Nave celebre. US Navy: primele șase fregate.

Introducere

În martie 1794, Camera Reprezentanților și Senatul SUA au autorizat Președintele să achiziționeze șase (6) fregate, patru (4) de câte 44 de tunuri și două (2) de câte 36 de tunuri. Probabil că putem considera “Act to provide a Naval Armament” certificatul de naștere al US Navy. Președintele avea libertatea de a decide modalitatea de achiziție: cumpărare sau orice altă modalitate. În acest context merită precizat că „orice altă modalitate” putea însemna inclusiv transformarea unor nave comerciale în nave de luptă, o practică destul de întâlnită în acea perioadă.

Actul stabilea și numărul membrilor echipajului (de la gradele superioare până la cele inferioare), salariul și norma de hrană. Mai jos, Actul:

Bugetul a fost stabilit la 688.888,82 USD. Potrivit Secretarului Apărării, Henry Knox, cele șase fregate trebuiau să fie cel puțin la fel de bune, preferabil superioare, oricărei fregate europene. Proiectantul ales a fost Joshua Humphreys, un constructor din Philadelphia care transformase nave comerciale în nave militare în timpul revoluției americane, o conversie relativ facilă în acea perioadă. Pentru a grăbi construcția au fost alese mai multe șantiere navale: Norfolk, Boston, New York, Philadelphia, Portsmouth și Baltimore. Acestea urmau să construiască navele simultan, nevoia fiind mare. Cel puțin așa se aprecia la data emiterii Actului.

Bugetul a fost bineînțeles depășit… Primele trei fregate l-au consumat integral astfel că a fost nevoie de suplimentări succesive: 172.000 USD, 200.000 USD, apoi încă 115.833 USD, ajungând în final la frumoasa sumă de 1.176.721 USD, 1/4 din bugetul apărării din 1795 în sumă totală de 5.000.000 USD. Comparativ, în 1794, bugetul apărării fusese de 1.000.000 USD…

Dacă acest proiect ar fi fost derulat astăzi, ar fi costat bugetul SUA uimitoarea sumă de… 14.227.686,41 dolari (actualizată cu inflația). Prin comparație, noua clasă Constellation (FFG-62) va costa US Navy impresionanta sumă de 800 – 900 milioane USD/unitate, acesta fiind prețul mediu bugetat. Americanii vroiau cele mai bune fregate din lume așa că și costurile au fost pe măsură.

Nu pot să nu remarc diferența enormă dintre prețul fregatelor de astăzi și cel al primelor șase fregate. Bineînțeles, o bună parte din aceste costuri este justificată de progresul tehnlogic și de complexitatea senzorilor și armamentului din zilele noastre. Nu vreau să încep o dezbatere pe acest subiect dar parcă prețurile navelor de astăzi au luat-o razna complet… Nu m-ar mira ca, dacă USS Congress ar fi reconstruită astăzi, să coste mai mult decât prețul ei de atunci, actualizat cu inflația.

După numeroase peripeții (acuzații de fraudă, dificultăți în achiziționarea soiului special de stejar, vremea rea sau epidemia de febră galbenă), programul a fost finalizat în 1800: așa s-au născut USS Constellation, USS Constitution, USS United States, USS Congress, USS Chesapeake și USS President. Un click pe numele navei vă va conduce la site-ul fiecăreia de pe wikipedia, întrucât este imposibil să cuprinzi istoria acestor nave într-un singur articol.

Ca o scurtă paranteză, nu cred că FFG-62 va mai avea vreo navă a clasei care să fie botezată USS United States, un nume care nu a mai fost purtat cu excepția fregatei din acest articol de nici o navă activă a US Navy (un portavion de clasă Nimitz, CVN-75, ar fi trebuit să poarte acest nume dar până la urmă marina a renunțat în favoarea numelui „Harry S. Truman”).

Fregatele americane, prin comparație cu cele europene, aveau o serie de particularități: erau mai rapide decât orice navă de linie europeană (o navă de linie era clasificată în funcție de numărul de tunuri în mai multe clase: clasa I, a II-a și tot așa) și erau mai bine înarmate și mai rezistente decât fregatele europene.

