“We had been through nearly four extremely dangerous weeks but were frightfully proud of what we were doing. It was the bravest and most brilliant campaign in British military history.” – Captain David Hart Dyke, Commanding Officer HMS „Coventry”
HMS „Edinburgh”
În data de 31 Mai 2013, HMS „Edinburgh”, ultimul distrugător activ Type 42 al Royal Navy a intrat pentru ultima dată în Portsmouth, unde îşi avea baza. Nava în vârstă de 30 de ani avea să fie însoţită pe ultimul său drum de HMS „Diamond”, noul distrugător Type 45 – clasa „Daring” fiind înlocuitorul Type 42 – clasa „Sheffield”. În 6 Iunie 2013, ultimul distrugător de clasă „Sheffield”, HMS „Edinburgh” era retras din serviciul activ al Royal Navy.
Prima navă a clasei a fost comandată în 1968 şi lansată la apă în 1971, 14 nave fiind construite pentru Royal Navy şi două, surpriză, pentru marina Argentinei. Designul a fost conceput spre sfârşitul anilor 1960, destinaţia principală a navelor clasei fiind acoperirea anti-aeriană a flotei.
HMS „Sheffield”
Cu un deplasament de 4.350 de tone la încărcătură maximă pentru Batch 1 şi 2 şi de 5.350 de tone pentru Batch 3, Type 42 erau un soi de distrugătoare uşoare cu o lungime de 125,6 metri pentru Batch 1 şi 2 şi 141,1 metri pentru Batch 3 şi o lăţime de 14,3 metri pentru Batch 1 şi 2 şi 14,9 metri pentru Batch 3. Navele beneficiau de o propulsie de tip COGOG (turbine RR Olympus & RR Tyne) care le asigurau o viteză maximă de 30 de noduri şi o autonomie de 4.200 de mile marine la viteza de 13,8 noduri.
Toate navele au beneficiat de măsuri de răcire a aerului evacuat de turbine în vederea scăderii semnăturii în infraroşu a navelor clasei.
HMS „Manchester”, prima nava din Batch 3
Navele care au făcut parte din Batch 1 aveau performanţe nautice dezamăgitoare, în special pe mare montată, datorită scurtării lungimii navei de la lungimea prevăzută iniţial în proiect, la care de altfel s-a revenit ulterior, începând cu „Manchester”, în scopul reducerii costurilor. Însă bugetul a fost depăşit oricum…
Armamentul navelor Type 42 avea în centru lansatorul dublu GWS Sea-Dart, cu o rezervă de 22 de rachete sol-aer, iniţial cu o rază de 74 km – Mod 0, rază ulterior mărita până la 150 km – Mod 2, plafonul depăşind 10.000 de metri altitudine. Caracteristicile constructive permiteau rachetelor Sea Dart o bună manevrabilitate chiar şi în faza terminală a zborului însă concepţia rachetei scădea mult şansele de a lovi ţinte care zburau la o altitudine foarte mică. Pentru localizarea şi identificarea ţintelor era utilizat un radar de supraveghere Type 1022 (iniţial Type 965P) iar pentru iluminarea lor era folosita o pereche de radare Type 909 permiţând astfel angajarea a două ţinte concomitent. Ulterior, prin modernizări succesive, sistemul avea să poată angaja mai multe ţinte simultan.
Lansatorul dublu GWS Sea-Dart la bordul HMS „Manchester”
Eroii articolului de faţă, HMS „Coventry” şi HMS „Sheffield” făceau parte din prima serie de fabricaţie – Batch 1, versiunea mai scurtă, de doar 125,6 metri, „Sheffield” fiind chiar prima navă a clasei. Am văzut mai sus că, din punct de vedere al calităţilor nautice, navele primei clase erau destul de hulite de echipajele sale. Însă dezavantajele Batch 1, prin comparaţie cu celelalte două sub-clase, nu se opresc doar aici.
