Nave celebre. Navele care au câștigat Al Doilea Război Mondial. Portavioanele de escortă

Conceptul de „capital ship” face referire la „nava supremă (capitală)” dintr-o perioadă istorică dată. Teoria a fost formulată de Alfred Thazer Mahan în lucrarea sa „The Interest of America in Sea Power, Present and Future” scrisă în 1897.

Mahan a definit conceptul de „capital ship” ca fiind nava care, prin armamentul său, deopotrivă defensiv şi ofensiv, este capabilă să aplice lovituri decisive în cadrul acţiunilor flotei din care face parte.

La momentul la care Mahan a formulat teoria, „nava capitală” era „dreadnought”-ul, denumire dată unei întregi clase de nave după HMS Dreadnought, o navă de linie revoluționară, lansată de Marea Britanie în 1906.

Însă navele de linie, în ciuda caracteristicilor tehnico-tactice impresionante, prezentau o serie de vulnerabilităţi în faţa unor arme relativ nou apărute (minele, torpilele şi, mai ales, după Primul Război Mondial, avioanele), arme incomparabil mai ieftine și mai ușor de construit decât o navă de linie.

Sunt mai mulți autori care consideră că scufundarea HMS Prince of Wales şi HMS Repulse de către aviaţia japoneză în data de 10 Decembrie 1941, la nord de Singapore, în Marea Chinei de Sud, a marcat sfârşitul erei cuirasatelor. Toată „bătălia” a durat circa o oră. Aliații au tras concluziile potrivite iar navele de linie vor dobândi încet-încet un rol auxiliar în flotele lumii, până la dispariţia totală.

Nașterea portavioanelor de escortă

Cel de-al Doilea Război Mondial va da lumii o nouă “capital ship”: portavionul. Dar portavioanele de “linie” erau scumpe iar construcția lor dura ani de zile astfel încât puterile beligerante au simțit nevoia unor portavioane mai mici, mai ieftine și mai ușor de construit în număr mare. Așa a apărut și portavionul de escortă, denumit cu afecțiune în US Navy „jeep carrier” sau „baby flattop” iar în Royal Navy „Woolworth Carrier”.

Echipajele lor le mai numeau însă și “Combustible, Vulnerable, and Expendable” – sau, mai pe românește, “Inflamabile, vulnerabile și dispensabile”.

Portavioanele de escortă erau mai mici decât cele de “linie”, semnificativ mai lente, operau mai puține avioane iar armamentul defensiv era în numere mai mici. Blindajul era ușor sau lipsea cu desăvârșire, poate și consecința faptului că foloseau coca unor nave comerciale.

În US Navy au fost clasificate inițial AVG, mai apoi ACV și, în final, CVE. Mai existau și portavioanele “ușoare”, clasificate CVL, a căror viteză permitea operarea în comun cu portavioanele de “linie”, fapt imposibil pentru portavioanele de escortă.

Portavioanele de escortă au beneficiat de suport politic la nivel înalt. Conform istoricului Lt. William G. Land, s-ar părea că “the escort carrier was forced upon the Navy by the President”.

Într-adevăr, se pare că în octombrie 1940, Franklin Roosevelt propusese marinei să preia o navă comercială și să o transforme într-un portavion. Potrivit unui memorandum transmis de consilierul pe probleme de marină al Președintelui, rolul acestui nou tip de portavion urma să fie acela de a opera avioane ușoare care să zboare în fața convoaielor și să marcheze cu fum pozițiile submarinelor descoperite escortei imediate a convoiului. În plus, se urmărea utilizarea platformelor comerciale pentru a facilita rapiditatea conversiei de la navă comercială la portavion.

Doar SUA au construit pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial 122 de portavioane de escortă, cele mai numeroase fiind cele de clasă Casablanca, cu 50 de unități lansate la apă, și cele de clasă Bogue cu 45 de unități lansate la apă. Ceilalți beligeranți, Marea Britanie și Japonia, au efectuat îndeosebi conversii ale unor nave comerciale. Marea Britanie a primit de la SUA în cadrul programului Lend-Leased un portavion de escortă de clasă Long Island, trei de clasă Avenger și 34 de clasă Bogue.

Portavioane produse în masă. Casablanca, Bogue

De la Henry Ford încoace americanii au produs pe bandă rulantă aproape orice. Însă în cel de-al Doilea Război Mondial s-au întrecut pe ei înșiși.

