Suntem în 1577, în Anglia reginei Elisabeta, în plină epocă renascentistă şi, putem adăuga, elisabetană. Spania este marea putere a Europei, stăpâna coloniilor din America de Sud. Franţa este sfâşiată de războaie religioase şi, pentru moment, nu contează prea mult pe scena internaţională. Este momentul ca Anglia să facă primii paşi pentru a deveni cea mai mare putere a lumii, creând un imperiu colonial ce va stăpâni în momentul său de maximă ascensiune nu mai puţin de aproximativ 20% din suprafaţa şi populaţia lumii.
În Noiembrie 1577, o flotilă formată din cinci nave din care făcea parte şi galionul „Pelican” părăseau portul Plymouth sub comanda lui Francis Drake. Flotila a avut parte de ghinion chiar de la început nimerind într-o furtună puternică ce aproape a lăsat fără catarge pe „Pelican” şi pe „Marigold”, o caracă de 30 de tone.
Întreaga întreprindere/expediţie era una specific engleză, un fel de parteneriat public-privat, dacă vreţi. Expediţia, în esenţă una de jaf al spaniolilor dar şi de explorare, se bucura de sprijinul deplin al Elisabetei şi al lui Sir Francis Walsingham, supranumit „ochii şi urechile reginei” şi avea suportul financiar al mai multor investitori, printre care şi Drake, care, evident, se aşteptau la returnarea înzecită a investiţiei lor.
Principalii finanţatori ai expediţiei erau Drake cu 1.000 de lire, Sir William Wynter cu 750 de lire, George Wynter cu 500 de lire (ambii cu funcţii administrative în ceea ce poate fi numit marina engleză a timpului) şi John Hawkins, fostul partener al lui Drake, care participa cu 500 de lire. Alţi contribuitori de marcă mai erau Secretarul de Stat Sir Francis Walsingham, confidentul Elisabetei, Lordul Cancelar Sir Christopher Hatton, Lordul Amiral Robert Dudley şi precedentul Lord Amiral, Edward Clinton.
Personajul cheie în realizarea acestei întreprinderi este Sir Christopher Hatton care a promovat în faţa reginei propunerea lui Drake de a întreprinde un raid în Lumea Nouă, pe coasta Oceanului Pacific, împotriva spaniolilor. Regina şi Drake au avut o întâlnire privată la iniţiativa lui Walsingham în cadrul căreia Elisabeta a fost de acord cu propunerea lui Drake dar i-a cerut acestuia ca totul să se desfăşoare în secret pentru că, la momentul acela relaţiile Angliei cu Spania nu mai erau atât de tensionate iar relaţiile comerciale fuseseră restabilite. Prin urmare Hawkins a născocit o poveste despre un voiaj comercial la Alexandria, poveste pe care nu a crezut-o nimeni, nici măcar ambasadorul Spaniei în Anglia.
Sir Christopher Hatton
Mulţi istorici consideră că, sfârşitul secolului al XVI-lea, a fost momentul în care lumea, una preponderent mediteraneană până atunci, devine una preponderent atlantică.
După startul ratat din noiembrie, Drake a ridicat din nou pânzele în 13 Decembrie 1577 dar a avansat destul de încet, după două săptămâni ajungând de abia în preajma coastelor Marocului. Continuând să avanseze pe malul vestic al Africii, Drake a atacat cu succes trei nave de pescuit spaniole şi trei caravele portugheze şi au schimbat cea mai mică navă din flotilă, „Benedict” de 15 tone, cu o navă spaniolă de 50 de tone pe care au botezat-o „Christopher”.
Drake s-a îndreptat ulterior către Insulele Capului Verde (portugheze) unde a ajuns în 30 Ianuarie 1578. Ajuns în Praia, oraş aflat pe Santiago, insula principală, Drake a trecut numaidecât la fapte, atacând şi capturând „Santa Maria”, o navă mare încărcată cu vin şi alte bunuri, în ciuda focului tunurilor din fortul ce apăra oraşul Praia. Nava era comandată de Nuno da Silva care a făcut greşeala să admită că era un bun cunoscător al coastelor Americii de Sud ceea ce l-a determinat pe Drake să-l reţină pe mai departe. Nava capturată a fost re-botezată „Mary” (simplu şi practic, nu-i aşa?) şi integrată rapid în flotila lui Drake.