HMS „Coventry”
Navele din seria Batch 1, din care făceau parte şi „Coventry” şi „Sheffield” erau puternic penalizate în termeni de capabilităţi de radarul de supraveghere Type 965/966, un radar cu o putere de procesare redusă şi lipsit de posibilitatea de a afişa coerent ţintele care zburau la altitudine mică, deasupra solului. Problema are ca punct de plecare concepţia navei, pregătită să ofere acoperire aeriană unui grup de nave sau unui grup condus de un portavion în spaţiile largi ale Atlanticului, proximitatea maselor de uscat scăzând drastic capabilităţile navelor din seria Batch 1.
Type 965/966
O altă problemă a seriei Batch 1 o constituia şi sala de operaţiuni („Operations Room”) înghesuită, lucru care nu facilita munca echipajului şi a generat o serie de nave cu care era foarte greu de luptat. Deşi în aparenţă banală, s-ar părea că în viaţa reală, lipsa spaţiului poate avea consecinţe dintre cele mai surprinzătoare…
Un tun naval de 113 mm de tip Mk8 şi 2 tunuri de 20 de mm alcătuiau armamentul artileristic, la care se adăugau 2X3 tuburi lans-torpilă folosite în lupta anti-submarin. Notabilă este absenţa celor 2 sisteme CIWS de tip Vulcan Phalanx Mk15, care nu se aflau instalate pe navele din Batch 1 deşi ar fi fost foarte utile în Falkland.
Toate navele seriei aveau hangar şi helipad putând opera, în cazul lui „Coventry” şi al lui „Sheffield”, un elicopter de tip Westland Lynx HAS Mk1/2 ce putea folosi în luptă fie patru rachete anti-navă, fie două torpile anti-submarin.
„Sheffield” a fost prima navă a clasei, fiind lansată la apă în 10 Iunie 1971 şi acceptată în serviciul Royal Navy în 16 Februarie 1975. A fost construită de Vickers Shipbuilding & Engineering şi a costat contribuabilul britanic 23.200.000 de lire sterline.
„Coventry” a fost lansată la apă în 21 Iunie 1974 şi acceptată în serviciul Royal Navy în 10 Noiembrie 1978, primul său comandant fiind C.P.O. Burne. A fost construită de Cammel Laird & Company Ltd şi a costat 37.000.000 de lire sterline.
Primul voiaj major al lui „Coventry” avut loc în Orientul Îndepărtat în 1980 alături de „Antrim” şi „Alacrity” fiind prima navă britanică ce a vizitat China în 30 de ani. Pe drumul de întoarcere a fost dislocată în Golful Persic pe fondul războiului dintre Iran şi Irak unde a rămas aproximativ şase luni până a fost înlocuită de „Ardent” şi „Apollo”.
ARA Hercules, Type 42 aflata in dotarea marinei argentiniene
Primul test adevărat al navelor clasei a fost dislocarea în campania din Insulele Falkland (Malvine) în 1982. Pentru a evita confuzia cu cele două Type 42 operate de Argentina, pe acoperişul comenzii a fost pictat celebrul „Union Jack” şi o dungă neagră pictată pe coş până la linia de plutire.
Pe 27 Aprilie 1982, alături de „Glamorgan” (distrugător de clasă „County”), „Glasgow” (distrugător „Type 42”), „Arrow” (fregată „Type 21”) şi „Sheffield” (distrugător „Type 42”), HMS „Coventry” şi HMS „Sheffield” intră în ceea ce fusese denumit „Total Exclusion Zone”, un cordon circular de 200 de mile în jurul Insulelor Falkland. Alături de „Glasgow”, „Sheffield” şi „Coventry” urmau să ofere protecţie anti-aeriană pentru portavioanele britanice.
„Coventry” a contribuit din plin la efortul britanic de război: elicopterul său a tras pentru prima dată în condiţii de luptă rachete anti-navă „Sea Skua” cu rezultate decente împotriva unei nave argentiniene, tot „Coventry” a fost prima navă care a tras trei rachete „Sea Dart” împotriva a două Learjet-uri argentiniene, ratând însă ţinta.
Prima ţintă confirmată a fi doborâtă a lui „Coventry” a fost un elicopter Puma, distrus, evident, cu o rachetă „Sea Dart”.
