Conceptul
Nu ştiu câţi dintre voi sunt familiarizaţi cu conceptul de „capital ship” care, în esenţă, vorbeşte despre „nava supremă (capitală)” într-o perioadă istorică dată. Teoria despre „capital ship” a fost formulată de Alfred Thazer Mahan în lucrarea sa „The Interest of America in Sea Power, Present and Future” scrisă în 1897. Mahan a definit conceptul de „capital ship” ca fiind nava, care, prin armamentul său deopotrivă defensiv şi ofensiv, este capabilă să aplice lovituri decisive în acţiunile flotei din care face parte.
La momentul la care Mahan a formulat teoria care în final „a făcut America mare”, „nava capitală” era celebrul „dreadnought”, denumire dată unei întregi clase de nave după HMS „Dreadnought”, o navă de linie lansată de Marea Britanie în 1906.
HMS Dreadnought 1906, sursa foto Wikipedia
Nava de linie a dominat mările secole la rând şi a fost „cea mai mare şi cea mai puternică navă de luptă începând cu războaiele anglo-olandeze (sec. XVII) şi terminând cu cel de-al doilea război mondial. Iniţial, navele de linie erau propulsate cu vele, apoi cu maşini alternative şi turbine, ultimele având şi o cuirasă puternică. Caracteristicile navelor de linie în anii celui de-al doilea război mondial: deplasament maxim 65.000 t; VIII – XII tunuri de 406 mm; grosimea maximă a cuirasei în borduri 406 mm, iar cea a punţilor 300 mm; puterea maşinilor 250000 CP; viteza 25 – 30 Nd. Raza de acţiune 15.000 Mm.”[1]
Denumirea de navă de linie are legătură cu modalitatea de a lupta a acestor nave, adică „în linie”, datorită faptului că, marea majoritate a artileriei navelor de linie cu vele era repartizată în cele două borduri.
Pentru a uşura înţelegerea termenilor, navă de linie („ships of the line”, „line of the battle ships”) şi cuirasat („battleship”) semnifică de fapt unul şi acelaşi lucru. Ultimele cuirasate aflate în serviciul unei marine moderne au fost cuirasatele clasei „Iowa”, care au luptat în primul război din Golf, moment în care au putut fi văzute la „muncă” celebrele tunuri de 406 mm. Ce imagine impresionantă!
USS Iowa tragand o bordee, sursa foto Wikipedia
Însă cuirasatele, în ciuda armurii, prezentau o serie de vulnerabilităţi în faţa armelor nou apărute (minele, torpilele şi, mai ales, avioanele), arme mult mai ieftine decât costul unui astfel de cuirasat. Un exemplu în acest sens este scufundarea giganţilor HMS „Prince of Wales” şi HMS „Repulse” de către aviaţia japoneză în circa o oră. Scurta bătălie a avut loc în data de 10 Decembrie 1941, la nord de Singapore şi, în opinia mea, a marcat sfârşitul erei cuirasatelor, care încet-încet vor dobândi un rol auxiliar în flotele lumii, până la dispariţia totală.
Cel de-Al Doilea Război Mondial a condus la înlăturarea cuirasatelor din poziţia de „capital ship” şi instaurarea port-avioanelor în această poziţie, pe care portavioanele o deţin şi în prezent.
Însă tot mai multă lume pune acest lucru la îndoială… Dar care ar fi de fapt actuala „capital ship”?
Submarinul nuclear purtător de rachete balistice, actuala „capital ship”
Momente importante (în opinia autorului) în evoluţia submarinelor
În seara zilei de 17 Februarie 1864, în timpul Războiului Civil dintre federaţi şi confederaţi, are loc un eveniment foarte important pentru povestea noastră. USS „Housatonic”, care executa o misiune de blocadă maritimă, dispare brusc în urma unei explozii, scufundându-se. A fost prima navă de război din istorie scufundată de un submarin. „Hunley”, un submarin confederat, a atacat-o cu o torpilă cu şcondru, lovind-o în tribord. Atacul s-a terminat însă prost pentru atacator, „Hunley” scufundându-se la rândul său cu întreg echipajul la bord datorită apropierii prea mari de locul exploziei.