La acel moment US Navy era departe de cea de azi, cele șase nave fiind vârful de lance al flotei americane. Oricare putere navală europeană (și în special Marea Britanice și Franța) putea trimite pe mare mai multe nave decât americanii. Și nu doar cantitatea era în defavoarea tânărului stat american, ci și calitatea, vârful de lance al flotelor din Lumea veche fiind navele de linie, nu fregatele.

Caracteristici tehnico-tactice

Materialele de construcție și construcția în sine

Americanii au dorit ca navele lor să fie mai rezistente decât cele europene. Prin urmare, au profitat de un soi de stejar care putea fi întâlnit îndeosebi pe continentul nord-american, mai precis în statele americane din sud. Soiul folosit este „quercus virginiana” – live oak în engleză. În traducere liberă ar fi „stejar viu”, numele datorându-se faptului că își păstrează frunzele și iarna.

Acest tip de stejar este extrem de rezistent, de cinci ori mai dens decât alte soiuri de stejar, fiind folosit  pentru fabricarea coastelor și a celorlalte numeroase întărituri ale scheletului unei nave cu vele datorită formei crengilor sale.

Pentru filele bordului a fost aleasă specia „quercus alba” – white oak în engleză, „stejar alb” în română, de asemenea, un soi mai rezistent. Acesta era mai potrivit pentru construcția filelor de bord datorită faptului că este înalt și drept. Trei rânduri de file au fost aplicate pe coaste rezultând astfel o cocă mai rezistentă.

Datorită acestor specii de stejar, navele americane aveau o capacitate mai mare de a încasa bordeele (salvele laterale, cu toate tunurile dintr-un bord) inamicului. USS Constitution și-a câștigat renumele de „Old Ironsides” datorită „quercus virginiana” tăiat din Georgia, St. Simons Island și folosit intensiv la structura navei și datorită „quercus alba” folosit pentru fabricarea filelor bordului.

Pe lângă materialele folosite la construcția lor, cele șase fregate beneficiau și de o serie de ranforsări ale scheletului, așa cum sunt întăriturile montate pe coaste în diagonală sau la nivelul punților pentru a putea susține artileria ambarcată, impresionantă pentru o fregată.

Această primă caracteristică ce garanta rezistența și trăinicia navelor americane prin comparație cu cele europene a fost fericit completată de viteza și agilitatea lor.

Calitățile nautice și manevriere

Acestea au fost obținute cu ajutorul unui raport lungime / lățime diferit de cel al fregatelor europene, cele americane fiind mai lungi cu 6 m decât cele similare britanice și cu 4 m decât cele similare franceze. Prin urmare, raportul lungime / lățime era mai mare decât cel al omoloagelor sale europene. Dacă USS Constitution a fost botezată „Old Ironsides”, USS Constellation și-a câștigat de la britanici renumele de „Yankee Racehorse.” Este evident pentru ce.

În același timp, navele americane aveau un pescaj mai mare decât cele europene ceea ce asigura o mai bună stabilitate de drum.

Astfel, patru dintre ele aveau o lungime de 53 m între perpendiculare (cele de 44 de tunuri) iar celelalte două aveau o lungime de 50 m între perpendiculare (cele de 36 de tunuri). Fiecare navă a fost construită de un alt șantier naval după planurile lui Joshua Humphreys. Cu toate acestea, orgoliile fiind mari, Chesapeake, construită de Josiah Fox, a sfârșit prin a avea o lungime de doar 46 m ceea ce a determinat și reducerea numărului de tunuri la doar 38, chiar 36 conform altor surse. Conform unor surse, una din principalele probleme întâmpinate de Fox ar fi fost lipsa lemnului necesar construcției navei după planurile inițiale.

Armamentul

În epoca marilor veliere, navele erau clasificate îndeosebi după numărul de tunuri ambarcate și după rolul atribuit în cadrul flotei. Tipurile de nave folosite de marile flote cu vele au evoluat constant, înlocuindu-se unele cu altele pe măsură ce creșteau în dimensiuni și putere de foc (așa cum corveta / sloop-ul de război au înlocuit fregata devenită o mică navă de linie). Pentru a putea înțelege mai bine cum funcționa artileria navală din acele vremuri vă invit să accesați acest articol.