Ajunsă pe coastele Braziliei, după traversarea Atlanticului, flotila lui Drake a trebuit să reziste unor furtuni destul de puternice fapt care nu a împiedicat-o să ajungă în 17 Mai 1578 pe malul râului numit astăzi Deseado, din Argentina. Aici Drake a trebuit să facă faţă revoltei provocate de Thomas Doughty, comandantul lui „Swan”, una dintre navele flotilei sale, ceea ce a condus în final la încătuşarea lui Doughty de catarg şi arderea lui „Swan”. În aceeaşi perioadă, Drake a renunţat şi la „Christopher”. Cum conflictul cu Doughty, eliberat între timp se acutiza, acesta încercând să saboteze întreaga expediţie, Drake a decis executarea lui în data de 2 Iulie 1578. Este momentul din care Drake devine cu adevărat liderul necontestat al expediţiei.
„Pelican”/”Golden Hind” in Pacific
În 17 August 1578, Drake a abandonat-o şi pe „Mary” în San Julian. În acest moment din flotila sa mai făceau parte „Pelican”, comandată de Drake, „Elizabeth”, comandată de John Wynter şi „Marigold” comandată de John Thomas. Acesta este şi momentul în care Drake decide rebotezarea lui „Pelican” în „Golden Hind”, în onoarea lui Sir Christopher Hatton, al cărui blazon avea o căprioară stilizată. Şi „Elizabeth” şi „Marigold” erau carace, prima de 80 de tone, cea de-a doua de 30 de tone.
Nava tip carac „Madre de Deus”, la muzeul naval din Lisabona
Avansând spre sud, în zona Strâmtorii lui Magellan, flotila este surprinsă de o furtună puternică. „Marigold” se scufundă, pierind toţi marinarii, iar „Elizabeth” este separată de „Golden Hind”. Wynter, căpitanul lui „Elizabeth”, a declarat ulterior că, deşi el a încercat să se reîntâlnească cu Drake, oamenii i-au cerut să se întoarcă în Anglia. Wynter şi-a ascultat oamenii şi s-a întors în Anglia, lăsându-l pe Drake singur. Nu este neapărat lipsă de curaj, trebuie să ne gândim cât de superstiţioşi erau oamenii pe atunci, mai ales marinarii.
De abia în Octombrie, după traversarea Strâmtorii lui Magellan, Drake a putut să navigheze spre nord, de-a lungul coastei pacifice a Americii de Sud. Scorbutul lovise deja parte din echipaj astfel că Drake a trimis mai mulţi oameni la ţărm pentru a culege plante care au fost fierte şi date echipajului slăbit în pahare cu vin pentru a putea disimula gustul amărui. Din fericire, tratamentul s-a dovedit a fi suficient şi eficient şi nici un alt marinar nu a mai fost pierdut. Întreaga expediţie era deja redusă la o singură navă, „Golden Hind”, şi în jur de 80 – 85 de oameni faţă de cei aproximativ 170 care plecaseră din Plymouth.
Drake a încercat să iniţieze schimburi comerciale cu băştinaşii care nu erau deja sub autoritate spaniolă dar nu a reuşit. Mai mult decât atât, băştinaşii ostili l-au făcut să piardă încă doi oameni, alţi doi fiind răniţi mortal. Însuşi Drake a fost rănit de o săgeată în încleştările cu băştinaşii.
Lămurit în privinţa băştinaşilor, Drake a început în Decembrie 1578 o serie de raiduri în porturile spaniole care au continuat până prin Februarie 1579, fără prea mari succese financiare însă. Replica spaniolilor nu avea să întârzie însă, două nave fiind armate pentru război şi trimise după Drake, despre care se credea că se îndreaptă spre Panama.
În urma raidurilor întreprinse, Drake a aflat două lucruri: „Nuestra Senora de la Concepcion” tocmai părăsise Callao încărcată cu mult argint şi, în urma testelor efectuate cu nave asemănătoare capturate, nava spaniolă era mai rapidă decât „Golden Hind”. Prin urmare Drake a căutat o strategie care i-ar fi permis să se apropie de nava spaniolă fără ca aceasta să-i bănuiască intenţiile.
Nuestra Senora de la Concepcion
A legat prin urmare în lateralul lui „Golden Hind” una dintre şalupele pe care le avea cu el astfel încât, atunci când ar fi fost văzută de nava spaniolă să nu pară că se află în urmărirea ei. Mai departe, utilizând o tehnică învăţată de la piraţii francezi a făcut ca „Golden Hind” să pară o navă foarte lentă, deşi avea toate pânzele ridicate. O dată cu lăsarea nopţii, Drake a înlăturat dispozitivul care-o încetinea pe „Golden Hind” şi s-a apropiat pentru a aborda nava spaniolă, „Golden Hind” dintr-un bord iar şalupa din celălalt bord. Deşi neînarmată, „Nuestra Senora de la Concepcion” a refuzat să coboare pânzele ceea ce l-a obligat pe Drake să folosească artileria de la bordul navei sale pentru a supune nava spaniolă. O ghiulea care a retezat unul din catargele spaniolilor a condus rapid la victoria englezilor.
