Pentru cine este fan al documentarelor despre cel de-al doilea razboi mondial, numele lui Ysoroku Yamamoto este unul foarte cunoscut si, de ce nu, foarte respectat, atat timp cat absolut toate aceste documentare il prezinta pe amiralul japonez, comandant al Flotei Imperiale Combinate, drept un mare strateg, un foarte inteligent amiral, spaima americanilor.
Poate ca amiralul japonez chiar a fost un om foarte inteligent si bine pregatit, poate ca a facut pentru marina japoneza lucruri importante, nu stiu exact ce masuri a luat Yamamoto, dar cred ca-l putem judeca mult mai simplu in urma a doua mari batalii: Pearl Harbour – intrarea Japoniei in razboi si Midway – batalia a care a pecetluit soarta Japoniei.
Ambele au fost gandite si planificate de Ysoroku Yamamoto, chiar daca comanda efectiva a fost in ambele batalii in mainile altui amiral japonez (cu adevarat incompetent – daca mai punem in discutie si batalia din Saipan), Chuichi Nagumo.
Prima batalie, atacul din 7 decembrie 1941 asupra bazei navale americane din Pearl Harbour.
Sase portavioane japoneze, impreuna cu cel mai bun grup aerian din acea perioada, au atacat prin surpindere flota americana a Pacificului. Japonezii au anuntat o victorie rasunatoare, americanii s-au plans ca n-au stiut nimic, dar in realitate a fost doar o palma peste botul unui tigru si cam atat.
Japonezii n-au reusit mare lucru, parte datorita ghinionului, dar in cea mai mare parte din cauza neghiobiei celor care au planificat si condus atacul.
Pierderile americane au fost minore si s-au rezumat la cateva nave, pierdute definitiv au fost si mai putine. Cu exceptia USS Arizona, toate cuirasatele americane au fost reparate, dar oricum cuirasatele nu prea mai contau, ele au jucat in restul razboiului doar rol de nave de escorta si artilerie mobila pentru sustinerea debarcarilor.
Cele trei portavioane stationate in Pearl Harbour (USS Enterprise, USS Yorktown si USS Lexington) erau pe mare cu escortele lor, n-au patimit nimic. Aici putem discuta despre norocul americanilor si ghinionul japonezilor, nimic de reprosat lui Yamamoto si lui Nagumo.
Chuichi Nagumo
Dar pierderile americane au fost destul de nesemnificative strict din cauza neghiobiei japoneze care a atacat aerodromurile, distrugand avioane vechi si care oricum n-ar fi contat (P-40), au tot bombardat navele aflate in port, dar nu s-au atins de lucrurile cu adevarat importante si care ar fi putut pune pe butuci, pentru o perioada lunga, Flota Pacificului, nu s-au atins aproape de loc de infrastructura, nu au bombardat depozitele de combustibil (care ar fi generat retragerea flotei pe coasta de vest) si sistemele de alimentare ale navelor, depozitele de munitii, docurile uscate, facilitatile de reparatii si intretinere a navelor si una peste alta infrastructura bazei navale din Oahu a ramas destul de intacta, permitand americanilor ca odata ce au avut navele sa desfasoare operatii fara probleme.
In Pearl Harbour se afla si infrastructura necesara operarii submarinelor, ateliere de reparatii, piese de schimb etc, japonezii au bombardat senini exact obiectivele care nu ar fi facut oricum diferenta in razboiul care urma. Americanii nu aveau de gand sa-si trimita cuirasatele, precum britanicii cu “Repulse” si “Prince of Wales” pe 10 decembrie, nave grele, fara acoperire aeriana.
Americanii stiau deja ca fara portavioane nu pot duce razboiul in Pacific si atunci Yamamoto ce-a avut cu navele de linie americane? De ce n-a atacat mult mai importanta infrastructura a bazei aero-navale de la Pearl Harbour?
