Din punctul meu de vedere, flota navală a Statelor Unite ale Americii reprezintă unul din mijloacele diplomatice prin care guvernul american îşi face cunoscut punctul de vedere pe glob. O forţă fără egal, necontestată de niciun alt stat, cu excepția poate a Chinei.
Nici un alt stat de pe Terra nu are în dotare la fel de multe portavioane, nave amfibii, crucişătoare, distrugătoare şi toată suita de nave auxiliare necesare operării unei astfel de flote. Ca flotă de suprafaţă, SUA nu are în acest moment nici un contracandidat, nici măcar un „challenger”, ca să folosesc un termen din box.
Cu toate acestea, ceea ce-i lipseşte în acest moment flotei SUA este un tip de navă extrem de răspândit în flotele lumii şi anume, o fregată. O fregată de talia celor de clasă „Oliver Hazard Perry” aş adăuga eu…
Mărturisesc sincer că sunt unul din fanii înrăiţi ai fregatelor „Perry”, o adevărată fregată multirol, care prin capabilităţile sale se apropie mai mult de un distrugător decât de o fregată. 71 de nave au fost construite dintr-un total de 71 planificate ceea ce demonstrează capabilităţile şi eficienţa design-ului FFG7.
Lansator Mk 13 cu o racheta Harpoon pe sine
Din punct de vedere al armamentului, nava a fost construită în jurul lansatorului de rachete tip Mk13 capabil să lanseze rachete anti-aeriene tip Standard SM-1MR şi rachete anti-navă tip Harpoon, tot armamentul de la bord fiind gestionat de sistemul de control al focului de tip Mk92 FCS, o versiune US Navy a Thales Nederland Signaal WM-25 FCS a cărui licenţă a fost achiziţionată de americani. Sistemul de control al focului Mk92 desemna ţintele utilizând atât radarele de căutare aeriană/suprafaţă cât şi propriile sale capacităţi radar, integrând şi informaţiile primite de la ceilalţi senzori ai navei, fiind, cel puţin în stadiu incipient, ceea ce ne place să denumim astăzi drept un Combat Management System („CMS”).
Mk 13 in pozitia de incarcare
Sistemul Mk13 era, şi încă mai este, capabil să lanseze o rachetă Standard la fiecare 10 secunde şi o rachetă Harpoon la fiecare 22 de secunde având la dispoziţie 40 de rachete Standard şi Harpoon dispuse într-o magazie rotativă compusă din două „inele”, unul exterior cu 24 de rachete şi unul interior cu 16 rachete.
RIM-66 Standard Missile SM-1MR
Acest sistem a început să fie înlăturat de pe navele US Navy din 2003, o dată cu retragerea rachetei SM1 din serviciul activ, fiind înlocuit cu o platformă pe care era amplasat un tun naval. Cu toţii ştim însă ca acest sistem este încă activ pe multe alte fregate FFG7, în special pe cele transmise prin Excess Defense Articles (EDA) către aliaţii SUA, din care opt în Turcia, cel mai mare utilizator non SUA, dar şi, spre exemplu, pe cele două fregate/distrugătoare AAW franceze de clasă „Cassard”.
Racheta SM 2
Cu ocazia întâlnirii ISMUG (International Standard Missile Users Group) din 2012, US Navy a anunţat că suportul pentru SM-1 va înceta în 2020, propunând utilizatorilor sistemului Mk13 actualizarea şi modernizarea acestuia pentru a putea utiliza rachete Standard SM-2 Block IIIA. În opinia Raytheon, modificările aduse lansatorului Mk13 vor fi minore, nu vor necesita înlocuirea radarelor de control al focului însă vor necesita ajustări ale CMS-ului datorită capabilităţilor superioare ale SM-2.
Sistemul de luptă anti-submarin AN/SQQ-89 (CV)2 integra un sonar Raytheon SQS-56 montat în carena navei şi un sonar tractat tip Gould SQR-19. Sistemul integra şi oferea operatorilor şi datele transmise de sonarul şi senzorii elicopterului asigurând detecţia, clasificarea, desemnarea şi ţintirea submarinelor.