Tezaurul aflat la bordul navei spaniole era uriaş! Norocul lui Drake se schimbase!
Raidurile au continuat cu succes pe coasta Americii Centrale. Prada a inclus hărţi cu rutele galioanelor care veneau din Manila, peste Pacific, o navă încărcată cu mărfuri chinezeşti, în special mătăsuri, foarte apreciate în Europa, câţiva sclavi negri, un lanţ greu din aur şi 7.000 de pesos în argint.
Pentru a-i păcăli pe spanioli Drake şi-a continuat drumul către nord, până prin zona oraşului San Francisco de astăzi unde a curăţat carena lui „Golden Hind” şi a pregătit-o pentru traversarea Pacificului dar a şi căutat în continuare locuri care să fi scăpat dominaţiei spaniole.
Traversarea Pacificului a durat două, poate chiar trei luni, nu se ştie exact. Voiajul său a fost atât de lung şi pentru că a ratat Insulele Marshall de astăzi, ajungând de-a dreptul în zona unde se află astăzi Palau. Dacă proviziile de mâncare n-ar fi trebuit să fie o problemă pentru un voiaj atât de lung, pentru o corabie de dimensiunile lui „Golden Hind”, proviziile de apă probabil au fost o problemă cu siguranţă şi este admirabil modul în care Drake a reuşit să impună o disciplină atât de fermă printre marinari, marinarii elisabetani fiind renumiţi pentru lipsa de disciplină.
Ajungând în mica Insulă Ternate, din Moluce, Drake a avut din nou noroc, dând peste nişte duşmani ai portughezilor, de origine musulmană. Aici, Drake a făcut pentru prima dată comerţ în mod legal, în numele Angliei, schimbând lenjerii britanice cu mirodenii şi apă.
Următoarea oprire s-a făcut pe o insulă nelocuită unde Drake a curăţat din nou carena lui „Golden Hind” şi i-a lăsat pe negrii luaţi din America de Sud.
În data de 8 Ianuarie 1580, „Golden Hind” eşuează pe un recif de coral, Drake fiind nevoit să arunce câteva tunuri şi parte din marfa câştigată cinstit pentru a putea uşura corabia, suficient cât să revină pe linia de plutire. Norocul îi surâde din nou şi, un vânt puternic, aduce din nou „Golden Hind” pe linia de plutire.
Drake a mai oprit de două ori în Insula Java unde a continuat să facă comerţ cu localnicii şi şi-a refăcut şi stocul de provizii. Cu aceeaşi ocazie, ospitalierele localnice au contribuit temeinic la îmbolnăvirea marinarilor englezi cu sifilis. Cum aceştia credeau că, pentru a te vindeca este suficient să-ţi expui organele genitale la soare, vă puteţi imagina ce scene de striptease se derulau zi de zi pe puntea lui „Golden Hind”, angajată deja în traversarea Oceanului Indian.
Traversarea Oceanului Indian a durat aproape la fel de mult ca traversarea Oceanului Pacific, corabia ajungând la Capul Bunei Speranţe cu rezervele de apă aproape epuizate. Deşi nu a găsit nici un loc în care să acosteze pentru refacerea proviziilor de apă Drake a avut din nou noroc, de data asta mama natură ajutându-l cu o ploaie straşnică. Pe 22 Iulie 1580 au ajuns în Sierra Leone unde au acostat.
În 26 Septembrie 1580, la aproape trei ani de la plecarea sa, Golden Hind acosta din nou în Plymouth. A doua circumnavigație se terminase cu succes!
Prada adusă în Anglia era enormă, chiar şi pentru acele vremuri. Ca idee, partea reginei din pradă echivala, sau chiar depăşea, toate veniturile ei din taxe şi proprietăţi proprii pe un an de zile. Toţi investitorii s-au îmbogăţit, inclusiv Francis Drake, ridicat ulterior la titlul de Sir.
„Golden Hind”, ex-„Pelican”, era ceea ce se numeşte un galion. Era un tip de navă foarte răspândit la sfârşitul Evului Mediu şi a atins dezvoltarea maximă în secolul al XVI-lea când are loc şi acţiunea ce face subiectul acestui articol. La fel ca şi galeasa, galionul a apărut din îmbinarea calităţilor unei nave lungi cu rame şi a uneia rotunde cu vele. Însă în timp ce galeasa a păstrat ramele şi bordul puţin înalt, asemănător galerei, galionul a devenit o navă caracterizată de bordurile înalte, castelele prova (teuga) şi pupa (duneta) masive şi înalte, catargele foarte înalte şi propulsia bazată exclusiv pe velatură.