Printre primele submarine cât de cât moderne le putem menţiona pe cele construite de britanici, mai precis cinci submarine construite între 1901 şi 1902, după un proiect întocmit la sfârşitul secolului al XIX-lea de un irlandez emigrat în SUA, John P. Holland.
Submarinele aveau un deplasament de 120 de tone, o lungime de 19,2 m, o lăţime de 3,5 m fiind propulsate de un motor cu ardere internă în patru cilindri având o putere de 160 CP, permiţând submarinului să navigheze cu o viteză de 9 Nd la suprafaţă/7 Nd în imersiune, autonomia fiind de aproximativ 350 Mm. Erau prevăzute cu un tub lanstorpilă şi o rezervă de cinci torpile.
Nu vreau să mă gândesc cât de claustrofobice trebuie să fi fost aceste prime submarine, dat fiind că nici cele diesel-electrice moderne nu sunt tocmai un exemplu de spaţiu…
Principiul în baza căruia submarinele intră în imersiune a fost definitivat în cursul secolului al XIX-lea şi, în esenţă, a rămas neschimbat până în zilele noastre. Principiul constă în utilizarea unui corp dublu la construcţia submarinelor, dintre care unul se află în celălalt, precum sabia într-o teacă. Corpul interior, extrem de rigid, găzduieşte maşinile principale şi auxiliare, instalaţia de guvernare, armamentul şi cabinele echipajului. Între corpul interior şi cel exterior există un spaţiu liber, compartimentat cu pereţi etanşi, unde se află tancurile de combustibil, în cazul submarinelor diesel-electrice, dar şi tancurile pentru balast.
Principiul de funcţionare se bazează pe legea lui Arhimede, conform căreia ”orice corp scufundat într-un lichid sau gaz este împins pe verticală, de jos în sus, cu o forță egală cu greutatea lichidului sau gazului dezlocuit de acel corp”.
Prin introducerea apei în tancurile pentru balast, deplasamentul submarinului creşte cu greutatea apei introduse, submarinul pierzând astfel flotabilitatea pozitivă. Acesta este şi motivul pentru care submarinele prezintă un deplasament dublu: unul pentru când navighează la suprafaţă şi unul pentru când navighează în imersiune.
Gestionarea apei în tancurile pentru balast se face cu ajutorul unor valve speciale de fund folosite pentru introducerea apei în tancuri, aerul fiind evacuat prin nişte purje (deschizături). Pentru scoaterea apei din tancuri se foloseşte aerul comprimat.[2]
Submarinul ca armă, a progresat constant, fiind continuu perfecţionat începând cu Primul Război Mondial, atingând apogeul în cel de-Al Doilea Război Mondial. Referitor la cel de-Al Doilea Război Mondial, mai puţină lume cunoaşte faptul că, deşi submarinele US Navy reprezentau mai puţin de 2% din flota US Navy au scufundat mai mult de 30% din navele japoneze, inclusiv 8 portavioane. În cazul navelor comerciale scufundate de flota americană, submarinele US Navy au scufundat aproximativ 5 milioane de tone, reprezentând mai mult de 60% din marina comercială japoneză.
Perioada dintre cele două războaie mondiale a consemnat şi câteva realizări mai… excentrice. Astfel, britanicii au construit între anii 1921 – 1924 un submarin uriaş, denumit „X-1”, care avea 110 m lungime, 9 m lăţime, deplasament suprafaţă/imersiune 2525 t/3600 t, era propulsat de un motor cu ardere internă de licenţă germană (7000 CP) cu care reuşea să atingă o viteză de 19,5 Nd la suprafaţă. Era prevăzut cu şase tuburi lanstorpilă, patru tunuri. Putea sta în imersiune două zile şi jumătate.