Mark 50 Advanced Lightweight Torpedo
Principalele arme anti-submarin erau torpilele, în două lansatoare triple Mk32 ce puteau utiliza în luptă torpilele Mk46 mod 5 şi Mk50 produse de Alliant Techsystems (ATK), prima fiind o torpilă „uşoară”, focos de 44 kg, rază de 11 km şi o viteză de 40 de noduri, cea de-a doua având un focos de 45 kg, raza de 15 km şi o viteză de 50 de noduri.
După cum spuneam mai sus, în opinia mea, navele clasei „Perry” au fost all-rounder-ul (să mi se scuze romgleza) perfect, capabile să lupte cu succes în mediul anti-aerian (AAW), anti-navă (ASuW), anti-submarin (ASW) fiind, de exemplu, cel puţin până la dotarea clasei „Spruance” cu sistemul Mk41 VLS în anii 1990, aparent la fel de capabile ca acestea, deşi „Spruance” erau clasificate ca distrugătoare.
Din punct de vedere al arhitecturii navale, FFG 7 au fost produse în două variante de lungime, cele denumite „short-hull” (Flight I) având o lungime de 136 de metri şi cele denumite „long-hull” (Flight III) având o lungime de 138 de metri, diferenţa dintre cele două privind dimensiunile elicopterului ambarcat, navele Flight III putând opera mult mai capabilul SH-60 Seahawk LAMPS III spre deosebire de cele scurte care puteau opera doar elicopterele de tip SH-2 Seasprite LAMPS I.
FFG 7 – „short-hull” (Flight I)
Navele clasei „Perry” putea opera două elicoptere LAMPS III, fiind prevăzute cu două hangare şi o punte de zbor de 410 m2 cu un singur loc de aterizare şi un sistem de recuperare şi asigurare a elicopterelor (RAST: recovery assist securing and traversing). Elicopterele SH-60 au capabilităţi „all-weather” pentru lupta împotriva submarinelor şi a navelor de suprafaţă, dar pot executa şi misiuni de suport al flotei, aprovizionare, SAR sau evacuare medicală.
FFG-60 Rodney M.Davis – „long hull”
„Perry” au fost a două clasă de nave din marina SUA, după distrugătoarele clasei „Spruance”, care au trecut la propulsia cu turbine cu gaz fiind propulsate de două turbine „General Electric LM2500-30” capabile să genereze 31 MW şi două APU (in l. romana – Unităţi de propulsie auxiliare) capabile să genereze 260 KW, asigurând navelor clasei o viteză de peste 29 de noduri şi o autonomie de 4.500 de mile marine la viteza de 20 de noduri. Navele erau echipate cu sisteme auxiliare (e.g. bow-thruster) de natură a facilita manevrele în spaţii restrânse sau manevrele de acostare în porturi, limitând dependenţa de remorchere.
Sistemele de propulsie erau automatizate putând fi controlate şi monitorizate dintr-un sală de control separată de sala maşinilor şi, în premieră pentru marina SUA, motoarele puteau fi controlate direct de pe puntea de comandă care putea stabili astfel direct viteza navei.
O altă caracteristică a acestei clase de nave a fost suprastructura construită din aluminiu, ceea ce a generat la un moment dat probleme structurale, demnă de menţionat fiind fisura de 12 metri a suprastructurii lui USS „Duncan”, înainte ca aceste probleme să fie remediate.
Destinaţia primară a navelor a fost aceea de luptă AAW şi ASW, capabile să acţioneze în escorta navelor amfibii sau comerciale în medii de luptă moderate ca intensitate, într-un potenţial război cu URSS şi ţările Pactului de la Varşovia. Navele au fost însă folosite şi în escorta port-avioanelor, a navelor amfibii şi a grupurilor acestora, dar şi ca escortă pentru navele comerciale. Până la urmă, actualizarea lor repetată de-a lungul timpului a tot adăugat noi şi noi capabilităţi acestor fregate.
