacul Garda/nprdul Italiei in 1932, fiind cunoscut in Regio Esercito drept „Brixia Modelo 35”. A ramas in serviciu armatei italiene din 1935 pana in 1950. A fost utilizat in WW II si de germani sub numele de „4,5 cm GrW 176(i)”, de partizanii greci si iugoslavi –captura de la italieni. Foarte probabil l-au utilizat si rusii, captura de la italieni. Mortierul avea urmatoarele caracteristici: operatori 2; greutate 15,50/16 kg cu afet si cracane. Cadrul era pliabil si demontabil; lungime teava 26/26,20 cm; calibrul 45 mm; elevatie cuprinsa intre +10◦/+90◦; rata de foc 8-10 proiectile pe minut cu reglarea elevatiei. Operatori experimentati puteau executa 25-30 de trageri pe minut fara schimbarea elevatiei (asta s-a vazut in Rusia. Sovieticii respectau puterea de foc a acestei arme usoare vanand cu precadere operatorii); viteza proiectilului la gura tevii/viteza de azvarlire 82/83 ms; raza maxima de actiune 530 m/minim 100 m (in Rusia, infanteristii italieni au tras cu el si la 20 m distanta incercand sa stavileasca puhoiul sovietic, conform unor surse independente); greutate proiectil 440/465/500 grame, lungime proiectil 12,80 cm. Ca fapt divers, in Rusia, un batalion de infanterie italian avea 9 mortiere Brixia in dotare.

MUNITIE MORTIER BRIXIA

Desi mortierul putea executa foc rapid, incarcatura mica de explozibil a proiectilelor cu fragmentare de doar 70 de grame de TNT il faceau eficient doar impotriva infanteriei, amplasamentelor nefortificate, vehiculelor neblindate sau usor blindate (Modello 35E/Explosivo, proiectil colorat in rosu si negru. Ca fapt divers, italienii numeau TNT-ul –„Tritolo binitronaftalina”. Eee, bomba mortierului era mai slaba decat „Bomba a mano Modello 35”, grenada de mana cu fragmentare ce cantarea 200 grame produsa de catre Breda poreclita de catre englezi „Diavolul Rosu” datorita coloritului sau, puternica si eficienta -radea tot pe o raza circulara de 10-15 m. Datorita eficientei a ramas in uzul armatei italiene pana in 1992. Initial, bomba a avut corp din aluminiu insa datorita penuriei a fost ulterior realizat din alama, foarte probabil din 1941).

Interesant e faptul ca mortierul avea incarcator cu 5-10 proiectile, reincarcarea mortierului facandu-se manual prin intermediul unei manivele (manivela inainte reincarca proiectilul, manivela inapoi lansa proiectilul. Incarcarea se putea face si proiectil cu proiectil, in caz de forta majora). Existau si bombe calibrul 45 mm fumigene (Modello 39F, proiectil colorat in negru), incendiare (Modello 39I/Incendiario continand aproximativ 70 de grame de fosfor, proiectil colorat in rosu) sau inerte (Modello 35, proiectil in culoarea aluminiului sau vopsit gri), de exercitiu. Datorita sistemului bombe-incarcator, mortierul era predispus la blocare. Existau probleme si cu proiectilele, acestea prezentau deseori defectiuni neexplodand la impact –exista surse independente care sustin ca in Rusia, datorita umezelii si inghetului, incarcatura exploziva si detonatorul erau afectate. Mortierul putea fi transportat in spate de catre operatori intr-un rucsac impermeabil sau cu calul/magarul/motociclete cu atas (spre exemplu, cu magarul se puteau duce 3 lazi a cate 10 proiectile. In Rusia si Africa de Nord, mortiere Brixia erau utilizate si pe motociclete cu atas).