Luna septembrie va fi marcată de o nouă rundă a convorbirilor în format 5+2, unde delegaţia Republicii Moldova mizează pe o fluidizare a înţelegerilor posibile, iar trimişii oficialilor de la Tiraspol, pe o clarificare a celor obţinute, concret, de premierul român, de la Chişinău, din partea omologului german.
De la decolarea avionului ce o ducea pe Angela Merkel în Germania, până acum, o serie de atitudini publice indică o nervozitate, în creştere, în arena politică din stânga Prutului.
Cel mai surprinzător anunţ este despre marşul a 10.000 de unionişti, planificat duminică, 16 septembrie 2012, la Chişinău. Un demers al Platformei Civice „Acţiunea 2012”, ce ţine cont şi de experienţele dobândite la marşurile anterioare, din Cahul şi Bălţi, care au prilejuit şi afirmarea unor nostalgici ai Uniunii Sovietice, prin scandări, ameninţări şi violenţe de stradă – tipice unor vremuri ce păreau apuse.
Acele evenimente au confirmat deruta şi prudenţa celor ce răspund de forţele de ordine, rod al unei mentalităţi moştenite din perioada sovietică, dar şi a conştiinţei că – la nivelul executivului de la Chişinău – se dorea moderaţie şi evitarea unor dezangajări în forţă, a manifestanţilor pro şi contra inevitabilei uniri a celor două state româneşti.
Faptul că un recent sondaj indică voinţa a aproximativ 90% dintre cetăţenii României, de a se realiza unirea cu Republica Moldova, arată că este timpul ca şi între Prut şi Nistru lucrurile să se afirme în acelaşi sens, fie şi printr-o etapă pasageră, de integrare dezirabilă, în Uniunea Europeană.
Conduita extremistă, a celor ce mai visează, în van, la revenirea tutelei Moscovei asupra Chişinăului, indică o disperare fără margini – la liderii ruşi.
Până şi Dmitri Medvedev, în mesajul său de felicitare, trimis omologului din cel de-Al Doilea Stat Românesc, reamintea de prezenţa Republicii Moldova în Comunitatea Statelor Independente/C.S.I.!
Apropo evident la reafirmarea, de către Vlad Filat, în faţa cancelarului german Angela Merkel, a opţiunii ireversibile pentru Uniunea Europeană.
Marşurile unioniste au rostul lor, deşi la Cahul, şi la Bălţi puteau fi găsite formule mult mai eficiente, de manifestare a voinţei celor ce cred în revenirea teritoriului dintre Nistru şi Prut, la Patria mamă.
Ceea ce vreau să semnalez acum este că, înainte de a lua o decizie aiurea, ce va fi taxată, fără ezitări, de liderii occidentali, Moscova se agaţă de pretexte infantile.Iar ultima găselniţă este: “De ce nici autorităţile de la Chişinău şi nici cele de la Bucureşti, încă nu au ratificat tratatul de frontieră?” Asta ca şi cum, cu acesta, lucrurile s-ar stabiliza:
1.România – rămâne în NATO şi UE, „asta e”, că tot s-a întors preşedintele suspendat la Palatul Cotroceni.
2.Republica Moldova – declarativ în Uniunea Europeană, va fi practic menţinută, „cu dinţii”, în C.S.I., ca etapă de tranziţie spre Uniunea Euro-Asiatică!
O asemenea viziune ignorând total raporturile reale de forţe, politice, economice şi militare, între comunitatea occidentală şi aceea din Estul Europei. Presa de la Chişinău îşi bombardează zilnic cititorii, câţi îi mai are – doar 2,5 milioane de cetăţeni ai Republicii Moldova fiind trăitori acum, între Prut şi Nistru, restul muncind în străinătate – cu informaţii ce nu au nicio legătură cu bunăstarea lor, ci cu iluzia refacerii forţei Moscovei, cum ar fi aceea privind sporirea, cu 9%, a bugetului militar rus, în anul trecut.
Cu alte cuvinte, dacă demersurile mimat democratice vor eşua, simpla arătare a muşchilor unei armate cu un milion de militari activi, ar putea genera supunere în republicile ex-sovietice neintegrate încă în NATO şi UE, precum cea numită “părinteşte” Moldova. Grav nu este că persistă, neoficial, o asemenea iluzie, ci că este evocată de interlocutori care ar cam trebui să ştie genul proxim şi diferenţa specifică, dintre Ministerul rus al Apărării şi Pentagon.
Ceea ce se petrece acum, la Chişinău, avea loc, în alte forme de manifestare, memorabile şi comparabile, în vara şi toamna anului 1989, în Republica Democrată Germană. Şi cu toate trupele sovietice, existente acolo, s-a prăbuşit şandramaua ideologică şi statalitatea menţinută cu tancurile URSS.
Cine sunt, de fapt, „stataliştii” de la Chişinău, inamicii clari ai unioniştilor? Cine uită că independenţa Republicii Moldova a fost proclamată faţă de Moscova.
De ce instigă liderii rusofoni, la violenţă, contra unioniştilor, pe concetăţenii lor, derutaţi de efectele crizei economice? Pentru că niciun soldat rus nu mai are dreptul să treacă în dreapta Nistrului. Şi asta doare! Bruxelles-ul şi Berlinul susţin o tranziţie bine gestionată, a celui de-Al Doilea Stat Românesc, spre comunitatea europeană.
Timpul însă nu mai are răbdare la Casa Albă!
Depăşit cu un procent, de rivalul său republican, în ultimul sondaj de opinie, Barack Obama se îndreaptă, văzând cu ochii, spre o operaţiune militară în Orientul Mijlociu. Singura care i-ar asigura al doilea mandat. Context în care, baza americană de la Mihail Kogălniceanu poate deveni un stup de albine, ca pilon probabil al podului aerian necesar spre zona de război.
Iar arealul geopolitic înconjurător, până la Nistru, va fi exclus accesului altor forţe militare, decât cele aliate. Oportunitatea de acţiune, pentru Kremlin, în Republica Moldova, nu mai există. Orice gest imprudent ar fi taxat de candidatul republican la alegerile prezidenţiale, iar Casa Albă nu ar avea de ales.
De ce nici autorităţile de la Chişinău şi nici cele de la Bucureşti încă nu au ratificat tratatul de frontieră? Poate şi pentru faptul că, la nivelele celor bine informaţi, se înţelege furia prezidentului de la Kremlin. Moscova a pierdut Chişinăul.