Nici francezii nu s-au lăsat mai prejos, lansând în 1925 un „crucişător-submarin” – „Surcouf”, cu un deplasament suprafaţă/imersiune de 3256 t/4304 t, prevăzut cu 14 tuburi lanstorpilă şi două tunuri de 203 mm, care prezentau marea inovaţie că puteau trage când submarinul se afla încă sub apă.[3]
Un moment de cotitură în drumul submarinelor către supremaţie pe mările lumii îl constituie momentul USS „Nautilus”. Progresele înregistrate în domeniul sistemelor de propulsie nucleare au făcut posibil ca, în Iulie 1951, Congresul să autorizeze construcţia primului submarin nuclear din lume. Chila submarinului a fost pusă de Harry S. Truman în data de 14 Iunie 1952 la Electric Boat Shipyard din Groton, Connecticut. „Nautilus” a fost lansat la apă în 21 Ianuarie 1954, botezul navei fiind făcut de Doamna Mamie Eisenhower. Opt luni mai târziu US Navy introducea în serviciul activ primul submarin nuclear din istoria flotei. Iar în dimineaţa zilei de 17 Ianuarie 1955, la 11:00 EST, primul comandant al lui „Nautilus”, Eugene P. Wilkinson a transmis celebrul mesaj: „În marş, pe propulsie nucleară!”
USS „Nautilus”
Mulţumită propulsiei sale nucleare, USS „Nautilus” a putut spulbera cam toate recordurile de viteză şi de distanţă în imersiune valabile la acea dată.
„Operaţiunea Sunshine” demarată în 23 Iulie 1958 a însemnat prima traversare a Polului Nord de către un submarin, sub comanda celui de-al doilea comandant al lui „Nautilus”, William R. Anderson.
A fost primul submarin alocat Flotei a VI-a a US Navy, servind mulţi ani ca platformă de testare pentru diverse soluţii tehnice, în timp ce a continuat serviciul activ. USS „Nautilus” a ieşit din serviciul activ în 3 Martie 1980, fiind ulterior transformată în navă muzeu.
A fost începutul submarinelor nucleare, ruşii urmând curând, cu o realizare avangardistă, o realizare pe care eu am admirat-o dintotdeauna, motiv pentru care vom vorbi puţin mai mult despre ea.
Iau o scurtă pauză, ca să recunosc că, întotdeauna am avut o slăbiciune pentru submarinele ruseşti. Primul contact cu submarinele ruseşti l-am avut iniţial prin intermediul revistei „Modelism”, nr. 5-6/1990, unde am citit despre submarinele „Taifun” şi, ceea ce părea SF la acel moment, propulsia magneto-hidrodinamică. Al doilea contact a survenit prin intermediul unui film, „Vânătoarea lui Octombrie Roşu”, cucerit pe vecie fiind, şi nu doar de accentul lui Sean Connery… 🙂 Iar reuşita lansării la apă a primului submarin realizat de subsemnatul, artizanal, din lemn, chit, muuult chit, plumb, 2 spiţe de Pegas, elastic şi două tuburi PVC au marcat iremediabil „copilul” din mine… Ce vremuri! 🙂
Revenind la submarinele ruseşti, este unul singur pe care aş vrea să-l prezint: „Alfa” sau, mai pe ruseşte cu Proiect 705 „Lira”, un submarin care a produs mari emoţii experţilor şi marinelor occidentale.
Cerinţele operaţionale înaintate proiectantului erau foarte solicitante. Navele clasei trebuiau să aibă suficientă viteză pentru a putea urmări orice navă, abilitatea de a evita toate armele anti-submarin ale adversarilor, detectabilitate redusă, în special la acţiunea sonarului activ, deplasament redus şi un echipaj redus.
Submarinele clasei „Alfa” aveau o lungime de 81,4 m, o lăţime de 9,5 m şi un pescaj de 7,6 m, deplasamentul la suprafaţă fiind de 2300 de tone, iar cel în imersiune de 3200 de tone. Adâncimea operaţională cu care erau creditate era de 350 – 400 de metri, cu posibilitatea de a se scufunda la adâncimi considerate halucinante la momentul lansării sale, de peste 1000 de metri.