51 de FFG7 au fost construite pentru US Navy, prima, USS „Oliver Hazard Perry”, intrând în serviciu în 1977, ultima, USS „Simpson”, fiind scoasă din serviciu în 29 Septembrie 2015. Unele nave ale clasei au avut un serviciu îndelungat, de peste 30 de ani, altele au fost scoase din serviciu după numai 14 ani.
Câteva din navele clasei sunt disponibile pentru a fi transmise aliaţilor, cel mai probabil prin EDA, toate având în jur de 30 de ani de la data lansării, cum este cazul fostei USS „Simpson” şi al fostei USS „Rodney M. Davis”, cele mai „noi” dintre ele.
Nu voi vorbi astăzi despre USS „Stark”, as fi a „n”-şpea persoană care şi-ar da cu părerea despre un subiect pe seama căruia au curs râuri de cerneală. Voi vorbi însă puţin despre „Operaţiunea Praying Mantis” pe care eu o consider ca fiind una din puţinele bătălii navale ale zilelor noastre purtate între adversari apropiaţi tehnologic. Şi, aş mai adăuga, unul dintre primele angajamente navale în care s-au folosit rachetele pe scară largă.
„Operaţiunea Praying Mantis” a fost declanşată de SUA, în timpul războiului dintre Iran şi Irak, ca urmare a minării de către Iran a apelor Golfului Persic cu consecinţa directă a avarierii semnificative a unei nave americane.
Astfel, în data de 14 aprilie 1988, USS „Samuel B. Roberts”, o fregată de clasă „Perry”, a lovit o mină în timp ce îndeplinea o misiune de escortă a unor petroliere. Explozia minei a rupt coca navei, cu consecinţa creării unei găuri de apă de aproximativ cinci metri. Echipajul, prin echipele de combatere a avariilor, a reuşit să controleze incendiul şi găurile de apă, salvând astfel nava. Remarcabil, dar nici un membru al echipajului nu a fost pierdut cu această ocazie iar nava a ajuns în Dubai, remorcată, în data de 16 aprilie.
Cercetările ulterioare au condus US Navy la concluzia că minele erau iraniene, fiind decisă o acţiune militară de represalii împotriva Iranului.
Două fregate de clasă „Perry” au participat în această operaţiune: FFG-56 USS „Simpson” care a făcut parte din Surface Action Group Charlie şi FFG-24 USS „Jack Williams” care a făcut parte din Surface Action Group Delta. La acţiune a mai participat şi Surface Action Group Bravo precum şi aviaţia îmbarcată pe CVN-65 USS Enterprise.
Ostilităţile au fost declanşate în 18 Aprilie 1988, la patru zile de la avarierea lui USS „Samuel B. Roberts”, de Surface Action Group Bravo, aflat sub comanda lui USS „Merrill”. SAG Bravo a fost desemnat să atace platforma de foraj petrolier iraniană Sassan. La 8 dimineaţa, ajuns în zona platformei, USS „Merrill” somează pe ocupanţii platformei spunându-le să o abandoneze. După ce aşteaptă 20 de minute, navele grupării americane deschid focul împotriva platformei. Militarii aflaţi pe platformă ripostează cu tunurile ZU-23 din dotare. După un schimb intens de focuri, urmat de un scurt armistiţiu pentru ca o parte din ocupanţii acesteia să o evacueze, tunurile ZU-23 sunt neutralizate şi un detaşament de puşcaşi marini urcă la bordul platformei.
