In Ucraina s-a demonstrat ceea ce se banuia de mult timp: avioanele care executa misiuni CAS clasice sint din ce in ce mai vulnerabile in fata rachetelor portabile moderne. Si aici e vorba de avioane dedicate, cum e cazul Su-25, nu de aparate de antrenament cu rol secundar de atac la sol.
In ambele cazuri, viteza relativ mica si inaltimea medie necesare atacului, mai precis necesare achizitiei tintei de la bordul avionului pentru atingerea preciziei necesare CAS, in cazul in care nu exista un observator la sol, le plaseaza exact in interiorul anvelopei MANPADS-urilor.
Chiar si pana la atingerea obiectivului avioanele CAS sint puse in pericol de apararea AA. In mod traditional (aparatele cu semnatura radar redusa iesind din discutie) penetrarea unei aparari dense si bine organizate cere folosirea unui profil de zbor la foarte mica altitudine – care reduce timpul de raspuns al sistemelor AA – si viteza mare, peste cea limita pana la care rachetele portabile pot angaja o tinta. In general un factor critic pentru misiunile de bombardament si atac la sol, apararea AA cu raza medie si lunga poate deveni importanta si in cazul CAS, mai ales daca inamicul domina campul de lupta cu asemenea sisteme.
Este deci important ca munitia AG sa fie lansata cat mai departe de tinta, crescand sansele ca aparatul atacator sa nu intre in raza de actiune a apararii anti-aeriene, indiferent de tipul sistemelor folosite.
Din pacate, toate masurile de mai sus reduc precizia loviturilor si le fac mai putin aplicabile in cazul misiunilor CAS.
E destul de clar ca pentru a asigura unele sanse de supravietuire unui avion de tip IAR-99 in misiuni CAS ar fi necesar un tip de munitie care sa permita o precizie foarte buna chiar si in cazul in care ar fi lansata dintr-un avion evoluand la o inaltime mica, de la mare distanta de obiectiv, atat impotriva tintelor fixe dar si mobile (cu asistenta de la sol).
Din fericire si altii s-au lovit de aceeasi problema si au gasit deja solutii.
Dar mai intai un pic de istorie.
Hs 293, o bomba cu aripi si motor racheta, ghidata prin telecomanda, e prototipul armelor de precizie lansate de la o distanta sigura fata de apararea antiaeriana, problema pe care germanii au rezolvat-o in a doua parte a celui de-al Doilea Razboi Mondial.
Extrem de avansata pentru vremea ei, bomba cu aripi a avut succes mai ales impotriva navelor aliate, tinte pentru care a si fost proiectata, eficienta ei impingand aliatii sa caute metode de a-i scadea precizia prin bruierea canalului de comanda.
Analizand separat fiecare element inovativ al Hs 293 se poate desena un echivalent modern.
In primul rand sistemul de ghidare responsabil pentru precizia necesara misiunilor CAS. In acest moment majoritatea bombelor ghidate moderne se grupeaza in doua tabere: cele care identifica si urmaresc activ o anumita tinta prin sisteme de tip semi-activ laser, infrarosu, televiziune sau radar si cele care sint ghidate spre un punct predeterminat inaintea lansarii, folosind un sistem hibrid GPS/INS.
Un exemplu din prima categoria este familia Paveway, care a debutat folosind ghidarea semi-activa laser. Desi ieftin si foarte precis, asigurand lovirea inclusiv a tintelor in miscare, sistemul suferea o scadere a performantelor in conditii meteo proaste si intreaga secventa de la lansare pana la lovirea tintei era destul de complexa, limitand flexibilitatea armei.
Prin adaugarea altor senzori din aceeasi categorie se obtinea o crestere a performantelor insa si a costurilor. Solutia gasita a fost un hibrid care incorpora pe langa senzorul SAL si un sistem de ghidare GPS/INS, relativ simplu si ieftin si care a dat nastere la doua versiuni concurente, Dual Mode Laser Guided Bombs (Lockheed Martin) si Paveway IV (Raytheon).
In cealalta tabara, a bombelor ghidate GPS “pure”, se distinge celebra JDAM.
Ieftina si extrem de flexibila, e alegerea perfecta atunci cand locatia tintelor e cunoscuta si acestea sint fixe. Daca se urmareste lovirea unor tinte mobile, atunci e necesara montarea unui senzor din prima categorie, rezultand acelasi hibrid, in cazul de fata L(aser)JDAM.
Combinatia sistemelor semi-activ laser si GPS/INS pare a fi o solutie acceptabila pentru asigurarea unor performante bune indiferent de starea vremii cat si capacitatea lovirii unor tinte mobile, mentinand un pret scazut. Inlocuirea senzorului SAL cu unul IR sau MMW ar duce la cresterea autonomiei fata de controlorul de la sol insa cu dezavantajul unui cost crescut.
Un alt doilea element de analizat este modul de lansare a bombei de la mare distanta. Cea mai simpla metoda pentru extinderea razei de actiune este adoptarea unui kit cu aripi, exemple reprezentative fiind Rafael Spice(CCD/IR+GPS/INS) si JDAM-ER(GPS/INS).
Desi solutia e simpla si functioneaza eficient, este foarte dependenta de viteza si mai ales de altitudinea din momentul lansarii, rezultand o traiectorie mai putin flexibila.
O solutie deja prezenta pe Hs 293 ar fi adoptarea unui motor racheta, exemple recente fiind AGM-130 (TV sau IR + GPS/INS) si AASM (IR sau SAL + GPS/INS). Avantajul principal este ca pot fi lansate inclusiv de la mica altitudine si pe traiectorii mai complexe, imposibile pentru bombele cu aripi fara motor.
Cand toate elementele de mai sus sint folosite simultan, rezulta un urmas modern al Hs 293 si un exemplu foarte bun ar fi Denel Umbani.
Umbani este un kit ce se poate atasa bombelor standard pentru a le converti in arme “inteligente”, ghidate GPS/INS cu optiunea adaugarii unui senzor SAL sau IR pentru imbunatatirea preciziei si atacul tintelor in miscare. Extinderea razei de actiune este facuta prin folosirea unui set de aripi pliabile si a unui motor racheta, ce ii asigura si capacitatea de a fi lansata de la mica altitudine.
Teoretic, in functie de performantele senzorului IR, Umbani ar putea lovi chiar si tinte navale.
Umbani a fost integrata pe avionul de antrenament subsonic BAE Hawk din dotarea sud-africanilor si a inregistrat deja un succes la export, fiind produsa in cooperare, pentru UAE, ca Al Tariq.
Cum BAE Hawk este ce vrea sa devina IAR-99 cand se va face mare, solutia sud-africana merita a fi studiata in cazul in care se doreste o solutie relativ ieftina pentru ca un avion de antrenament subsonic sa aiba sanse de reusita in misiuni CAS.