Deşi preponderent nave comerciale, galioanele aveau tunuri la bord pentru a se putea apăra împotriva piraţilor, iar în timpul războaielor armamentul lor creştea astfel încât deveneau nave de război. Galioanele puternic înarmate sunt precursoarele navelor de linie de mai târziu întrucât în această perioadă apar şi sabordurile iar tunurile sunt dispuse pe punte în linie, în ambele borduri.
În general arborada galioanelor consta în trei arbori, arborele mare (în mijloc) şi cel trinchet (cel din faţă) purtând vele pătrate pe vergi iar artimonul (cel din spate) purtând o velă triunghiulară.
Galioanele mari aveau două sau chiar trei punţi, cele mai mari puteau încărca până la 2.300 de tone de grâu, tunurile fiind aşezate pe punţi paralele, etajate şi, în general, prezentau o evoluţie majoră faţă de caravele.
Construcţia unei corăbii era, pe vremea aceea, destul de empirică, bazată îndeosebi pe experienţa marangozilor şi tâmplarilor. Mulţumită lui Robert Dudley, arhitect naval ce studiase în Italia şi favorit al reginei Elisabeta, mai sus menţionat, s-au păstrat planurile unui galion din acea perioadă. Galionul lui Dudley avea o lungime de 48 de metri la linia de plutire, o lăţime de 12 metri şi o înălţime de 15 metri la pupa (partea din spate a navei), aproape 10 metri la prova (partea din faţă a navei) iar la centrul navei o înălţime de 8,4 metri. Bordajul era bombat şi îngustat în partea superioară şi pentru a îngreuna abordajul navei întrucât între parapeţii unor galioane lipite rămâneau 4 – 5 metri, destul de greu de sărit prin forţe proprii. Armamentul consta din 80 de tunuri dispuse pe două punţi.
Prin comparaţie, „Golden Hind” avea o lungime de 26 de metri, o lăţime de 4,3 metri, pescajul de 2,8 metri şi un deplasament de 120 de tone. Echipajul era format din 146 de marinari. Alte surse, pe care tind să le consider mai apropiate de realitate, creditează nava cu o lungime de 31 de metri la nivelul punţii, o lăţime de 6,1 metri, pescajul fiind aproape acelaşi în ambele surse. Echipajul în cea de-a doua sursă era estimat la 80 – 85 de oameni. Este posibil ca echipajul să fi fost de 146 de oameni, cifra părându-mi-se mare, dar doar pe timp de război şi în voiaje foarte scurte. Nava era bine înarmată pentru dimensiunile ei, cu 18 – 22 de tunuri, mai mari sau mai mici.
„Golden Hind” a fost lansată la apă în 1577 sub numele „Pelican”, nume sub care a şi plecat în voiajul care avea să conducă la a doua circumnavigaţie a Pământului, după prima circumnavigaţie realizată de Fernando Magellan.
„Golden Hind” a mai participat şi la bătăliile purtate de englezi cu Invincibila Armada, comandată de ducele de Medina Sidonia, trimisă de Spania în 1588 pentru a supune Anglia. Francis Drake, acum bogat şi „Sir” a fost vice-amiral al flotei engleze. Drake s-a evidenţiat în război în mai multe ocazii (în noaptea de 29 August 1588 a lansat un grup de nave incendiare către flota spaniolă obligând-o să părăsească Calais, a participat la bătălia de la Graveline de a doua zi ş.a.m.d.), dar, cum vechile obiceiuri mor greu, s-a făcut de asemenea remarcat prin capturarea galionului „Rosario” care transporta solda soldaţilor spanioli ce luptau în Ţările de Jos, nu mai puţin de 55.000 de ducaţi de aur. Tot în bătăliile purtate cu Invincibila Armada se conturează şi primele tactici de a purta luptele pe mare „în linie”.
Spania a pierdut bătălia cu Anglia şi, în acelaşi timp, titlul de stăpână a mărilor. A rămas o putere continentală semnificativă totuşi. Anglia în schimb şi-a început din acel moment ascensiunea către titlul de regină a mărilor.
Evident, una din cele două replici în mărime naturală ale lui „Golden Hind” poate fi vizitată şi astăzi pe Tamisa…
Nicolae
Bibliografie:
- Kozlowski, „Istoricul navei”, Editura Ştiinţifică, 1960
Comandor (r) Anton Bejan (coordonator), Contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, „Dicţionar enciclopedic de marină”, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2006
Hugh Bicheno, „Elizabeth’s Sea Dogs”, Editura Conway, 2012
https://en.wikipedia.org/wiki/Golden_Hind
https://ro.wikipedia.org/wiki/Francis_Drake