Nave celebre. Navele de linie cu 74 de tunuri

Continuăm seria „Nave celebre” cu un subiect frumos, de istorie navală, de altfel motivul pentru care m-am și apucat să scriu pe aici. Astăzi vom face o incursiune în secolul al XVIII-lea, o perioadă în care mările erau stăpânite de veliere. Epoca „marilor veliere” sau „Age of Sail” cum i s-a mai spus de către istorici și nu numai.

În această perioadă, navele de luptă erau clasificate în funcție de numărul de tunuri. Datorită faptului că majoritatea tunurilor erau amplasate în borduri, navele luptau în „linie de șir” – de aici și denumirea de „navă de linie”. Acestea erau împărțite în mai multe categorii, în funcție de numărul de tunuri, în principiu de la categoria I până la IV. Aceste categorii au tot fost schimbate pe măsură ce tehnologia a evoluat (lent) de-a lungul a câteva secole.

La rândul lor, tunurile erau clasificate în funcție de greutatea proiectilelor măsurată în livre (1 livră = 0,453592 kg) și nu în funcție de calibrul țevii, așa cum facem astăzi. Artileria ambarcată era destul de eterogenă, navele fiind cel mai adesea dotate cu un mix de tunuri de diferite dimensiuni, cele mai grele fiind dispuse pe puntea inferioară, imediat deasupra liniei de plutire.

În primăvara lui 1747, în timpul războiului pentru succesiunea Austriei, Franța a trimis un convoi de 30 de nave încărcate cu muniții și provizii pentru trupele sale din America de Nord. Convoiul a plecat în secret și beneficia de protecția unei flotile navale compusă din patru nave de linie. Din păcate pentru francezi, britanicii au aflat și au dislocat un escadron din Flota Canalului Mânecii pentru interceptarea și distrugerea convoiului francez. Bătălia a avut loc pe 14 mai 1747 în zona Capului Finisterre, convoiul francez fiind distrus în ciuda eforturilor depuse de cele patru nave de linie franceze. Pur și simplu britanicii i-au copleșit pentru că au reușit să mobilizeze mai multe nave de luptă.

Adeseori, în luptă, cantitatea prevalează în fața calității.

Acest angajament naval ar fi rămas poate doar una din multele bătălii navale ale acelei perioade dacă, cu această ocazie, n-ar fi fost „descoperit” un nou tip de navă. În timpul luptei, britanicii au făcut mari eforturi pentru a distruge nava franceză „Invincible”, o navă de linie cu două punți, fiind nevoie de nu mai puțin de șase nave britanice pentru a o învinge. Ca de obicei, avea să fie identificată și clasificată după numărul de tunuri amplasate pe cele două punți principale – 74.

Mai jos aveți machetele a două nave de linie cu 74 de tunuri, franceze, Protecteur și Conquerant, fotografiate de subsemnatul la unul din muzeele din Bordeaux.

Impresionat de calitățile navei franceze, Viceamiralul George Anson a capturat-o și chiar a scris Amiralității despre calitățile ei prin comparație cu nava sa de linie de 90 de tunuri (la acel moment încadrată în categoria a II-a). Astfel, nava franceză era mai lungă cu circa 2 m și mai lată cu circa 60 cm decât nava Viceamiralului având deplasamentul mai mare cu aproximativ 200 tone. Prin comparație cu nava britanică, nava franceză avea doar două punți față de cele trei ale britanicei și, deși avea mai puține tunuri, avea o forță de lovire mai mare pentru că tunurile sale erau mai grele și mai puternice. Pe cea de-a treia punte nava britanică nu putea duce decât tunuri ușoare din considerente de stabilitate. În plus, nava franceză avea un profil mult mai redus, era mai rapidă, mai manevrabilă și mai stabilă decât cea britanică. De asemenea, nava franceză avea sabordurile amplasate mai sus deasupra liniei de plutire ceea ce lăsa mai mult bord liber pe mare montată și permitea folosirea tunurilor amplasate pe puntea inferioară. Pe mare montată, o navă de linie precum „Prince George” a Viceamiralului Anson nu-și putea folosi tunurile amplasate pe puntea inferioară pentru că risca să fie inundată. Iar de astfel de cazuri istoria navală nu duce lipsă.

Sesizând multiplele avantaje ale proiectului francez, Viceamiralul Anson a recomandat ca Marina Regală britanică să fie construită în jurul acestui nou tip de navă de linie de categoria a II-a cu 74 de tunuri. Deși propunerea sa a fost la început respinsă pe considerentul că britanicii nu puteau copia o navă franceză (deși asta se întâmpla adeseori), atunci când Anson a fost numit Prim Lord al Amiralității a reușit să impună noul tip în Marina Regală.

