Pentru a nu fi acuzat de discriminare, am ales să scriu astăzi despre un episod foarte drag mie precum și despre două nave care au toată admirația mea sinceră.
Nu știu câți dintre voi au intuit sau intuiesc despre ce vreau să scriu dar voi încerca să păstrez suspansul până ce nu voi mai avea de ales și povestirea mă va obliga să dezvălui protagoniștii.
Suntem în noaptea de miercuri 25 spre 26 Iunie 1941, în portul Constanța, la câteva zile de la declanșarea Operațiunii Barbarossa. Trecând euforia celebrului ordin al mareșalului Antonescu – „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”, se poate considera că România a intrat cu acte în regulă în cel de-al Doilea Război Mondial. Rușii, beneficiind de bazele din Crimeea, au încercat deja vigilența și abilitățile antiaerienei din Constanța, în mai multe rânduri chiar. Navele noastre sunt dispersate în diverse poziții pentru a evita bombardarea lor de către aviația rusă. La 02:54, puitorul de mine „Regele Carol” aflat în larg la nord-est de Constanța începe virarea ancorei și se îndreaptă spre port, conform rutinei zilnice.
Distrugător Mărăşti FOTO Colecţie Constantin Cumpănă
Între timp, toate navele aflate pe mare ridică ancora și încep evoluțiile zilnice, „Mărăști”, unul dintre protagoniștii poveștii de astăzi, aflat la travers de Hotel Bellona pornește spre Tuzla unde încrucișează „Sborul”. La 03:58, de pe „Regina Maria” care vine din urmă sunt zărite suprastructurile a două nave, care la prima vedere par a fi distrugătoarele noastre de la Midia. Însă navele zărite măresc brusc viteza luând drum sud-vest și deschid focul. În mod cert nu sunt distrugătoarele noastre de la Midia…
Primele salve trase cad în bazinele mari ale portului Constanța încadrând crucișătorul auxiliar „Regele Carol” care efectua manevre de acostare.
Între timp, „Mărăști”, la 03:59, întoarce spre nord, dă armarea bateriei de 120 de mm și mărește viteza. „Mărăști” este echipat cu patru tunuri binate de 120 de mm, însă nu poate accelera mai mult de 22 de noduri din cauza unei turbine a cărei cămașă fusese fisurată, fisura fiind remediată doar prin sudarea unei plăci. Cealaltă navă românească, cea care zărise prima cele două nave, distrugătorul „Regina Maria”, întoarce și ea către nord, intrând astfel în linie de șir cu „Mărăști”. Deși mai nouă, mai mare și mai bine înarmată, „Regina Maria”, proaspăt venită de la Arsenalul Galați, mai are încă unele probleme tehnice iar echipajul este format din mulți oameni noi.
NMS Regina Maria
Asul de Pică și Asul de Caro, căci despre ei este vorba, având la bord nu mai puțin de patru viitori comandanți ai Marinei Militare Române intră în acțiune trăgând spre cele două nave inamice, a treia salvă încadrându-le pe acestea din urmă. Cele două nave, identificate ca fiind rusești, nu trag în cele două distrugătoare românești pentru simplul fapt că nu reușesc să le deosebească pe profilul înalt și întunecat al coastei. Lipsa radarului de la bordul navelor rusești își spune cuvântul.
La 04:15, una dintre cele două nave rusești pune pupa pe coastă și începe să lanseze nori de ceață artificială îndreptându-se spre larg la adăpostul acesteia. Este momentul în care, Nicolae Koslinski, elev, aflat la bordul lui „Mărăști” reușește să-și vadă bine adversarul: „catarg tripod, două coșuri, din care cel din față mai ridicat, siluetă puternică. Și viteză, viteză mare cu care se îndreaptă întâi spre est, apoi schimbă de drum scoțând nori groși de fum.” (Niculae Koslinski, Jurnal de campanie – 26 iunie)
La 04:19, „Mărăști” încetează tirul la peste 16.000 de metri, urmat de „Regina Maria” care încetează și ea focul la 18.000 de metri, la 04:22.