Corpul principal al platformei petroliere iraniene Saasan in flacari
După evacuarea singurului supravieţuitor, a unor arme uşoare şi a unor materiale conţinând informaţii clasificate, puşcaşii marini plantează explozibili în punctele cheie şi, după ce părăsesc platforma, îi detonează. După distrugerea platformei Sassan, SAG Bravo este redirecţionat spre nord către platforma petrolieră Rakhsh cu care urma să implementeze aceeaşi procedură. Pe când SAG Bravo se îndrepta spre noul obiectiv, două F4 iraniene încearcă un atac asupra SAG-ului dar rup contactul în momentul în care USS „Lynde Mc Cormick” le „fixează” cu radarele sale. Distrugătorul american nu trage încercând să mai dezamorseze situaţia.
Între timp SAG Charlie desfăşura operaţiuni similare cu platforma petrolieră Sirri pe care un grup Navy SEAL urma să o ocupe şi să o distrugă. Nu a mai fost nevoie, platforma fiind grav avariată de focul artileriei navale americane.
Fregata iraniana IS Sahand F 74, inainte si dupa atacul american
Ostilităţile iau amploare pe măsură ce Iranul începe să dea replica, „Joshan”, o vedetă rapidă, atacând navele SAG Charlie. Crucişătorul USS „Wainwright” somează pe „Joshan” să oprească motoarele şi să abandoneze nava întrucât urma să fie scufundată. „Joshan” lansează atunci o rachetă Harpoon care este combătută cu ajutorul contramăsurilor de la bordul navelor americane. Este momentul în care USS „Simpson” intră în scenă lansând într-o succesiune rapidă nu mai puţin de patru rachete Standard urmată de o a cincea rachetă Standard lansată de pe USS „Wainwright”. Toate rachetele îşi ating ţinta transformând suprastructurile lui „Joshan” într-o torţă fumegândă. Cum nava iraniană refuză să se scufunde, USS „Bagley” lansează la rândul ei o rachetă Harpoon care însă ratează ţinta.
Bătălia este finalizată „old fashion way”, USS „Simpson”, USS „Bagley” şi USS „Wainwright” folosindu-şi artileria navală ambarcată ca să scufunde pe „Joshan”. Cum două F4 iraniene orbitau la circa 48 de km de locul bătăliei, USS „Wainwright” decide să le îndepărteze ceea ce se şi întâmplă după ce sunt lansate două Standard cu rază extinsă. Una dintre ele avariază serios unul dintre cele două F4, dar nu-l distruge. Evident, avioanele iraniene se retrag.
Situaţia continuă să degenereze pe măsură ce o nouă navă iraniană, fregata „Sahand”, atacă navele americane ce formau SAG Delta. „Sahand” este reperată de două A-6E care făceau siguranţă aeriană pentru distrugătorul USS „Joseph Strauss”. „Sahand” atacă cu rachete AA avioanele americane care ripostează imediat lansând două Harpoon şi patru bombe Skipper ghidate laser către fregata iraniană, urmate aproape imediat de încă o rachetă Harpoon lansată de USS „Joseph Strauss”. Aproape, sau chiar toate rachetele/bombele americane înregistrează lovituri directe cauzând avarii impresionante pe „Sahand”, care este cuprinsă de flăcări de la prova la pupa. În momentul în care incendiul, scăpat de sub control, ajunge la una dintre magaziile cu muniţii, „Sahand” explodează şi se scufundă.
Deşi erau în mod evident depăşiţi de situaţie, iranienii nu renunţă şi trimit în luptă fregata „Sabalan” care atacă cu o rachetă AA un grup de A-6E din VA-95. Acestea ripostează cu bombe Mark 82 ghidate laser, avariind nava iraniană care este cuprinsă de flăcări. Nava va fi remorcată, fiind în final reparată şi re-introdusă în serviciul activ.
Racheta Silkworm si fregata USS Gary
Iranienii nu se lasă şi atacă SAG Delta în strâmtoarea Hormuz cu rachete Silkworm, şi pe USS „Gary”, aflat în Golful Persic. Niciuna din rachete nu-şi atinge ţinta datorită manevrelor evazive şi contramăsurilor utilizate de navele atacate. Este probabil ca una dintre rachete să fi fost doborâtă de tunul de 76 mm al lui USS „Gary”. Americanii nu ripostează încercând să dezamorseze situaţia. Care, în final, se dezamorsează, dar într-un mod nu prea fericit pentru iranieni care pierd două nave.