Un raport al CIA, desecretizat în cursul anilor 1990, ne arată tumultul produs în rândul serviciilor occidentale de apariţia acestui submarin. Informaţiile oferite de CIA experţilor în domeniu au condus la următoarele concluzii:
- URSS, renunţase la soluţiile „bătătorite” şi înglobase în construcţia noului submarin, cel puţin trei tehnologii de vârf, considerate insuficient testate;
- Sovieticii prelucraseră şi sudaseră „foi” mari de titan necesare construcţiei corpului submarinului la Sudomekh şi Severodvinsk. Toate rapoartele experţilor făceau aluzie la imensele dificultăţi întâmpinate de sovietici în sudarea foilor de titan;
- Reactorul răcit cu metal lichid era utilizat pentru obţinerea unui foarte bun raport între puterea oferită şi dimensiunile reactorului.
Submarinele clasei „Alfa” se remarcau aşadar, prin câteva caracteristici ieşite din comun la acel moment.
Corpul submarinului
Submarinele clasei „Alfa” aveau un corp dublu construit din titan, optimizat pentru îndeplinirea cerinţelor de manevrabilitate şi detectabilitate ale marinei ruse. Dificultăţile tehnice legate de utilizarea titanului la construcţie au fost foarte mari, primele carene dezvoltând crăpături, probleme ulterior rezolvate.
Corpul interior era împărţit în şase compartimente etanşe, din care doar cel de-al treilea, cel central, era ocupat de echipaj, restul fiind doar accesibile pentru efectuarea operaţiunilor de întreţinere. De asemenea, navele clasei erau echipate cu o capsulă de salvare ce putea cuprinde întreg echipajul. Există zvonuri conform cărora, înainte de scoaterea din serviciu, unul din submarinele clasei „Alfa” a atins adâncimi de circa 1300 de metri demonstrând pe această cale, rezistenţa deosebită a corpului său.
Sistemul de propulsie
Sistemul de propulsie era neobişnuit pentru acea dată, revoluţionar chiar. Navele clasei beneficiau de serviciile unui reactor de tip OK-550, răcit cu metal lichid şi capabil să dezvolte nici mai mult, nici mai puţin, 155 de MW, conform wikipedia. Turbinele cu abur de tip OK-7K produceau 30000 KW, suficient să propulseze submarinul cu viteze de aproximativ 40 Nd în imersiune.
Dintre avantajele acestui sistem de propulsie, putem menţiona:
- Datorită temperaturii mari a lichidului folosit pentru răcire, eficienţa reactoarelor era ridicată, de 1,5 ori mai mare ca a unuia răcit cu apă;
- Datorită eficienţei ridicate a unui astfel de sistem, creştea şi durata de funcţionare fără a fi necesară realimentarea reactorului;
- Îmbunătăţirea siguranţei la bord datorită faptului că nu se mai produceau explozii în cazul în care situaţia… „degenera”;
- Reactoarele răcite cu metal lichid sunt mai uşoare şi mai mici decât reactoarele răcite cu apă, principalul motiv al acestei alegeri în cazul submarinelor de clasă „Alfa”;
- Submarinele clasei dezvoltau viteze foarte mari şi beneficiau de o manevrabilitate de excepţie, fiind capabile să accelereze la viteza maximă într-un minut, aproape două după alte surse, depăşind nu numai submarinele vremii, dar şi principalele torpile utilizate la acea dată.
Dintre dezavantajele acestui tip de propulsie, putem enumera:
- Tehnologia de construcţie disponibilă la nivelul anilor 1960 a reuşit cu mare greutate să producă reactoare sigure şi fiabile;
- Foarte zgomotoase la viteza maximă;
- Necesitau o întreţinere deosebită, iar în cazul opririi reactorului, lichidul de răcire trebuia încălzit cu abur supra-încălzit, furnizat de utilaje speciale când submarinul era la cheu. Întreţinerea defectuoasă a condus la distrugerea utilajelor de la cheu în anii 1980, moment de la care reactoarele unităţilor „Alfa” nu au mai fost oprite niciodată, conducând la degradarea lor accelerată. Patru nave au fost scoase din serviciul activ datorită nepăsării şi delăsării sovieticilor;
- Aceste reactoare erau de unică folosinţă şi nu puteau fi realimentate.