Dar ce era atât de special la aceste nave de linie cu 74 de tunuri? Este general acceptat că navele sunt rezultatul unui compromis între putere de foc, calități nautice și manevriere pe de-o parte și deplasament și costuri pe de alta. Lucru cât se poate de valabil și astăzi. Ei bine, se pare că în acele vremuri, nava de linie cu 74 de tunuri reprezenta compromisul perfect.

În cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea s-a impus tunul de 32 de livre (36 în marinele franceză și spaniolă), cunoscut în Marina Regală sub numele de „distrugătorul de nave”. Evident, existau și tunuri mai mari. De pildă, celebra HMS Victory a lui Nelson, o navă de linie din categoria I, a fost inițial dotată tunuri de 42 de livre. Dar acestea au fost curând înlocuite cu tunuri mai ușoare. De ce? Pentru că greutatea suplimentară a proiectilului, încărcăturii și a țevii a scăzut atât de mult cadența încât, în final, a determinat un efect mai redus pe țintă în ciuda proiectilului care avea o forță de lovire mai mare.

O dilemă pe care o vedem și astăzi, și nu doar la tunurile navale.

Tunurile de 32 de livre au fost în final preferate, iar navele de linie cu 74 de tunuri erau suficient de mari pentru a le transporta. Bineînțeles, chiar și după adoptarea navelor de linie cu 74 de tunuri, marinele au continuat să construiască și nave mai mari, dar acestea erau disproporționat de scumpe. De ce? O navă de lemn avea un număr semnificativ de subansamble care trebuiau să provină dintr-o singură bucată de lemn de o anumită formă. De pildă, suporții punții erau făcuți din îmbinarea în unghi drept dintre trunchiul unui copac și una dintre ramurile sale mari. Cu cât era mai mare nava, cu atât a devenit mai greu (și mai scump) de obținut aceste componente. De asemenea, navele de război cu trei punți tindeau să fie mai lente și mai puțin stabile decât cele cu două punți. Mai aveau un rol de jucat, în special ca nave amiral, cu spațiu suplimentar pentru a găzdui un amiral și personalul său precum și puterea de foc suplimentară pentru a-i proteja, dar majoritatea flotei urma să fie compusă din navele de linie cu 74 tunuri.

Mai jos aveți un tun naval recuperat de pe nava poștală britanică Queen Charlotte, care s-a scufundat în 1814. Tunul este amplasat la intrarea în muzeul maritim din San Sebastian.

Iar aceste nave erau cu adevărat impresionante. Echipajul era alcătuit din 650 de oameni, marinari, marangozi, artileriști și pușcași marini. Autonomia (dată de rezervele de apă și hrană ce puteau fi luate la bord) era de circa cinci luni. Erau dotate cu șase ambarcațiuni folosite pentru debarcarea celor 90 de pușcași marini iar artileria ambarcată nu era cu nimic mai prejos decât artileria armatei Ducelui de Wellington la Waterloo.

Aceste nave de linie au beneficiat și de schimbările care tocmai aveau loc în acea perioadă și pentru care erau mult mai potrivite decât navele pe care le înlocuiau: începea revoluția industrială iar lumea devenea încet-încet un mare sat global în care comerțul maritim juca un rol din ce în ce mai important. Prin urmare, blocarea porturilor inamice va deveni o armă strategică semnificativă iar navele de linie cu 74 de tunuri s-au dovedit foarte potrivite pentru astfel de misiuni.

La data (1747) când escadra navală a lui Anson a capturat nava de linie cu 74 de tunuri „Invincible”, marina franceză deținea singurele astfel de nave din lume. Până la sfârșitul secolului, trei sferturi din navele britanice de linie erau nave de linie cu 74 tunuri și deveniseră coloana vertebrală a oricărei marine europene importante. La data la care Nelson i-a bătut pe francezi în bătălia de pe Nil, majoritatea navelor de linie din escadra sa erau nave cu 74 tunuri.

La acel moment, marile veliere erau navele capitale, echivalentul submarinelor nucleare purtătoare de rachete balistice nucleare. Aceste imense veliere nu aveau niciun alt adversar decât ele însăși. Totuși, în ciuda puterii lor imense (pentru acele vremuri), erau la fel de vulnerabile ca oricare altă armă atunci când nu erau folosite corespunzător sau, și mai rău, se confruntau cu noi tactici navale radicale.