Însă lucrurile nu au evoluat prea grozav pentru britanici, „Sheffield” scufundându-se în data de 10 Mai 1982, în urma unui atac argentinian din 4 Mai 1982, atac lansat de Super Etendard-urile argentiniene care au folosit (şi făcut celebră, aş adăuga eu) racheta Exocet.
Dassault Super Etendard argentiniene cu Exocet AM 39 la bord in timpul conflictului. Argentineienii au avut la dispozitie doar cinci astfel de rachete
Ce s-a întâmplat de fapt cu „Sheffield”? Nava a fost detectată de un avion de patrulare argentinian în dimineaţa zilei de 4 Mai 1982, orele 7:50. Informaţiile au fost trimise de avionul de patrulare către două Super Enterdard decolate de la baza Rio Grande, Ţara de Foc şi înarmate cu rachete Exocet. Avioanele argentiniene zburau foarte jos, ridicându-se din când în când până la altitudinea de circa 160 de metri pentru a localiza ţintele pe radar. Super Enterdard-urile localizează navele britanice şi declanşează atacul la 11:04, când se aflau la circa 12 mile de ţinte. Una din rachetele Exocet o loveşte pe „Sheffield” în partea din mijloc, la aproximativ 2,4 metri deasupra liniei de plutire, găurind coca navei. Cea de-a doua rachetă cade în apă la circa jumătate de milă în babordul navei.
Deşi s-ar părea că racheta care a lovit nu a explodat, avaria cauzată de impact provoacă un incendiu violent cauzat de combustibilul nears al rachetei şi amplificat de tancurile diesel din camera motoarelor dar şi de alte materiale inflamabile utilizate în construcţia navei, principalul vinovat fiind, pare-se, suprastructura din aluminiu a navei. Incendiul este curând scăpat de sub control, nava arzând necontrolat câteva zile la rând, după ce este abandonată de echipaj.
După ce este lovită, „Sheffield”, încă măcinată de incendii, este luată la remorcă de HMS „Yarmouth” însă, până la urmă, se scufundă câteva zile mai târziu. A fost prima navă britanică scufundată în luptă după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, 20 de marinari pierzându-şi viaţa. A fost trezirea la realitate pentru britanicii care, aparent, considerau că lupta cu Argentina nu va fi o problemă prea mare pentru Marea Britanie.
Una peste alta, nava nu a făcut prea multe pentru a se apăra, de fapt n-a prea ştiut ce i se întâmplă decât atunci când a fost prea târziu. Dar cum de s-a ajuns în această situaţie?
În data de 4 Mai 1982, la orele 10:00, „Sheffield” se afla la postul său, undeva la sud-est de Insulele Falkland. La acea dată, ameninţarea submarinelor (cred ca WWII încă îi urmărea pe britanici) era încă percepută ca fiind mai mare decât cea a avioanelor.
Cu toate acestea, echipajul lui „Sheffield” nu era în stare de alertă maximă, spre deosebire, de exemplu, de echipajul lui HMS „Glasgow”, aflat în stare de alertă maximă. După cum am zis mai sus, radarul Type 965 nu era foarte performant şi s-ar părea ca „Sheffield” mai avea şi alte lipsuri dureroase, ca de exemplu lipsa unui sistem IFF bine pus la punct. S-ar părea că nici tunurile de 20 de mm nu se regăseau în echiparea lui „Sheffield”…
De altfel, „Glasgow” a detectat avioanele argentiniene şi a transmis prin radio un semnal de alarmă către flotă, semnal care a fost subestimat de „Sheffield”, poate şi din cauza numeroaselor alarme false din zilele precedente.
Chiar mai devreme în ziua respectivă, „Coventry” avusese probleme cu acelaşi radar tip 965, iar cele două nave schimbau mesaje radio în banda UHF (conform unei surse)/utilizau comunicaţiile prin satelit (conform altei surse), fapt care, se pare că ar fi incapacitat radarul 965 de la bordul lui „Sheffield” pentru o scurtă perioadă de timp datorită interferenţelor electro-magnetice.
S-ar părea că, totuşi, una dintre cele două rachete ar fi fost „văzute” într-un final de „Sheffield”, dar mult prea târziu ca să se mai poată face ceva.