Sistemele de control
Pentru operarea acestor submarine, sovieticii au dezvoltat noi sisteme, inclusiv un soi de CMS („Combat Management System”) timpuriu, denumit „Akkord”, care procesa informaţiile primite de la sonar, radar, sistemele de navigaţie ş.a.m.d. utilizându-le în vederea stabilirii locaţiei şi drumului navei, anticipând cursul altor nave, submarine sau torpile. Informaţiile erau afişate pe mai multe terminale de control.
Se mai remarcau sistemul de control al armelor şi contramăsurilor, denumit „Sargan”, sonarul automatizat, denumit „Okean”, sistemul de navigaţie „Sozh”, sistemul de control al drumului navei – „Boksit”, precum şi sistemul de control al maşinilor şi reactorului denumit „Ritm”. Toate aceste sisteme au fost dezvoltate pentru operarea submarinelor „Alfa” cu un minim de echipaj.
Scopul declarat pentru utilizarea unui echipaj atât de redus a fost nu numai datorat mărimii reduse a submarinului cât şi nevoii de a creşte eficienţa şi rata de răspuns a echipajului, eliminând lanţul lung de comandă prin automatizarea unor sisteme.
Armament
În ceea ce priveşte armamentul, submarinele clasei aveau ca armament principal 6 tuburi lanstorpilă de 533 mm, cu o rezervă de 18 torpile sau rachete SS-N-15 „Starfish”, armele putând fi mixate. Conform unei alte surse (şi cu speranţa că nu confund nimic), „Alfa” puteau lua la bord şi celebrele VA-111 „Shkval”.
Opiniile acelor vremuri arată şocul produs în Occident de aceste submarine, chiar dacă, la viteză mare sau atunci când manevrau la limită erau extrem de zgomotoase. Nu prea conta, la acel moment, nu prea existau torpile capabile să le ajungă din urmă!
Totuşi, „Alfele” puteau opera şi într-un mod silenţios, moment în care erau la fel de silenţioase ca orice alt submarin de atac sovietic iar abilitatea de a se scufunda sub termoclină le conferea posibilitatea de a dispărea şi reapărea în cu totul altă parte. Sonarul instalat la bordul „Alfelor” era de asemenea foarte performant. Însă, pe de altă parte, erau nişte submarine temperamentale şi orice avarie a sistemelor automatizate putea uşor conduce la un naufragiu.
Apariţia acestor submarine a determinat puterile occidentale să proiecteze noi torpile, SUA trecând la realizarea Mk48 iar Anglia la realizarea „Spearfish”, dar şi de noi sisteme de detecţie.
Relativ recent au apărut ştiri conform cărora Rusia plănuieşte să dezvolte un urmaş pentru submarinele clasei „Alfa”, beneficiind de avansul tehnologic din ultimii ani, automatizarea/robotizarea fiind elementul definitoriu al acestui potenţial viitor submarin de atac care ar păstra şi caracteristicile de viteză şi adâncime în imersiune ale submarinului „Alfa” iniţial.
În cazul în care ruşii vor resuscita submarinele de clasă „Alfa” cu caracteristicile sale impresionante, este posibil să asistăm şi la o reluare a programului „Seawolf” întrucât s-ar părea că, actualele „Virginia”, nu beneficiază de aceleaşi caracteristici de viteză şi adâncime de scufundare precum un potenţial urmaş al clasei „Alfa”.
USS Seawolf
Programul „Seawolf” trebuia să fie înlocuitorul clasei „Los Angeles”, 29 de unităţi fiind planificate. Sfârşitul Războiului Rece şi preţul mare (3 miliarde USD/unitate) au condus la anularea proiectului, doar 3 unităţi fiind construite până acum, ultima unitate fiind lansată în 13 Mai 2004 şi intrată în serviciul US Navy în 19 Februarie 2005.
„Seawolf” se remarcă prin adâncimea maximă mai mare, sistemul de propulsie silenţios cu pump jet şi armamentul impresionant, fiind mai performant decât submarinele clasei „Virginia” în termeni de adâncime de scufundare şi alte date brute.
Prezentul. Este submarinul actuala „capital ship”?
Proliferarea sistemelor şi tehnologiilor anti-acces (celebrul termen „A2/AD – anti access/area denial”) a răsturnat multe tactici valabile până de curând crescând riscul de a pierde/incapacita relativ uşor unităţi navale foarte valoroase/scumpe, din toate punctele de vedere.