Si pentru ca n-a atacat-o, americanii au fost in masura sa-i demonstreze amiralului japonez insemnatatea acestei baze sase luni mai tarziu, cu ocazia bataliei de la Midway, atunci cand in doar trei zile, portavionul USS Yorktown a fost reparat suficient de bine cat sa fie decisiv in batalia ce urma sa aiba loc. Fara Yorktown, americanii ar fi pierdut probabil batalia de la Midway.
Si ajungem la a doua imensa greseala a lui Yamamoto, una cu adevarat gigantica si care a distrus orice sansa pentru Japonia de a pierde onorabil razboiul din Pacific.
Ok, americanii bombardeaza Tokyo cu B-25 Mitchell de la bordul USS Hornet, un raid de moral, pentru presa, fara nici o insemnatate militara, dar orgoliul japonez se inflameaza si se ajunge la incercarea de a distruge flota americana de portavioane dintr-o singura lovitura. O gandire tipica de jucator de pocher, dar intrebarea care se pune este simpla: de ce ar risca Japonia, care se afla intr-un evident avantaj ca numar de nave dar mai ales ca valoare a echipajelor de piloti de la bordul portavioanelor sale, o carte de tipul “totul sau nimic”?
Astfel de riscuri ti le asumi cand ai cutitul la os nu cand esti in avantaj.
Dar trecem peste mentalitatea din spatele planului si ajungem la planul in sine, absurd din punctul meu de vedere.
Yamamoto gandeste un plan extrem de complicat (tipic pentru marina imperiala), cu multe rotite in miscare, un plan care necesita o functionare impecabila pentru a reusi, dar stim cu totii ca orice plan se prabuseste atunci cand incepe batalia si drept consecinta, submarinele japoneze care trebuiau sa anunte plecarea portavioanelor americane din Pearl Harbour ajung pe pozitii prea tarziu, flota americana trecuse deja.
Nu discutam aici despre faptul ca americanii stiau de atac ci de modul cum japonezii l-au organizat.
Flota Combinata scoasa pe ocean cu aceasta ocazie a fost cu adevarat… imperiala. Peste 80 de nave de lupta, cuirasate, crucisatoare, multe submarine si un total de opt portavioane (din care patru usoare: “Zuiho”,”Hosho” – ambele pentru Midway si “Ryujo”, “Jun Yo” pentru Aleutine).
Dar Yamamoto, desi scoate multe nave de lupta pe mare, isi face planul ca americanii sa fie nevoiti sa lupte cu doar patru portavioane! Pai care-i logica sa mai detii superioritatea numerica in nave de lupta, daca grupul naval care va duce lupta, conform planului, este format din doar patru nave?!?
Prin aceasta decizie, amiralul japonez n-a facut nimic altceva decat sa egalizeze sansele in fata americanilor, in loc sa atace cu toate cele opt portavioane disponibile, Yamamoto le imprastie spre Aleutine (un atac cu totul si cu totul nefolositor, insulele respective neavand mare importanta in razboi si fiind recucerite de nord-americani chiar un an mai tarziu) si spre final doar 17 nave de lupta japoneze participa la o batalie in care pe hartie sunt angrenate peste 80 de nave de razboi (includem aici si grupul aero-naval destinat Aleutinelor).
Greu de inteles ce avea de gand Yamamoto sa faca cu cuirasatele intr-o batalie pe care el insusi o gandise ca fiind una intre aviatiile ambarcate la bordul portavioanelor? In iunie 1942, americanii nu prea mai aveau cuirasate care sa si pluteasca bine, daramite sa mai si lupte, in cele doua grupuri de lupta ale Statelor Unite nu vedem nici un cuirasat, doar distrugatoare si crucisatoare cu rol de escorta anti-submarin si de protectie anti-aeriana.