La 04:22 se aude prima salvă de câte trei a bateriei de coastă „Tirpitz” – tunuri de 280 de mm, următoarea salvă venind după aproximativ un minut.
Navele rusești continuă să tragă către port, ultimele lor lovituri căzând în preajma lui „Murgescu”.
La 04:22 – 04:25, în urma unei explozii imense, una din cele două nave rusești se scufundă repede cu pupa înainte. Cealaltă navă rusească își continuă fuga, fiind urmărită de focul bateriei „Tirpitz” care reușește să o încadreze, avariind-o.
Trebuie spus că, în tot acest timp grupul de distrugătoare de la nord, format din „Mărășești” și „Regele Ferdinand” la bordul căruia se afla și comandantul escadrei, comandorul August Roman, s-a menținut spre intrarea de nord a barajului de mine, comandorul Roman suspectând un dublu atac. Presupunerea sa a fost corectă, întrucât către ora 04:30 sunt zărite către sud-est două catarge la aproximativ 25.000 de metri distanță.
NMS Vijelia
„Vijelia” și „Viscolul” ieșite în mare cu ocazia alarmei date la 04:00 pun cap compas pe locul naufragiului. Către ora 09:00 „Viscolul” se întoarce cu o barcă la remorcă în care se găsesc 12 supraviețuitori, urmată curând de „Vijelia” care aduce alți 14 supraviețuitori. Printre aceștia se află și căpitanul navei rusești, comandantul Tyhov și mecanicul său șef. În total aveau să fie salvați 69 de marinari ruși.
Distrugatorul Moscova
Astfel află și ai noștri că nava scufundată este distrugătorul rusesc „Moscova” și că cealaltă navă este sora de clasă, „Harkov”.
Protagoniștii ruși ai acestui scurt dar intens angajament naval au fost două distrugătoare de clasă „Leningrad”, distrugătoare mari, conducătoare de formație. „Moscova” și „Harkov” merită toată admirația, fiind nave moderne, lansate și operaționalizate în a doua jumătate a anilor 1930.
Distrugatorul Harkov
Navele clasei aveau o lungime totală de 127,5 metri, o lățime de 11,7 metri și un pescaj de 4,06 metri, deplasamentul fiind de 2.582 de tone la capacitate de încărcare maximă. Navele se făceau remarcate prin armamentul principal compus din cinci tunuri de 130 de mm, amplasate în cinci turele și viteza maximă de 35 de noduri (după „Almanaco Navale” 1939), chiar 40 de noduri după Wikipedia, dezvoltată de trei boilere alimentând trei turbine cu aburi care la rândul lor antrenau trei arbori, întreg sistemul dezvoltând 49.000 de KW.
Armamentul secundar era compus din două tunuri de 76 de mm, două de 45 de mm, două lansatoare de câte patru tuburi lans-torpilă, 52 de bombe de adâncime anti-submarin, nava putând ambarca până la 115 mine.
La începutul războiului navele clasei erau dotate cu un sonar, inutilizabil însă la viteze mai mari de 3 noduri, radarul lipsind cu desăvârșire din dotarea lor. Ulterior, au beneficiat atât de sonar cât și de radar de artilerie furnizate de către britanici. Evident, „Moscova” nu a avut această șansă fiind scufundată în confruntarea din dimineața zilei de 26 iunie 1941.
Moscova
Despre „Moscova” putem spune că a intrat în serviciul flotei rusești de la Marea Neagră în 1938, în perioada de dinaintea declanșării Operațiunii Barbarossa efectuând mai multe vizite în porturile turcești.
Am observat că wikipedia atribuie lovitura fatală „Reginei Maria”. Nemții au susținut la rândul lor că ei sunt cei care au dat „Moscovei” lovitura finală, când de fapt au reușit doar să o încadreze pe „Harkov”, provocându-i mai multe avarii.