În ciuda faptului că făceau constant nave mai performante decât englezii, francezii au reușit rareori să-i bată pe aceștia. Una din puținele victorii franceze este cea din 1781, din largul coastelor Americii de Nord, care a marcat ziua în care Marina Regală britanică a pierdut Revoluția Americană. Acest dezastru naval a condus la victoria generalului George Washington asupra locotenentului-general Charles Cornwallis la Yorktown.

“Nothing equals the beautiful order of the English at sea. Never was a line drawn straighter than that of their ships; thus they bring all their fire to bear upon those who draw near them.”

Aceste cuvinte au fost scrise de un amiral francez în 1666, într-un moment în care Marina Regală britanică își începea ascensiunea către statutul de cea mai mare putere navală a lumii. Momentul de început al acestei ascensiuni poate fi stabilit în timpul bătăliei din 1588 cu Invincibila Armadă spaniolă. Englezii au beneficiat de aportul unor nave mai mici, mai manevrabile, de aportul unor marinari mult mai bine instruiți și de aportul unor artileriști de excepție. Totuși, în 1588, un angajament naval nu presupunea o acțiune coordonată a navelor flotei. Fiecare comandant de navă își alegea un adversar pe care încerca fie să-l abordeze ca să preia controlul asupra navei (pradă de război), fie să-l scufunde.

Conceptul de „formațiunii în linie de șir” se va cristaliza pe vremea lui Oliver Cromwell. O flotilă aflată sub conducerea unui amiral își organiza navele într-o singură linie, între nave fiind cam 200 de metri. Aceasta va deveni formațiunea standard a Marinei Regale britanice și va fi preluată de toate marinele lumii. Această doctrină de organizare a formațiunilor de luptă este publicată în „Instrucțiunile de luptă” din 1663, Biblia marinei britanice.

De la sfârșitul secolului al XVII-lea și până la jumătatea secolului al XVIII-lea, nicio națiune maritimă de pe glob, inclusiv Franța și Spania, adversarii dintotdeauna ai Angliei, nu au reușit să învingă cu succes în luptă o flotă sau o escadră a Marinei Regale britanice. Rezultatele excelente obținute pe câmpul de luptă de conceptul formațiunii în linie de șir au determinat Amiralitatea britanică să sancționeze extrem de dur orice abatere de la utilizarea acestui concept. Pe scurt,  orice amiral sau căpitan al flotei care nu respecta această regulă în luptă săvârșea o infracțiune. În timp, aplicarea acestei reguli a suprimat orice inițiativă și orice inovație britanică în materie de tactici navale.

Existau trei factori esențiali în războiul naval din secolul al XVIII-lea. În primul rând, direcția vântului, adică dobândirea unei poziții favorabile în raport cu vântul (engleză „weather gauge”), poziție care-i permitea unei flote să se apropie de adversar sau să refuze lupta. În al doilea rând, numărul de tunuri, puterea de lovire a navelor, cu cât mai multe, cu atât mai bine. În sfârșit, și cel mai important, experiența și îndemânarea comandantului și a căpitanilor săi. Având în vedere că viteza maximă a navelor de linie era cuprinsă între șase și opt noduri, aducerea unei flote pe poziție putea dura câteva ore, timp în care adversarul încerca să facă același lucru. Nimic nu se întâmpla repede într-o bătălie navală din secolul al XVIII-lea.

După ce a pierdut mai multe bătălii, semn că puțină umilință nu strică niciodată, marina franceză a început să studieze cum ar putea obține un avantaj în fața Marinei Regale britanice, care era pur și simplu superioară din mai toate punctele de vedere. Începând cu 1765, francezii au proiectat și construit zeci de nave de război mari, puternic înarmate și rapide. Au fost înființate noi școli de pregătire pentru ofițeri, marinari și artileriști. În urma unui efort susținut de 10 ani, în 1775, Franța deținea cea mai avansată marină din lume. 64 de nave de linie și mai mult de 50 de fregate erau deservite de peste 10000 de militari foarte bine instruiți.

Artileriștii britanici, unii dintre cei mai buni din lume, erau antrenați să tragă în zona carenei cu intenția de a scufunda nava inamică. Ceea ce, în cazul tunurilor de 32 de livre necesita destul de mult timp pentru obținerea efectului scontat. Artileriștii francezi trăgeau însă cu predilecție asupra pânzelor, catargelor, vergilor și punților, mult mai ușor de distrus decât elementele structurale masive care formau coca și scheletul unei nave de linie. O singură lovitură bine plasată putea afecta grav capacitatea unei nave de a manevra sau de a-și menține poziția în linia de luptă. Pe scurt, francezii au ales să distrugă capacitatea de a naviga a unei nave cu vele inamice. Cu pânzele și catargele distruse era imposibil pentru britanici să mai țină pasul cu navele franceze, oricum mai manevrabile și mai rapide.