Indiferent de motive, „Sheffield” a fost luat complet prin surprindere, nu şi-a schimbat nivelul de alarmă de luptă, nu a manevrat absolut deloc, nu şi-a activat contramăsurile şi nu şi-a activat tunul sau sistemul Sea Dart. Nici măcar n-au informat căpitanul… Tot ce-au făcut a fost să informeze flota că tocmai fuseseră loviţi.
Lipsa completă de reacţie a lui „Sheffield” determină comandamentul flotei să impună noi reguli: astfel, în situaţia în care era suspectat un atac aerian sau apărea un contact pe radar, navele britanice trebuiau să accelereze imediat la viteza maximă, să manevreze evaziv şi să lanseze contramăsuri pentru a evita să fie surprinse complet nepregătite. Flota trebuia de asemenea informată imediat, utilizându-se codul „handbrake”.
Raportul MoD-ului britanic a criticat aspru lipsa de reacţie a echipajului, în special a unora dintre membrii săi, inexistenţa unor proceduri interne coerente pentru combaterea avariilor, dar şi lipsa unora dintre mijloacele specifice de combatere a avariilor. Concluzia generală a fost că „Sheffield” a fost pur şi simplu surprinsă cu pantalonii în vine, pardon de expresie… Chiar şi în aceste condiţii, doar una dintre cele două rachete Exocet şi-a atins ţinta, lovind distrugătorul britanic.
Despre ce s-a întâmplat la bord după ce Exocet-ul a lovit puteţi citi mărturia unui membru al echipajului aici: http://www.bbc.com/news/uk-england-hampshire-17950566
HMS „Invincible”, puntea, in drum spre razboi
Mărturii relativ recente arată că, radarele lui HMS „Invincible” ar fi detectat avioanele argentiniene cu circa 19 minute înaintea atacului, pe când se aflau la aproximativ 180 de mile depărtare, însă flota nu a fost anunţată pentru că ofiţerii superiori de la bordul portavionului britanic nu au considerat credibilă informaţia.
David Forster, operator radar la bordul lui „Invincible” susţine că ofiţerul superior de cart a ignorat raportul său şi al altor colegi de-ai săi, fiind cu toţii acuzaţi că „vânează cai verzi pe pereţi”.
Căpitanul de atunci al lui „Invincible”, amiral la data formulării acuzaţiilor, a refuzat să comenteze public afirmaţiile lui Forster. În aceste condiţii, MoD-ul britanic a demarat o amplă investigaţie pentru aflarea adevărului. Care investigaţie a confirmat cele spuse de Forster. La acel moment se pare că s-a solicitat şi unui pilot de Harrier aflat în patrulare să confirme contactul radar, dar acesta nu a găsit nimic. 19 minute mai târziu „Sheffield” era lovită.
Lansatorul Sea Wolf la bordul fregatei Type 22 HMS „Boxer” (Batch 2). Mai jos se vad cele doua lansatoare duble pentru rachetele anti-nava MM.38 Exocet
Pierderea lui „Sheffield” îi determină totodată pe britanici să încerce maximizarea capabilităţilor oferite de cele două sisteme AA avute la dispoziţie, „Sea Dart” şi „Sea Wolf”, unul cu rază lungă şi celălalt cu rază scurtă, grupând distrugătoarele Type 42 cu fregatele Type 22 (Regele Ferdinand şi Regina Maria, vă spun ceva? 🙂 ), împerechere botezată neoficial Type 64. Ca strategie, rolul şi scopul navelor de suprafaţă a fost de a atrage atacurile argentiniene de la portavioane.
HMS „Glasgow” lovit de bombe, impresie artistica
„Glasgow”, împerecheată cu HMS „Brilliant”, este avariată în 12 Mai 1982 de bombele lansate de A4-urile argentiniene, în ciuda eforturilor lui „Brilliant” care reuşeşte să doboare două avioane în timp ce al treilea este distrus datorită manevrelor pilotului care încerca să evite o rachetă „Sea Wolf”. Notabil, în timpul atacului argentinian, „Sea Dart”-ul lui „Glasgow” nu funcţionează, iar după ce este lovită de o bombă care nu explodează, nava este trimisă acasă.