Mărturiile martorilor oculari tind să contrazică ambele afirmații de mai sus și, cel mai probabil, „Moscova” s-a scufundat după ce a lovit una dintre minele barajului ce proteja zona portului Constanța.
Crucisatorul „Pamiat Merkuria”
Trebuie spus că rușii nu erau la prima acțiune de acest gen. În primul război mondial (1 Noiembrie 1916) crucișătorul rus „Pamiat Merkuria” s-a apropiat în două rânduri, în zile diferite, de portul Constanța și, în ciuda rezistenței venite din partea bateriilor de coastă, fiind atacat de hidroavioane și chiar de către un submarin (ei așa au crezut, am mari îndoieli, interesantă însă psihoza submarinelor, având în vedere anul…), a provocat mari daune cu bombardamentul său portului Constanța. Trebuie totuși spus că, acțiunea crucișătorului rus a venit pe fondul retragerii masive a trupelor române din fața ofensivei germane, rușii urmărind să evite capturarea rezervelor de petrol din portul Constanța de către germani.
Operațiunea la care au participat „Moscova” și „Harkov” a fost însă una mult mai elaborată, implicând mai multe nave, atacul naval fiind coroborat cu un atac aerian. Gruparea de atac/lovire era compusă din cele două distrugătoare de clasă „Leningrad” iar gruparea de sprijin era compusă din crucișătorul greu „Voroșilov” și din distrugătoarele „Soobrazitelnîi” și „Smîșlenîi”. Cele două grupări trebuiau să se ralieze în largul Constanței și să efectueze bombardamentul împreună susținute fiind și de un atac aerian de diversiune.
Deși atacul naval și cel aerian nu au fost foarte bine coordonate, tunarii ruși au dovedit un bun antrenament trăgând nu mai puțin de 350 de lovituri de 130 de mm, în special asupra gării Palas unde se aflau un tren cu muniție și mai multe rezervoare de petrol, toate acestea fiind lovite și incendiate.
Norocul nostru a fost că navele rusești au fost zărite destul de repede de navele românești care au dat alarma și au ripostat imediat cu focul artileriei lor principale. Știm ce s-a întâmplat cu „Moscova”. După scufundarea acesteia din urmă, „Harkov” și-a continuat retragerea precipitată fiind la un moment dat încadrată de proiectilele bateriei „Tirpitz” care au cauzat distrugătorului o avarie semnificativă la mașini, viteza acestuia scăzând temporar la doar șase noduri. O nouă mină explodată în paravanul lui „Soobrazitelnîi” îl convinge pe „Voroșilov” să se îndepărteze chiar în momentul în care este zărit de „Regele Ferdinand” nu înainte de a trimite pe „Soobrazitelnîi” și „Smîșlenîi” să facă apărare AA pentru „Harkov”, avariat.
Toate navele rusești s-au întors la Sevastopol în aceeași zi.
Chiar dacă raidul rusesc a produs pagube deosebite gării Palas prin bombardamentul naval efectuat de cele două distrugătoare, pierderea „Moscovei” a compensat pe deplin „realizările” rușilor.
Niciunul dintre combatanții de la Marea Neagră nu au mai încercat pe parcursul războiului astfel de întreprinderi, îndeosebi datorită riscurilor la care erau supuse navele, rezultatele unui astfel de bombardament fiind nejustificate în raport cu valoarea navelor, ușor de pierdut datorită barajelor de mine.
Pentru forțele navale române aceasta a fost prima acțiune de război adevărată și primul angajament naval la care au luat parte navele noastre în cel de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă echipajele s-au comportat în general bine, obișnuite deja cu bombele atacurilor aviatice din zilele precedente, în mod cert, mai era loc de îmbunătățiri. După cum remarca și Nicolae Koslinski, pe atunci elev la bordul lui „Mărăști” după cum am spus mai sus, se produseseră multe rateuri iar salvele fuseseră în general rare. „Nu deschizi încă focul, domnule?” întrebase cu oarecare iritare comandantul secund Săvulescu pe directorul de tir, văzând că prima salvă întârzie. Spre exemplu „Regina Maria” a tras în total 23 de lovituri.