În timp ce Marea Britanie, imperiul unde soarele nu apunea niciodată, a reușit să “producă” doar câteva portavioane de escortă prin conversia unor nave comerciale, americanii au produs de la zero, un proiect complet nou, Casablanca, în nu mai puțin de 50 de unități, toate intrate în serviciul US Navy între 8 iulie 1943 și 8 iulie 1944. Adică 50 de nave intrate în serviciul US Navy în exact un (1) an!

Mie mi se pare impresionant, cu atât mai mult cu cât aici nu mai este vorba de corvete precum cele de clasă Flower, aici vorbim de un portavion de escortă proiectat de la zero, construit din start pentru a avea acest rol, prima unitate fiind pusă pe cală la 3 noiembrie 1942.

Întregul proiect Casablanca a fost produsul minții lui Henry John Kaiser, un om care, în opinia mea, a făcut pentru industria navală americană cam ce a făcut Henry Ford pentru industria auto americană. Navele au fost construite de Kaiser Shipbuilding Company într-un șantier nou nouț (1942) din Vancouver, Washington și care inițial trebuia să construiască nave de clasă Liberty. Se pare că a fost nevoie de mai multe “intervenții”, inclusiv din partea consilierilor Președintelui SUA, pentru ca marina să accepte portavioanele lui Kaiser.

Ca să vă faceți o idee, principalele caracteristici tehnice ale portavioanelor Casablanca (CVE55 – CVE104) erau următoarele:

• Deplasament standard: 7.800 – 8.319 tone
• Deplasament maxim: 11.077 tone
• Lungime maximă: 156,13 m
• Lățime maximă: 33 m
• Pescaj maxim: 6,32 m
• Propulsie: 4 boilere, 2 motoare cu abur, 2 elice
• Viteza maximă: 19 Nd (35 km/h)
• Raza de acțiune: 10.240 Mm (18.960 km) la 15 Nd (28 km/h)
• Echipaj: 910 – 916 oameni din care 50 – 56 aviatori
• Armament inițial: 1 x 127 mm, naval și antiaerian; 8 x 40 mm Bofors, antiaerian, 12 x 20 mm Oerlikon antiaerian

Navele clasei puteau lua la bord un mix de 27 de avioane și aveau o (1) catapultă și două elevatoare pentru ridicarea avioanelor din hangar pe puntea de zbor. Cel mai probabil aveau și cabluri arestoare. Bogue, de exemplu, aveau 9 cabluri arestoare. Spre deosebire de portavioanele de escortă convertite din nave comerciale, Casablanca aveau un hangar generos, mai mare și mai bine optimizat pentru operarea avioanelor.

Spre deosebire de portavioanele clasei Casablanca, toate activând în US Navy, multe din portavioanele clasei Bogue (CVE6 – CVE54) au fost împrumutate Royal Navy. Navele care au fost transferate în Royal Navy au primit denumirea de clasa Attacker și clasa Ruler.

Față de Casablanca, Bogue au fost construite pornind de la un proiect de navă comercială, o deosebire importantă fiind că aveau o singură elice. Altfel, per ansamblu, caracteristicile tehnico-tactice erau similare celor ale Casablanca, inclusiv în ceea ce privește armamentul.

Puteau opera 19 până la 24 de avioane, un mix de avioane cum ar fi Grumman F4F Wildcat, Grumman TBF Avenger, Hawker Sea Hurricane, Supermarine Seafire sau Fairey Swordfish.

Operațiuni

Datorită caracteristicilor tehnico-tactice specifice, portavioanele de escortă au fost folosite cu precădere în misiuni de escortă a convoaielor asigurând acoperirea aeriană a acestora și lupta împotriva submarinelor (de obicei în Atlanticul de Nord sau Oceanul Arctic), în operațiuni amfibii asigurând suportul aerian al trupelor de la sol (Pacific, Atlantic și Marea Mediterană) sau pur și simplu în misiuni de transport avioane pentru portavioanele mari sau necesitățile frontului.

Descrierea tuturor operațiunilor la care au participat aceste nave este un domeniu foarte vast, greu de acoperit într-un singur articol. Prin urmare, mă voi limita doar la câteva cazuri, cu speranța că, animați de subiect, veți citi mai multe și pe cont propriu.