Spre exemplu, cel mai nou portavion din inventarul US Navy, USS „Gerald R. Ford” costă aproximativ 13,5 miliarde USD. Cum statutul de super-putere al SUA se bazează în principal pe flota sa, s-ar spune că preţul celui mai nou portavion este justificat având în vedere că vorbim despre nava supremă de la cel de-Al Doilea Război Mondial încoace.
Însă, pierderea unui portavion într-o prezumtivă bătălie cu un oponent de talia Chinei, de exemplu, ar fi probabil o zi foarte proastă pentru SUA, dintr-o multitudine de motive: s-ar pierde în primul rând un număr impresionant de oameni, ar fi o lovitură de imagine de proporţii cosmice şi, nu în ultimul rând, s-ar pierde o întreagă avere, după care până şi SUA ar suspina.
Lăsând la o parte preţul uriaş al unui portavion, ne putem pune întrebarea dacă portavioanele mai sunt capabile de lovituri decisive conform definiţiei lui Mahan. Iar când vorbim de lovituri decisive, vorbim de lovituri decisive date unui adversar de talia SUA, nu unui adversar evident inferior.
Ei bine, tot mai mulţi experţi navali pun la îndoială capacitatea portavionului de a mai deţine titlul de „capital ship”. Sunt mai multe argumente în acest sens.
În cadrul US Navy se discută aprins pe tema capacităţii reale a portavioanelor de a-şi exercita rolul de „capital ship”. Din 1945 până azi, US Navy nu a mai avut ocazia să verifice dacă portavionul a rămas „the capital ship”. Primul război din Golf nu a demonstrat nici pe departe rolul de „capital ship” al portavioanelor, adversarul nefiind de acelaşi calibru cu US Navy. Într-un articol din 1993, intitulat „Amurgul super portavioanelor” şi semnat de comandorul C.R. Girvin, autorul scoate în evidenţă faptul că, deşi în Golf „au fost folosite şase portavioane, cu escorte consistente de crucişătoare, distrugătoare, fregate, contribuţia aviaţiei ambarcate a fost inferioară celei bazate la sol. Pur şi simplu, portavioanele nu au fost necesare.”
Şi în cazul războiului din Falklands, despre care am mai vorbit într-un episod anterior, marina britanică a utilizat submarine nucleare, portavioane şi multe alte nave de luptă, însă a refuzat să-şi disloce forţa navală într-o poziţie apropiată de coastă – optimă pentru operaţiunile sale – din cauza singurului submarin argentinian cu propulsie diesel, „San Luis”.
În egală măsură, nu au mai existat operaţiuni navale din partea argentinienilor datorită prezenţei submarinelor britanice, mai ales după scufundarea lui „General Belgrano” de către submarinul britanic „Conqueror”.
HMS „Conqueror”
Flota argentiniană a rămas în porturi pentru tot restul războiului, timp în care submarinele britanice au continuat să patruleze în apele dintre Argentina şi Insulele Falklands, adunând informaţii, efectuând avertizare timpurie în cazul atacurilor aeriene argentiniene, contribuind la efortul de război prin simpla lor prezenţă. Un alt efect al prezenţei submarinelor de atac a fost că aviaţia navală argentiniană a fost nevoită să opereze de pe bazele de la sol în loc să utilizeze portavionul din dotare, „Veinticinco de Mayo”, care a rămas în port pentru restul războiului din cauza acestora.
Un alt argument, unul foarte simplu şi la îndemână este şi cel al denumirii submarinelor nucleare purtătoare de rachete balistice la două din ţările cu o semnificativă tradiţie navală, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie. Ambele ţări, folosesc în cazul submarinelor nucleare purtătoare de rachete balistice („SLBM”) denumiri acordate în trecut navelor care erau la acel moment „capital ships”, denumiri de state în cazul SUA – „Ohio”, noul program „Columbia”, sau denumiri de foste cuirasate în cazul Marii Britanii – „Vanguard”, noul program „Dreadnought”, în acest ultim caz similitudinile cu vechile denumiri fiind absolut evidente.