Ba mai mult, cand s-a aflat despre pierderea celor patru portavioane, Yamamoto a gandit o operatiune de noapte cu navele grele impotriva portavioanelor americane, operatiune la care a renuntat repede cand navele americane, precaute, s-au indepartat pe timpul noptii de flota japoneza tocmai pentru a evita un astfel de atac.
Revenind la planificarea bataliei, Yamamoto scoate senin toata flota imperiala, dar trimite in fata doar patru portavione si escortele lor, restul de nave fiind efectiv in croaziera, sau luptand prin Aleutine cu pinguinii si cei cativa militari americani rataciti pe acolo, mirati si ei de interesul aratat de Imperiu pentru pustietatile lor…
Istoria ne spune ca fortele care s-au infruntat la Midway au fost: americanii – 3 portavioane si nave de escorta. Totalul a fost de 25 de nave. Atat aveau americanii la dispozitie in acea perioada, atat si nimic mai mult iar japonezii stiau asta.
Japonezii – 4 portavioane, un total de 17 nave de razboi. Dar, si mai important este ca majoritatea flotei japoneze n-a facut decat deplasare, fara sa intre si in teren: 4 portavioane usoare, 5 cuirasate, in total 51 de nave de razboi, doar pentru Midway, la care se adauga si corpul aero-naval destinat Aleutinelor.
Deci japonezii pleaca la batalie cu ditamai flota dar de angajat direct in lupta angajeaza mai putine nave decat au americanii. Restul este istorie, adevarat, atacul asupra Insulelor Aleutine, forta de debarcare, forta de protectie si dracu sa-i mai pieptene, ideea este insa simpla si intrebarea rezonabila: de ce Yamamoto trimite in lupta o forta navala mai mica decat cea americana in conditiile in care el detine o superioritate neta in nave si calitatea pilotilor de pe portavioane? Ca sa-i pacaleasca pe americani?
De ce nu-si foloseste intreaga forta pentru a-i zdrobi pe yankei? De ce nu creaza doua grupari de portavioane (cate trei nave per grupare) asa cum au facut americanii, care si-au impartit cele trei portavioane in doua task force-uri? De ce nu ataca din doua parti?
Si ca lucrurile sa fie complete, comandantul bataliei este acelasi Nagumo, un om care, sa spunem, era foarte conservator, de o flexibilitate nula. Daca in locul lui Nagumo era amiralul Tamon Yamaguchi, poate ca lucrurile ar fi stat altfel, japonezii tot pierdeau portavioane, dar poate ca si americanii ramaneau mai saraci.
Doua mari batalii, doua esecuri rasunatoare, adevarat Midway a avut o cu totul alta magnitudine si dupa iunie 1942 japonezii au fost fortati sa treaca intr-o defensiva extrem de stricta de unde au mai iesit in august 1945 odata cu capitularea neconditionata.
Astfel ca nu inteleg de ce istoricii il considera pe Isoroku Yamamoto un mare strateg. Poate ca inaintea razboiului amiralul japonez a facut lucruri care au contat, poate a modernizat marina imperiala, dar si aici sunt probleme, japonezii ramanand fara pilotii de calitate dupa Midway, modul lor de a intelege razboiul i-a facut sa aiba un numar relativ mic de piloti extrem de bine pregatiti, iar in spatele lor nu aveau practic nimic, spre deosebire de germani care au reusit sa aiba piloti bine pregatiti pana aproape de finalul anului 1944.
Despre valoarea exceptioanala a personalului navigant ne spun cifrele bataliei de la Midway, unde americanii au atacat portavioanele nipone cu sute de avioane si au avut pierderi incredibil de mari, mai ales pe zona bombardierelor torpiloare, in timp ce japonezii au atacat de doua ori USS Yorktown, cu o mana de avioane si au reusit in ambele ocazii sa-l loveasca zdravan, doar sistemul de combatere a avariilor (foarte bine pus la punct pe portavioanele americane) reusind sa tina nava pe linia de plutire si chiar partial operationala, portavionul fiind scufundat in final de un submarin, impreuna cu distrugatorul USS Hamman.