Toate aceste evenimente au lăsat-o pe „Coventry” singură în faţa atacurilor aviaţiei argentiniene, britanicii fiind incapabili să înlocuiască pierderile suferite suficient de repede. Era ceva distanţă din Anglia până în Falkland!
Prin urmare, în data de 25 Mai 1982, „Coventry” şi perechea sa, „Broadsword”, navigau conform ordinelor flotei în partea de nord-vest a Falkland Sound, cu intenţia vădită de a atrage atacurile aviaţiei argentiniene de la navele aflate în Golful San Carlos. Aşa cum am spus mai sus, apropierea de coastă penaliza semnificativ sistemul Sea Dart al lui „Coventry”, pe care apropierea de pământ îl făcea să-şi piardă din eficienţă. Motiv pentru care, în cazul în care Sea Dart nu funcţiona, ambele nave urmau să se bazeze pe sistemul Sea Wolf al lui „Broadsword”, sistem cu rază scurtă de acţiune, nu lipsit de eficienţă, după cum am văzut puţin mai sus.
Strategia flotei a fost una destul reuşită pentru că, din această poziţie, „Coventry” a doborât două A-4 Skyhawk utilizând rachete Sea Dart.
Avertizaţi, argentinienii au întreprins un atac în două valuri împotriva celor două nave britanice, folosind avioane A-4 Skyhawk şi bombe clasice, care presupuneau aproprierea de cele două nave. Piloţii au venit foarte jos, după cum declară unul dintre ei, atât de jos pe cât îi permitea curajul (a se citi XXXX 🙂 ), trecând pe deasupra insulei, cu scopul vădit de a evita detecţia de către radarele britanice.
Chiar dacă a reuşit să le localizeze, „Coventry” nu a reuşit să obţină achiziţia celor două ţinte pentru simplul motiv că radarul său nu reuşea să facă distincţia între cele două avioane zburând foarte aproape unul de celălalt dar şi foarte aproape de sol. Nici „Broadsword” nu a fost mai norocoasă din cauza unei probleme tehnice care a necesitat resetarea radarului său, astfel încât cele două avioane şi-au lansat bombele fără a fi prea mult deranjate.
Una din cele două bombe de 453 kg lansate a lovit-o pe „Broadsword” în zona helipadului distrugând elicopterul navei. S-ar părea că cei de pe „Coventry” care trăgeau cu toate mitralierele disponibile ar fi avariat uşor unul din avioanele argentiniene, însă acesta a ajuns în siguranţă la baza sa.
90 de secunde mai târziu îşi fac apariţia şi cele două Skyhawk ale celui de-al doilea val, într-un unghi de 20o faţă de prova babord a lui „Coventry”. În tot acest timp, „Coventry” încerca disperată să obţină achiziţia ţintei. Întrebat dacă să cheme Harrier-urile sau să folosească Sea Dart-ul, capitanul Hart Dyke decide utilizarea Sea Dart (nu că Harrier-urile ar fi fost cu mult mai eficiente în momentele acelea). „Coventry” lansează prin urmare o Sea Dart care însă ratează ţinta. În acel moment, căpitanul Hart Dyke decide să vireze puternic la tribord, decizie care practic pecetluieşte soarta lui „Coventry”. De ce spun asta? O dată pentru că, între timp fregata Type 22 „Broadsword” reuşise achiziţia ţintelor care se apropiau şi se pregătea să lanseze Sea Wolf când, virajul abrupt al lui „Coventry” o aduce pe aceasta din urmă chiar în raza de tragere a lui „Broadsword” care este astfel blocată şi nu mai poate trage. A doua oară, pentru că manevra deschide larg babordul navei către avioanele atacatoare, oferindu-le o suprafaţă mult mai mare de lovit. Ce l-a determinat pe Hart Dyke să facă această manevră? Greu de spus şi imposibil de condamnat!