În acest context, în 1778 Franța încheie o alianță cu coloniile americane care luptau cu Marea Britanie. Momentul de glorie și răzbunarea marinei franceze aveau să vină în 1781 cu ocazia bătăliei de la Yorktown („Battle of the Capes”), unde armata lui George Washington se lupta cu cei 7000 de militari ai generalului-locotenent britanic Cornwallis cantonați în Peninsula Yorktown, de-a lungul țărmului vestic al Golfului Chesapeake. Alături de Washington se aflau trupele franceze conduse de generalul-maior Gilbert du Motier, marchiz de Lafayette. Dacă armata continentală putea fi întărită cu mai multe trupe, artilerie, cavalerie și provizii, existau șanse mari ca forța combinată americano-franceză să îi poată înconjura și învinge pe britanici. Dar pentru ca acest lucru să se întâmple era nevoie și de o blocadă maritimă a peninsulei pentru că britanicii l-ar fi putut ajuta și aproviziona pe Cornwallis de pe mare. Flota britanică se afla în acel moment la New York. Cea mai mare parte a flotei franceze se afla în Indiile de Vest, unde Contraamiralul Francois Joseph Paul, Comte de Grasse, făcea planuri pentru a recuceri insulele capturate de britanici în timpul Războiului de Șapte Ani. Washington, care spera ca flota franceză să poată aduce întăririle necesare armatei continentale, blocând în același timp intrarea în Golful Chesapeake, i-a transmis lui de Grasse să vină cât mai repede posibil. Escadra lui de Grasse era formată din 24 de nave de linie (sursele sunt ușor contradictorii), care transportau trei regimente de infanterie și 350 de artileriști. Navele de război erau însoțite de 15 nave comerciale pe care de Grasse le navlosise din fonduri proprii, fiecare transportând o parte din provizii, tunuri și muniții.

Contraamiralul Samuel Hood, comandantul britanic din Caraibe, a aflat de plecarea lui de Grasse și a presupus, pe bună dreptate, că francezii se îndreptau spre Washington și Lafayette pentru a-i sprijini. La bordul navei sale amiral de 92 de tunuri, HMS Barfleur, Hood a plecat din Antigua pe 10 august 1781 cu 14 nave de linie și a stabilit un curs direct spre Virginia. De Grasse însă a urmat o rută ocolitoare înainte de a se îndrepta spre vest, spre Golful Chesapeake. Prin urmare, când Hood a ajuns la intrarea în golf, pe 25 august 1781, nu a găsit nici urmă de francezi așa că a continuat spre nord, către New York.

Aceasta avea să fie o decizie greșită.

Patru zile mai târziu, navele de război și de transport franceze au intrat în Golful Chesapeake. Navele de transport s-au deplasat către nord, spre întâlnirea cu forțele aliate, în timp ce navele de război au ancorat în Lynnhaven Roads, în zona Capului Henry.

Ajuns la New York, Hood s-a întâlnit cu șeful forțelor navale britanice din America de Nord, Contraamiralul Thomas Graves. Aceștia au pornit împreună către Virginia în fruntea unei flote compuse din 19 nave de linie, condusă de nava amiral, HMS London, cu 90 de tunuri. De asemenea, flota mai transporta și întăriri pentru Cornwallis (circa 2000 de oameni). Graves a ajuns la intrarea din golf în dimineața zilei de 5 septembrie 1781 și, spre completa surpriză a britanicilor, oamenii de veghe în gabie au raportat că se vede o „pădure de catarge”. Erau cele 24 de nave de linie ale lui de Grasse, mult mai multe decât se așteptau britanicii.

Marea majoritate a navelor de linie din ambele flote aveau 74 de tunuri…

În sfârșit, francezii ajunseseră!

Victoria francezilor în această bătălie navală a contribuit decisiv la predarea lui Cornwallis dar și la victoria Revoluției americane și la nașterea Statelor Unite ale Americii. A fost una din puținele victorii navale ale francezilor împotriva britanicilor, dar cu ce consecințe!… Iar navele de linie cu 74 de tunuri au jucat un rol de frunte!

 

Surse bibliografice:

https://en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_the_Chesapeake

https://www.usni.org/magazines/naval-history-magazine/2019/february/74-perfect-age-sail-ship

https://www.usni.org/magazines/naval-history-magazine/2022/october/great-britains-great-blunder

https://hamptonroadsnavalmuseum.blogspot.com/2018/08/the-repulse-off-capes.html