Acest tip de nave a fost folosit intens pe parcursul războiului. Uneori au nimerit în bătălii pentru care nu fuseseră concepute, cum a fost bătălia de lângă Insula Samar, momentul de glorie al portavioanelor de clasă Casablanca. Pentru detalii despre această bătălie vă recomand video-ul de mai jos. 

Navele clasei Bogue au activat preponderent în Atlantic, în escorta convoaielor cărora le asigura acoperire aeriană împotriva submarinelor germane, în special în zona din mijlocul Atlanticului unde avioanele cu baza la sol nu puteau ajunge, așa numita zonă “Black Pit”.

Ofițerul pentru operațiuni aeriene de la bordul USS Bogue descrie pe scurt care erau procedurile de escortă în cadrul unui convoi transatlantic în martie – aprilie 1943:

The ship was stationed inside the convoy for this work. The convoys were in columns of five ships each with about 700 yards (n.a. 640 m) between columns. They left a double space in the middle in the center of which they placed the Bogue. The other escorts were placed around the convoy in a half circle. The idea was, if possible, to use our catapults and to stay in our center positions when launching our planes so there wouldn’t be any wide separation. As it happened, we had westerly winds on East-bound convoy so we had to turn around to launch planes and to take them aboard. Consequently, the separation was fairly large due to the fact that it was what is called a high speed convoy, “nine knots”!

Era pentru prima dată când escorta unui convoi era organizată în jurul unui portavion de escortă. În aprilie deja, Black Pit începea să devină o amintire urâtă pentru britanici și americani, portavioanelor de escortă alăturându-li-se și avioanele Liberator cu rază lungă de acțiune. Pe măsură ce au dobândit mai multă experiență, tactica utilizării portavioanelor de escortă a fost rafinată și eficientizată. Treptat, pe măsură ce au avut la dispoziție mai multe nave, aliații au început să folosească grupuri de distrugătoare concentrate în jurul unui portavion de escortă pentru a vâna submarinele independent de convoaie.

Prima utilizare a unui portavion de escortă într-un convoi arctic (către URSS) a survenit în septembrie 1942, convoiul PQ18. Avenger este portavionul de escortă implicat. Pentru convoaiele arctice, amenințările erau multiple, germanii având în zonă câteva nave de suprafață grele, multe avioane și, deja obișnuitele submarine. Mai multe detalii despre escorta acestui convoi puteți citi și accesând acest link.

Rutele convoaielor arctice încercau să se țină cât mai departe de țărmul Norvegiei ocupate, de unde germanii foloseau aviația cu baza la sol pentru a le ataca.

Operațiunile în zona arctică nu erau tocmai o plăcere după cum se poate vedea și din pozele de mai jos.

Nave ale clasei Bogue împrumutate britanicilor au asigurat acoperirea aeriană pentru operațiunea de debarcare din Italia. HMS Attacker, Battler, Hunter și Stalker, împreună cu portavionul ușor HMS Unicorn, au constituit Forța V condusă de amiralul Philip Vian. Fiecare portavion de escortă avea la bord câte 22 de avioane de vânătoare Supermarine Seafires și trebuiau să asigure acoperirea aeriană până când trupele terestre reușeau să captureze un aeroport de pe uscat. Au avut 265 de zboruri doar în prima zi, 9 septembrie 1943. Au stat în zonă până pe 12 septembrie 1943 deși ar fi trebuit să fie eliberate pe 10 septembrie.

Concluzie

O să las experții să vorbească:

The story of the escort aircraft carriers is like a story with a surprise ending. When the United States began to build them, there was a definite purpose in view – fighting off submarines and escorting convoys. But as the war progressed, the small carrier demonstrated surprising versatility. It became a great deal more than its name implies. From a purely defensive measure, the escort carrier emerged as an offensive weapon.

F. Adm. Chester W. Nimitz, USN, dixit în 1945!

Cred că merită totuși adăugat că, deși unele portavioane de escortă au fost transformate în nave port-elicopter, acest tip de nave n-a avut o viață prea lungă după terminarea războiului.

Nicolae

Actualizare, 4 august 2020, 14:26

Pentru ca s-a vorbit de convoaiele arctice, adaug un set de poze, preluate de pe TheSun, ca și cea cu portavionul de mai sus. Au fost colorate de cineva, dar nu-mi mai aduc aminte cu exactitate de cine. Enjoy!