În disperarea momentului „Coventry” începe să tragă cu tunul de 113 mm şi cu Oerlikonul de 20 de mm de la babord, însă acesta din urmă se blochează, lăsând apărarea navei pe seama mitralierelor şi a armelor uşoare de mână. Ce bun ar fi fost un Phalanx acum…
Trei bombe de 250 de kg o lovesc pe „Coventry” în babord, puţin deasupra liniei de plutire. Câteva secunde mai târziu (bombele nu explodau la impact), o bombă explodează sub Operations Room omorând aproape toţi ofiţerii superiori, a doua explodează în faţa sălii maşinilor iar cea de-a treia, chiar dacă nu explodează, rupe peretele etanş dintre cele două săli ale maşinilor, deschizând o zonă imensă, care este inundată. În ciuda compartimentelor etanşe cu care era prevăzută, datorită loviturilor norocoase ale argentinienilor, inundaţiile nu pot fi ţinute sub control. În 20 de minute echipajul abandonează nava care se scufundă la puţin timp după aceasta. 19 marinari pier şi alţi 30 sunt răniţi.
În aşteptarea lui „Broadsword” care venea să-i salveze, marinarii de pe „Coventry” cântă „Always look on the bright side of life”. Pentru ei, războiul se terminase.
Şase nave au pierdut britanicii în timpul luptelor pentru Insulele Falkland. Cifra ar fi putut fi mult mai mare dacă toate bombele argentiniene ar fi explodat. Aţi văzut mai sus cum au fost scufundate HMS „Sheffield” şi HMS „Coventry”.
Două fregate Type 21 au fost de asemenea scufundate, HMS „Ardent” lovită de nouă bombe lansate de aviaţia argentiniană, din care trei au explodat cu consecinţe dramatice pentru navă şi HMS „Antelope”, atacată de aviaţie în Golful San Carlos în 23 Mai 1982. Două bombe de aproximativ 453 de kg au lovit-o pe „Antelope”, neexplodând. Apoi, un Skyhawk este avariat de artileria lui „Antelope” şi se prăbuşeşte intrând în catargul navei. Din păcate, pe când se încerca dezamorsarea unei dintre bombele neexplodate, aceasta explodează. Echipajul abandonează nava şi, câteva minute mai târziu, magazia cu rachete explodează. A doua zi, nava se rupe în două şi se scufundă.
SS „Atlantic Conveyor”, o nava ro-ro, este lovită de două rachete Exocet şi, până la urmă se scufundă, iar RFA „Sir Galahad” este lovită de mai multe bombe şi ia foc ucigând 48 de marinari şi soldați. Totuşi nava nu se scufundă, de-abia după război este remorcată şi scufundată de Royal Navy.
În final, câteva gânduri. La momentul la care s-au declanşat ostilităţile în Insulele Falkland, Marea Britanie nu mai era nici pe departe puterea navală din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Pierderea treptată a coloniilor, războiul rece, centrat pe încleştarea mută dintre cele două mari blocuri, avansul tehnologic, îndeosebi în ceea ce priveşte rachetele anti-navă, anti-aeriene, dezvoltarea radarelor şi creşterea puterii de calcul, au determinat ample mutaţii şi evoluţii în arhitectura navală britanică.
Marea Britanie nu mai avea neapărată nevoie de nave capabile de voiaje circumterestre, forţele navale britanice fiind doar o rotiţă în angrenajul NATO, limitată la lungile misiuni de patrulare în zona GIUK (Groenlanda, Islanda, UK), spaţii largi, deschise.
Prin urmare şi antrenamentul marinarilor şi ofiţerilor britanici a suferit mutaţii generate atât de noul mod de a purta lupta pe mare cât şi de avansul tehnologic în materie de radare, rachete ş.a.m.d. Toată lumea considera la acel moment că rachetele sunt arma supremă şi, pe cale de consecinţă, destul de multe nave proiectate de britanici în acea perioadă nu aveau artilerie navală la bord. Spre exemplu, fregatele Type 22 – „Broadsword” nu aveau tun de mare calibru la bord, doar artilerie secundară de calibrul 20 – 40 de mm, iar „Sheffield” nu avea la lansare, şi nici n-a mai apucat să i se instaleze, artilerie secundară de calibru mic, pentru că se considera că rachetele pot rezolva orice situaţie de luptă. S-a dovedit a fi o mare greşeală…
Au fost britanicii pregătiţi pentru ce-i aştepta în Falkland? Din punct de vedere al mijloacelor navale implicate raportat la modalitatea în care au ajuns să fie utilizate, eu aş opina ferm că nu.