Trebuie menționat că ambele distrugătoare românești participante la bătălie erau dotate cu instalații moderne de tragere centralizată. Directorul de tir de pe „Mărăști” era un ofițer cu experiență, căpitanul Ion Tocineanu iar pe „Regina Maria” directorul de tir era un ofițer mai tânăr, însă apreciat, căpitanul Ion Mihalcea. Datorită profesionalismului lor, a treia salvă trasă de navele românești a fost încadrantă.
Lipsa de experiență de luptă s-a simțit într-o mică măsură și printre membrii echipajelor: astfel prima salvă a spart geamurile comenzii de navigație unde aveau să rămână doar comandantul Eugen Deleanu și timonierul, un sub-maistru mecanic a dat buzna în stația electrică a centralei de tir lovind un convertizor, câțiva dintre servanții de la tunuri s-au speriat la auzul salvelor, dar în general oamenii au stat liniștiți și și-au văzut de treabă la posturile lor.
S-ar părea că recent, în anul 2011, o echipă mixtă de scafandri din Ucraina, Federația Rusă și România, utilizând sonare și aparatură GPS, a reușit să localizeze epava navei „Moscova” care se află scufundată în apele teritoriale ale României, la aproximativ 12 Mm de țărm, la adâncimea de 42 m. Din păcate eu nu am găsit mai multe informații privind o eventuală concluzie a acestei echipe de natură a elucida cauzele scufundării distrugătorului rusesc nici măcar pe site-ul Fundației Respiro Underwater Research care a reprezentat partea română cu ocazia scufundărilor.
Ar fi poate util ca scafandrii noștri militari să își desfășoare una dintre aplicațiile anuale în acea zonă, investigând, filmând și fotografiind epava, totul sub egida Muzeului Militar al României, pentru a elucida o dată pentru totdeauna cauzele dispariției subite a navei rusești. Ar fi o misiune de tipul celei de descoperire a atâtor nave celebre care au brăzdat mările dar ar fi frumos să facem lumină în ceea ce privește această fărâmă de istorie navală românească.
În link-ul atașat la bibliografie găsiți un filmuleț de aproximativ 1,5 minute, însă din acest filmuleț nu se disting avariile distrugătorului rusesc, avarii care trebuie să fi fost semnificative.
Tot 130 de mm au și tunurile uneia dintre cele mai puternice nave din flota Mării Negre, crucișătorul purtător de rachete de clasă „Slava” – „Moscova”, nava amiral a flotei rusești la Marea Neagră. Dar asemănările se opresc aici…
Mulți pasionați apreciază arhitectura navală deosebit de elegantă a navelor acestei clase, inclusiv subsemnatul. Crucișătoarele clasei „Slava” au fost concepute în anii 1960 în jurul sistemului de rachete P500 – Bazalt. Misiunea lor principală este atât de a ataca navele mari de suprafață ale inamicului (portavioanele americane de exemplu) dar și de a asigura grupărilor navale rusești apărarea anti-aeriană.
În esență vorbim de niște nave vechi, „Moscova”, fiind lansată la apă în 1979 sub denumirea „Slava”, operațională din 1982, și cărora, cel puțin pentru moment, rușii nu le-au construit un înlocuitor. Și probabil că nu o vor face prea curând.
Asta nu înseamnă că „Moscova” zilelor noastre nu este o navă redutabilă. Nu o să insist în enumerarea tuturor sistemelor de armament de la bordul „Moscovei” de azi, pentru asta există wikipedia. O să încerc însă, pe cât posibil, în limita priceperii mele limitate, să punctez unele caracteristici care mi se par mai importante…
Astfel, timpul în care nava trece în alertă de luptă este estimat la aproximativ 12 minute. Nava are o autonomie de 30 de zile și nu există limitări în ceea ce privește navigabilitatea, aceasta fiind proiectată să facă față mării indiferent de forța sa. Principalele sisteme de arme sunt utilizabile în condițiile unui ruliu de până la 15 grade, unui tangaj de până la 5 grade și ale unui vânt de până la 72 de km/h. Un vânt de până la 72 de km/h este echivalat de scara Beaufort cu o mare de forța 8, ceea ce nu e rău deloc pentru că pe o astfel de mare valurile au între 6 și 7,5 metri înălțime. Este suficient să vezi cum face o corvetă Tetal 2 pe o mare de forța 5 ca să înțelegi cât de bine stă rusoaica la capitolul calități nautice.