Americanii au avut un noroc incredibil la Midway: au aflat din timp si au reusit doar in cinci minute, numai cu bombardiere in picaj, sa scufunde trei portavioane japoneze! O performanta cu adevarat uluitoare si oricum am privi batalia, au avut noroc cu carul, iar japonezii un ghinion rar intalnit, de la hidroavionul de cercetare care a plecat mai tarziu, la coincidenta dezastruoasa de a avea avioanele pregatite (cel de-al doilea val de bombardament) pentru Midway, iar avioanele de escorta ramase fara combustibil si imprastiate la joasa altitudine, unde respinsesera atacul bombardierelor-torpiloare.
Noroc cu carul, si inca un car foarte mare, dar au beneficiat si de o comanda deosebita, Nimitz aratand ca este amiral veritabil, a avut curaj (un curaj nebun), a avut incredere in ofiterii lui si in final a castigat o batalie pe care calculul de pe hartie o arata ca fiind cu totul in dezavantajul americanilor.
Yamamoto, dupa ratarea de la Pearl Harbour, unde a lasat baza aero-navala relativ intacta si avariind nave care erau oricum destul inutile in razboi, a conceput un plan greoi, foarte complex, mizand ca totul va merge asa cum doreste el, dar ciudatenia ramane, din punctul meu de vedere, numarul enorm de nave care efectiv nu au participat deloc la batalie (si nici n-ar fi avut cum), o flota scoasa doar ca sa fie acolo, amiralul japonez oferind americanilor o sansa cu totul nesperata, egalizand sansele daca vreti, oferind US Navy o batalie “curata”, nefolosind enorma superioaritate numerica si calitativa in folosul sau, tind patru portavioane nefolosite si o enorma armada doar ca sa lupte cu 17 nave, desi stia ca Midway detine si ea avioane de lupta.
In linii mari, americanii au reusit chiar sa aiba mai multe avioane implicate in lupta decat japonezii: 360 de aparate (233 de pe portavioane si 127 de pe Midway) vs 264 japoneze. Yamamoto a oferit practic, pe tava, superioritatea aeriana americanilor.
Sigur, puteti argumenta ca avioanele decolate de pe Midway practic n-au contat, nici macar o singura lovitura nu a fost inregistrata, dar v-ati insela, hartuirea continua a flotei lui Nagumo i-a intarziat pe japonezi, portavioanele au manevrat violent, a fost intarziata recuperarea si mai apoi lansarea celui de-al doilea val, au iesit din formatie, avioanele Zero din escorta au consumat combustibil si munitie in lupta si una peste alta, totul conteaza, mai mult sau mai putin, cert este ca atunci cand bombardierele in picaj de pe USS Enterprise si USS Yorktown au aparut deasupra flotei japoneze, aparatele Zero din escorta erau pe undeva pe jos vanand torpiloarele si erau la limita cu combustibilul si munitia, americanii nefiind deranjati de absolut nimeni cand s-au organizat si au distrus trei portavioane in cinci minute.
Asadar, Yamamoto renunta la superioritatea sa in nave, trimite la lupta doar 17 unitati din gigantica armada pe care o avea la dispozitie, mizeaza absolut gresit (si greu de inteles ce-a fost in mintea lui) ca americanii isi vor trimite portavioanele spre Aleutine, incepe batalia, japonezii observa ca sunt atacati de aviatia ambarcata (bombardierele torpiloare au ajuns primele), Nagumo este pus in fata unei alegeri imposibile, americanii au noroc, iar Japonia pierde initiativa si in final razboiul.
Ori in contextul celor prezentate mai sus este chiar de mirare ca americanii l-au ucis pe Yamamoto in 1943 si nu l-au lasat sa mai conceapa si sa conduca alte operatii navale, poate ca daca traia yankeii ajungeau la Tokyo mai devreme.
GeorgeGMT