Războiul din Falkland a fost o lecţie dureroasă pentru britanici, o lecţie pe care din păcate au învăţat-o cu preţul vieţii propriilor oameni.
Navele şi marinarii britanici au fost aduşi într-o zonă pentru care nici ei, nici navele pe care le conduceau nu erau pregătiţi.
Antrenamentul marinarilor britanici era centrat pe lupta împotriva ruşilor, în spaţiile largi ale Atlanticului de Nord şi ale Mării Nordului, un spaţiu complet diferit de ceea ce aveau să descopere luptând în proximitatea ţărmurilor Insulelor Falkland. Mai mult decât atât, apele tumultuoase şi violente ale Atlanticului de Sud au provocat avarii unora dintre navele britanice, fregatele Type 21 alegându-se cu fisuri serioase la suprastructură din cauza mării montate. Unde erau navele britanice capabile să lupte în orice mare a lumii? Nu mai erau, pentru că nu mai aveau de ce să colinde mările lumii, imperiul colonial era demult apus…
Marinarii britanici erau antrenaţi să lupte împotriva rachetelor anti-navă lansate de sovietici sau împotriva aviaţiei ruseşti, bombardiere mari, zburând la altitudini mari. Marea majoritate a atacurilor argentiniene au fost efectuate de avioane mici, zburând la altitudini ridicol de mici, sub raza de detecţie a radarelor britanice ecranate deseori de apropierea de ţărm, iar în marea majoritate, în atacuri argentinienii au folosit bombe clasice, de 453 sau 250 de kg. Nu poţi bruia o bombă clasică…
Tactica de luptă utilizată de argentinieni a semănat mai mult cu luptele navale ale celui de-Al Doilea Război Mondial, în afara rachetelor Exocet, al căror număr era limitat de embargoul impus Argentinei, aceştia atacând îndeosebi cu bombe clasice, atacuri aeriene purtate la altitudine foarte mică.
Ori mijloacele anti-aeriene ambarcate la bordul navelor britanice erau concepute să lovească bombardierele sovietice care zburau la mare înălţime, nicidecum avioanele mici ale argentinienilor zburând nebuneşte de jos. Prin urmare, Sea Dart-ul şi-a arătat limitele foarte repede, iar armamentul artileristic AA ambarcat s-a dovedit insuficient împotriva avioanelor argentiniene.
Lipsa tunurilor de calibru mare de pe fregatele Type 22 de exemplu le-a împiedicat pe acestea să contribuie la susţinerea trupelor debarcate cu foc de artilerie pentru simplul fapt că marina britanică nu considera că va mai face aşa ceva vreodată iar rachetele anti-navă Exocet ar fi trebuit să fie suficiente în lupta anti-navă. Acest minus avea să fie remediat mulţi ani mai târziu.
Pentru britanici a fost un inamic neașteptat, într-un mediu neaşteptat şi complet nefamiliar, un inamic care a folosit arme surprinzătoare pentru epoca respectivă şi, în general, un inamic pentru care britanicii nu erau pur şi simplu pregătiţi. De aici şi pierderile mari…
Nicolae
Bibliografie:
http://navaltoday.com/2013/05/29/final-homeport-call-for-british-navys-last-type-42-destroyer/
https://en.wikipedia.org/wiki/Type_42_destroyer
https://en.wikipedia.org/wiki/Sea_Dart
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Glasgow_(D88)
https://en.wikipedia.org/wiki/HMS_Sheffield_(D80)
https://dalyhistory.wordpress.com/2012/05/06/falklands-30-the-loss-of-hms-sheffield/
https://www.theguardian.com/uk/1982/may/05/falklands.world
https://www.theguardian.com/uk/2000/sep/26/falklands.world
http://historylists.org/other/list-of-6-british-ships-sunk-during-the-falklands-war.html
http://www.nam.ac.uk/whats-on/lunchtime-lectures/video-archive/combat-experience-falklands-war