Evident dimensiunile ei explică în parte aceste capabilități, nava având în standard un deplasament de 9.380 de tone, o lungime de 186,4 metri, lățimea de 20,8 metri și un pescaj maxim de 8,4 metri la bulbul prova.
P 500 Bazalt
Nava este surprinzător de „primitoare” cu echipajul ei, de până la 485 de persoane, condițiile la bord fiind chiar confortabile. Nu putem totuși să nu observăm că echipajul este unul destul de numeros, cel puțin în conformitate cu ultimele standarde, vechimea conceptuală a navei spunându-și cuvântul.
Armamentul principal este dat de cele opt lansatoare duble ale rachetelor „Basalt” având ca principal scop distrugerea țintelor navale de mare importanță, putând fi trase individual sau în salvă. Achiziția țintei se face cu ajutorul informațiilor primite prin satelit, de la TU-95 RTS sau cu ajutorul elicopterului naval ambarcat. Rachetele „Basalt” au o rază de acțiune de 550 de km, capul de luptă putând fi convențional sau nuclear. Însă ca se le poți folosi la potențialul lor maxim trebuie să fii capabil să faci și detecția și achiziția unei ținte aflate la asemenea distanță.
Armamentul anti-aerian principal este constituit de sistemul „Fort” destinat să distrugă ținte aeriene de toate dimensiunile indiferent de altitudinea la care zboară. La bordul navei se află 64 de rachete amplasate în opt lansatoare verticale, rotative. Sistemul are o rază de tragere de 5 până la 75 de km și un timp de reacție în misiune de 16 până la 19 secunde, antena sa radar rotativă asigurând urmărirea simultană a șase ținte (informație de pe net). Dacă cifrele sunt cele corecte (mi se pare foarte puțin) atunci nu există comparație cu capabilitățile antiaeriene ale sistemelor occidentale amplasate la bordul unor nave similare.
S 300 „Fort” pe „Moskva”
„Moscova” poate detecta submarinele de la circa 15 km în condiții hidrologice favorabile cu ajutorul sistemului de luptă anti-submarin SJC „Platinum” care furnizează datele culese fie CMS-ului (Combat Management System) navei, fie direct sistemului de tragere al armelor anti-submarin. Principalele arme anti-submarin de la bordul „Moscovei” sunt torpilele SET 65 de 533 mm care au o viteză de 40 de noduri și o rază de până la 16 km iar cele secundare sunt cele două lansatoare de bombe de adâncime reactive RBU 6000. La bordul „Moscovei” sunt 10 torpile și 144 de bombe reactive de adâncime.
SET 65 – 533MM
Detecția și achiziția țintelor este făcută cu ajutorul radarului MR-800 „Flag” folosit pentru detecția țintelor aeriene și a sistemului „Corvette”. Totodată, „Moscova” deține și capabilități ELINT/SIGINT.
„Moscova” este prima navă din clasa sa fiind lansată la apă în 1979 și operaționalizată în 30 Ianuarie 1983 sub numele „Slava”. Nava a asigurat securitatea delegației sovietice conduse de Mihail Gorbaciov la Malta, cu ocazia întâlnirii dintre acesta și George Bush, din Decembrie 1989. Nava s-a întors la Nikolayev în Decembrie 1990 în vederea efectuării unei revizii generale și a unei modernizări care ar fi trebuit să dureze opt luni însă a rămas în șantier până la sfârșitul anilor 1990 din lipsă de finanțare. În primii cinci ani nava a fost realmente îngrijită de echipaj și din donațiile unor oameni de bine. Este redenumită „Moscova” în 22 Iunie 1995.