USS Ohio
De altfel, toate ţările care sunt puteri nucleare acordă o importanţă majoră programelor care au ca obiect construcţia de SLBM-uri. Şi în SUA, şi în Marea Britanie, a fost întotdeauna unanimitate la nivel politic, ori de câte ori au fost necesare decizii privind programele de dotare cu SLBM-uri, finanţarea fiind întotdeauna acordată fără discuţii, uneori în detrimentul altor programe navale şi nu numai. Programul american „Columbia” avansează cu paşi repezi, 12 nave urmând a fi construite la un cost aproximativ de 8 miliarde de dolari per navă.
USS Pennsylvania
Dar nu doar submarinele nucleare purtătoare de rachete balistice primesc din ce în ce mai multă atenţie din partea marinelor lumii. Avansul tehnologic a permis atribuirea de noi roluri atât submarinelor nucleare de atac, cât şi submarinelor cu propulsie clasică, diesel-electrice.
Punerea la punct a propulsiei anaerobe („AIP – Air Independent Propulsion”) cu motoare Stirling şi celule de combustie a conferit noi capabilităţi submarinelor clasice în termeni de autonomie în imersiune.
Toate tipurile de submarine şi-au diversificat constant capabilităţile de lovire, cele mai noi putând lansa pe lângă clasicele torpile şi rachete de croaziera, rachete anti-navă şi, mai nou, rachete anti-aeriene. Toate acestea fără a ieşi din imersiune. Prin urmare submarinele pot efectua misiuni de luptă în două medii, anti-submarin şi anti-navă şi, mai nou, pot lansa prin tuburile lanstorpilă rachete anti-aeriene, fiind astfel capabile să se apere împotriva elicopterelor şi avioanelor de luptă anti-submarin, în cazul în care situaţia o cere.
De altfel, un indiciu asupra valorii combative în creştere a submarinului nuclear de atac este şi recentul plan de 355 de nave prezentat de US Navy în care submarinele de atac sunt privilegiate, numărul lor urmând să crească de la 48 de nave în prezent la un total de 66 de nave.
Vă recomand filmuleţul de mai jos, este scurt şi arată cum poate lupta un submarin de atac.
https://www.youtube.com/watch?v=W-PloQFpxdo
România şi submarinul
România are tradiţie în domeniul submarinelor, prima unitate, „Delfinul”, intrând în dotarea Marinei Regale Române înainte de începerea celui de-Al Doilea Război Mondial. Şi în prezent România deţine un submarin diesel-electric, de clasă „Kilo”, denumit tot „Delfinul”. Din păcate, submarinul nu mai este în acest moment operaţional şi, în ciuda repetatelor declaraţii ale factorilor politici, nu a fost reparat nici până în ziua de astăzi. Mai mult decât atât, pare chiar să fi ieşit cu totul din planurile acestora privind Ro Navy.
România îşi neagă practic o capacitate navală iar menţinerea „Delfinului” legat la cheu de mai bine de 20 de ani în scopul de a nu pierde oameni calificaţi să opereze un submarin nu ajută nici ea prea mult scopului, pentru că nu poţi să exersezi imersiunea şi operaţiunile specifice de la mal.
Este o mare greşeală, în opinia mea. Submarinul este în esenţă o armă ofensivă, stealth prin definiţie, pe deplin capabilă să execute cu succes misiuni de natură a crea o zonă A2/AD la Marea Neagră. Înţeleg că şansele de a mai vedea „Delfinul” navigând sub pavilion românesc, fie şi ca navă şcoală, sunt extrem de scăzute. Cred cu tărie că România trebuie să aibă în vedere dotarea Ro Navy cu submarine în viitorul apropiat, submarine capabile să execute misiuni de cercetare şi de patrulare/interdicţie la Marea Neagră, ideal fiind să existe cel puţin două astfel de submarine.
Krasnodar, clasa Kilo imbunatatit
Opţiuni pe piaţă există destule, fie că sunt nemţeşti, franţuzeşti sau suedeze, aceştia fiind principalii constructori de submarine din Europa. Mie mi-a atras atenţia un proiect al celor de la DCNS, denumit „Andrasta”, după numele unei zeităţi celtice.