Câteva gânduri… Este unul dintre cele mai intense angajamente navale americane de după cel de-al Doilea Război Mondial şi încă unul în care au fost utilizate pe scară largă rachetele. Este de remarcat versatilitatea sistemului Mk13 şi a rachetei Standard SM1 care i-au permis lui USS „Simpson” să riposteze rapid şi cu precizie împotriva unei ţinte manevriere – vedeta rapidă iraniană. Versatilitatea rachetei Standard şi capacitatea ei de a fi folosită atât anti-aerian cât şi anti-navă sunt impresionante (vă mai amintiţi? Câte una la fiecare 10 secunde…). Cu toate acestea, încărcătura de luptă mai mică decât a unei rachete Harpoon, o face mai puţin eficientă împotriva ţintelor navale. Dar care Harpoon a dat greş cel puţin o dată, pe de altă parte…
S-ar părea că nu tot ce zboară şi loveşte, aviz amatorilor de atacuri cu rachete care distrug într-o clipită orice obiect plutitor.
Contramăsurile par însă să-şi fi arătat eficienţa în mai multe situaţii ceea ce arată că racheta anti-navă/anti-aeriană este susceptibilă a fi păcălită. Pe de altă parte, lupta s-a dat cu armament american şi dintr-o parte şi din cealaltă parte.
Este interesant şi faptul că americanii au ajuns să termine una dintre navele iraniene folosind clasicul tun… Acum imaginaţi-vă ce capabilităţi pot avea tunurile de 155 mm ale lui „Zumwalt”.
Revenind la fregatele noastre, putem constata că, pe lângă calităţile certe demonstrate în luptă, aceste nave aveau şi capacitatea de a îndeplini cerinţele specifice unei nave lider, la bordul lui USS „Jack Williams” aflându-se comandantul SAG Delta, deşi „Jack Williams” era singura fregată din grupare, celelalte două fiind clasificate ca distrugătoare.
După umila mea părere, iranienii nu s-au ridicat la înălţimea forţelor americane, atacând oareşcum haotic, ţinte vădit superioare din toate punctele de vedere. Aviaţia iraniană a fost de asemenea temătoare, mult prea temătoare.
US Navy a încheiat retragerea din serviciu a acestor nave fără a le desemna un înlocuitor. LCS-urile, aşa cum le spune şi denumirea, sunt un soi de corvete denumite de americani „Littoral Combat Ship”. De ce or evita americanii denumirea de corvetă numai ei ştiu.
Chiar dacă US Navy nu mai operează în prezent nave de clasă „Perry”, acestea sunt încă în serviciul multor alte ţări, unele fiind deja modernizate să folosească Standard SM2 şi ESSM. O flotă semnificativă de nave de clasă „Perry” este operată de Turcia, care a întreprins ample măsuri de modernizare a acestor nave, dezvoltând local cu ajutorul Raytheon un nou CMS pentru aceste nave, CMS probabil capabil să tragă şi Standard SM2 şi ESSM, fiind în plan montarea unui VLS Mk41.
Unele dintre unităţile clasei sunt conservate în vederea unor potenţiale vânzări ulterioare. N-am nici cea mai vagă idee despre starea lor şi, deşi ar părea o bună soluţie stop-gap pentru noi, cred ca a venit momentul să ne uităm la platforme noi. Arhitectura navală evoluează, la fel şi instalaţiile şi mijloacele de propulsie ale navelor.
Revenind la programul LCS, aproape la fel de controversat ca programul JSF, pot să-i zică americanii cum vor, tot o corvetă rămâne, fie că vorbim de „Freedom” fie că vorbim de „Independence”.