A revenit în flota Mării Negre în data de 21 Iulie 1999 fiind ancorată la Sevastopol. În Aprilie 2000 a revenit în serviciul activ, având număr de bordaj „121”.
În Aprilie 2003 „Moscova” a devenit nava amiral a flotei Mării Negre. A participat la exerciții comune cu marina indiană dar și la războiul din Georgia, fiind chiar staționată capitala Abhaziei, Sukhumi.
În 3 Decembrie 2009 a fost dusă în șantier pentru reparații la opera vie și revizie, ocazie cu care a fost și vopsită. Inițial a fost programată pentru reparații capitale și modernizare în 2015, lucru care nu s-a întâmplat din motive de buget și lipsă de nave rusești la Marea Neagra și, conform surselor rusești, s-ar putea întâmpla anul acesta.
Mult mai recentă este trimiterea ei în Siria după ce turcii le-au doborât rușilor un avion care le violase în mod repetat spațiul aerian, scopul prezenței „Moscovei” în zonă fiind în principiu cel de interdicție aeriană.
În final, câteva gânduri…
Al Doilea Război Mondial ne-a arătat importanța deosebită a operațiunilor de minare și deminare. Marina română operează în prezent patru dragoare maritime lansate în anii 1980, în perioada de dinainte de Revoluție. Deși în planurile de înzestrare care au tot circulat în ultimii ani era prevăzută achiziția unor nave noi, veșnicele constrângeri bugetare precum și neglijarea totală a marinei din ultimii ani au condus la o reevaluare a acestui program, ultimele anunțuri prevăzând modernizarea dragoarelor maritime existente. Să sperăm că așa va fi!
Apoi, nu pot să nu remarc, cu amărăciune, disproporția evidentă dintre flota României de atunci (Al Doilea Război Mondial) și cea de acum, din anul de grație 2016. Cred că, fără putință de tăgadă, „Moscova” zilelor noastre ar putea „rezolva” relativ ușor întreaga noastră flotă de astăzi, asta cel puțin până la înarmarea fregatelor Type 22R.
Însă, deși impresionantă la prima vedere, apreciez că „Moscova” este inferioară navelor occidentale similare, îndeosebi în ceea ce privește sistemul de management al luptei (CMS-ul) și electronica, care par să nu fi fost modernizate recent (vezi de exemplu consolele de lucru din filmulețul din link-ul de mai jos), lucru confirmat, speculez eu, și de intenția rușilor de a moderniza radical nava. Mult mai periculoase mi se par în acest moment navele Proiect 11356, fregatele de clasă „Admiral Grigorovich”, fiind planificate șase unități, toate cu destinația Marea Neagră. În momentul în care cuplul regal va fi înarmat, situația se va schimba în bine pentru noi, însă cele două fregate trebuie completate cu cele patru corvete promise. Să sperăm că și acest lucru se va întâmpla! Curând!
În final aș vrea să fac un apel către cei de la Muzeul Militar: Oameni buni, istoria este importantă! Ea ne aduce în permanență aminte ce am fost, de unde venim și ne poate da indicii încotro să ne îndreptăm! Haideți să facem ceva și pentru istoria marinei române… Aveți aici, în prima parte a povestirii, o pagină de istorie necompletată. Nu vreți să o completați?
Nicolae
Bibliografie:
„Marina Română în al II-lea Război Mondial”, Nicolae Koslinski, Raymond Stănescu, Vol. I, publicat sub egida Ligii Navale Române
https://en.wikipedia.org/wiki/Leningrad-class_destroyer_leader
http://www.reporterntv.ro/stire/epava-distrugatorului-moscova-a-fost-descoperita-dupa-70-de-ani
http://www.globalsecurity.org/military/world/russia/1164.htm
https://en.wikipedia.org/wiki/Admiral_Grigorovich-class_frigate