Submarinul, optimizat pentru operaţiuni în preajma litoralului, dar capabil să execute şi misiuni în ape adânci, are o lungime de 48,8 metri şi un deplasament la suprafaţă de 855 de tone, având cam jumătate din deplasamentul unui submarin de atac diesel-electric, ca „Scorpene” spre exemplu.
Este creditat cu o adâncime maximă de scufundare mai mare de 200 de metri, o viteză în imersiune mai mare de 15 Nd. La viteza maximă autonomia este de trei ore, autonomia în imersiune fiind de până la cinci zile.
Echipajul este alcătuit din 19 submarinişti, dar este prevăzut cu spaţii pentru încă doi pasageri şi şase scafandri. Nava este prevăzută cu o cameră specială pentru intrarea/ieşirea din submarin a scafandrilor, echipament de culegere a informaţiilor şi de război electronic.
Un soi de mini-„Scorpene”, „Andrasta” împarte cu fratele mai mare aproximativ 70% din componente, fiind creditat cu bune caracteristici stealth şi cu un nivel ridicat de silenţiozitate. La o viteză de 4 Nd nava are o autonomie de circa 3000 de mile marine iar la o viteză de 8 Nd mai mult de 1800 de mile marine.
CMS-ul este SUBTICS de la DCNS şi integrează informaţiile primite de la toţi senzorii navei, sistemul de navigaţie şi de armament şi cercetare. Nava este echipată cu sisteme performante de comunicaţii pentru a uşura cooperarea cu celelalte nave ale flotei din care face parte.
Echipat cu şase tuburi lanstorpilă, „Andrasta” acomodează cele mai noi torpile grele, rachete anti-navă şi mine, putând fi echipat inclusiv cu rachete anti-aeriene. Din păcate, dimensiunile limitate ale navei nu permit reîncărcarea tuburilor decât după întoarcerea în port.
Aceasta ar fi o versiune mai ieftină, un compromis, însă ideal ar fi ca Marina Militară Română să fie dotată cu un submarin full-size, în genul „Scorpene”, că tot vorbeam de DCNS.
Indiferent dacă submarinele sunt actuala „capital ship” sau nu, câteva aspecte sunt evidente: existenţa unui submarin într-o flotă obligă adversarul la mobilizarea de numeroase mijloace pentru reperarea şi contracararea acestuia, nave anti-submarin, elicoptere anti-submarin şi avioane cu această destinaţie.
Submarinul este prin esenţă o navă stealth, o armă de natură a crea o zonă anti-acces pentru ţara pe care o deserveşte, un bun compromis între preţul alocat per unitate şi efectul produs asupra adversarului.
Nicolae
Bibliografie:
https://news.usni.org/2013/03/27/opinion-historys-costliest-fleet-auxiliary
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Dreadnought_(1906)
https://en.wikipedia.org/wiki/Battleship
https://en.wikipedia.org/wiki/Iowa-class_battleship
https://en.wikipedia.org/wiki/USS_Housatonic_(1861)
http://www.submarine-history.com/NOVAone.htm#1863-4
https://en.wikipedia.org/wiki/Stefan_Drzewiecki
https://www.britannica.com/technology/submarine-naval-vessel
http://flattopshistorywarpolitics.yuku.com/topic/664/The-First-Submarines#.WFlhO1N97IU
http://www.u-s-history.com/pages/h1710.html
http://www.ussnautilus.org/nautilus/index.shtml?museumNautilus
https://en.wikipedia.org/wiki/Alfa-class_submarine
http://foxtrotalpha.jalopnik.com/russias-alfa-class-was-the-terrifying-hot-rod-sub-of-th-1637540064
http://www.naval-technology.com/projects/andrasta-submarine
https://en.wikipedia.org/wiki/ARA_General_Belgrano_(C-4)
http://www.defensenews.com/articles/us-navys-new-fleet-goal-355-ships
[1] Dicţionar Enciclopedic de Marină, Comandor (r) Anton Bejan (coordinator), Contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2006
[2] Istoricul Navei, B. Kozlowski, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pag. 360
[3] Istoricul Navei, B. Kozlowski, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pag. 361