„Freedom” este o construcţie clasică, în oţel, mono-cocă în timp ce „Independence” arată mai mult ca o pasăre klingoniană de pradă, fiind un trimaran. Păcat că nu are şi puterea de foc a sus numitei păsări klingoniene.
USS Independence
Navele sunt concepute să acţioneze şi să manevreze în zone litorale, cu adâncimi mici ale fundului. Navele din ambele clase pot accesa zone cu ape mici pescajul la deplasament maxim fiind de aproximativ 3,5 metri. Viteza maximă va fi de aproximativ 50 de noduri. La viteza maximă navele au o autonomie de 1.500 de mile marine, autonomie care creşte la 4.300 de mile marine în cazul navigaţiei cu o viteză economică de 20 de noduri.
Extrem de manevrabile şi de rapide (pentru nişte nave, se înţelege) mulţumită sistemului de propulsie cu jet, navele se bazează pe un concept modular, având ca armament permanent, de bază, tunul de 57 mm şi sistemul anti-rachetă Sea RAM dar şi posibilitatea de a ambarca module de luptă de suprafaţă, anti-submarin sau de dragare mine. Pe scurt, nava nu va fi capabilă niciodată să poarte lupta în acelaşi timp în mai mult de un mediu marin, cu posibilităţi de apărare limitată în celelalte medii marine.
Tunul de 57 de mm este comun ambelor tipuri de LCS şi este produs de BAE Systems Land and Armaments fiind capabil să tragă 220 de proiectile pe minut la o distanţă maximă de 14 km.
Trimaranul celor de la General Dynamics are o lungime de 127,8 metri, o lăţime de 28,4 metri şi un deplasament de 2.637 de tone, designul său având la bază un feribot civil proiectat de Austal.
Un alt element comun ambelor proiecte este sistemul anti-rachetă dezvoltat de Raytheon, Sea RAM care combină senzorii sistemului Phalanx 1B dar înlocuieşte tunul de 20 de mm cu 11 rachete.
„Freedom”, designul celor de la Lockheed Martin, are la bază o combinaţie între proiectul comercial de 1.000 de tone – Destrier al celor de la Fincantieri care deţine recordul de viteză transatlantic şi clasa Jupiter de 3.000 de tone. Nava are o lungime de 115,5 metri şi o lăţime de 13,1 metri, un deplasament de 3.500 de tone, viteza maximă fiind de 45 de noduri mulţumită unui sistem de propulsie ce combină turbine cu gaz cu motoare diesel şi utilizează jeturi de apă dezvoltate de Rolls-Royce.
Ambele tipuri sunt prevăzute cu hangar şi helipad şi sunt capabile sa opereze elicoptere MH-60R/S şi drone pe o mare de forţa 5, ceea ce înseamnă vânturi de 27 de noduri şi valuri având o înălţime de 2 până la 3,5 metri.
Navele au capacitatea de realimentare cu combustibil şi alimente pe mare având la bord provizii pentru 21 de zile.
Conform proiectului, modulele pentru misiuni (modulul de dragaj, modulul de luptă anti-submarin şi modulul de luptă de suprafaţă) vor putea fi schimbate la bordul navelor într-un interval de 24 de ore fiind integrate în containere standard, care, după montarea lor la bordul navelor sunt conectate la sistemul energetic, de comandă şi control al navei. Fiecare modul conţine echipamente specifice fiecărui mediu de luptă, nava beneficiind şi de serviciile dronelor, aeriene, navale sau submersibile.
Modulele nu sunt operaţionale încă…
Va urma
Nicolae
„If you don’t stop, I’m going to sink you!” – Capt. James Chandler, USS „Wainwright”, Operation Praying Mantis
Bibliografie:
http://www.naval-technology.com/projects/oliver-hazard/
https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Praying_Mantis
http://www.naval-technology.com/projects/littoral/
http://edition.cnn.com/2015/09/29/politics/uss-simpson-decommissioned-warship/