De asemenea, era relativ ușor să transformi o navă comercială într-una de luptă iar asta, în principiu, se realiza prin adăugarea mai multor tunuri. Astăzi este practic imposibil să mai transformi o navă comercială într-una de luptă, conceptul crucișătorului auxiliar fiind utilizat pentru ultima oară pe scară largă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Totuși ideea nu a fost exclusă complet.

Fregatele de 44 de tunuri erau echipate cu 30 de tunuri cu țeavă lungă de 24 de livre (aprox. 11 kg) pe puntea de artilerie și 28 de caronade de 42 de livre (aprox. 19 kg) pe puntea pupa/dunetă și pe teugă. Caronadele erau un nou tip de tun cu ţeavă scurtă, lisă, cu rază scurtă de acţiune dar cu o mare putere de foc. Fregatele de 36 de tunuri erau echipate cu 28 de tunuri cu țeavă lungă de 18 livre (aprox. 8 kg) pe puntea de artilerie și cu 20 de caronade de 32 de livre (aprox. 14 kg) pe puntea pupa/dunetă și teugă. Tunurile de pe puntea de artilerie aflată de obicei sub puntea principală erau scoase în afara bordului prin niște deschideri denumite saborduri despre care puteți citi mai multe aici.

Până la urmă, USS Constellation și USS Congress au fost clasificate drept fregate de 38 de tunuri față de 36 cum fusese planificat, USS Chesapeake a fost clasificată drept fregată de 36/38 tunuri (se pare că a fost o confuzie generală în ceea ce privește acest aspect de-a lungul existenței navei) în timp ce USS President, United States și Constitution au fost clasificate ca fregate de 44 de tunuri. În realitate, după cum am văzut deja, navele aveau la bord mai multe tunuri.

Pentru comparație, fregatele britanice ale vremii aveau între 28 și 32 de tunuri iar cea mai răspândită navă de linie avea 74 de tunuri. Mulți istorici navali au comparat primele șase fregate americane cu niște „cuirasate de buzunar”, un termen folosit pentru a clasifica navele de linie de clasă Deutchland construite de Germania înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Numărul mare de caronade este pe deplin justificat de distanțele de la care aveau loc majoritatea angajamentelor navale din acea perioadă: aproximativ 100 m. Cum navele nu aveau motoare, totul se făcea în funcție de vânt, așa că manevrele erau pregătite cu atenție iar bordeele trase de la distanțe mici pentru a maximiza efectul lor. Deși rolul artileriei navale crescuse foarte mult (britanicii fiind unii din principalii promotori) încă se mai practica și preluarea controlului unei nave prin abordaj, mai ales în confruntările izolate, unu la unu, așa cum este și cea descrisă succint mai jos.

Cum arăta o luptă navală la început de secol XIX

Ceea ce vedeți mai sus este bătălia navală dintre USS Constitution și HMS Java (fregată de 38 de tunuri) din 29 decembrie 1812. Lupta a avut loc în largul coastei braziliene, HMS Java fiind inițial mai bine poziționată în vânt.

Lupta a început la 2:10 și a durat până la 5:50, cele două nave executând mai multe manevre în vânt concomitent cu tragerile de artilerie. Avantajele fregatei americane (evidențiate mai sus) s-au dovedit importante, HMS Java pierzându-și catargele și suferind avarii grele la corp în timp ce bordajul USS Constitution s-a dovedit mai rezistent. Fregata americană a rupt angajamentul pentru efectuarea unor reparații minore după care s-a întors pentru a da lovitura finală. Java, incapabilă să mai lupte, s-a predat.

Pentru britanici, lupta a fost un adevărat duș, extrem de rece. Consecința acestui angajament naval dar și a altora recente dintre noile fregate de 44 tunuri americane și cele britanice (inferioare ca număr de tunuri), unu la unu, a fost că Amiralitatea britanică a interzis flotei (editat: a se citi a interzis fregatelor) sale să mai intre în lupte unu la unu cu oricare dintre fregatele americane de 44 de tunuri în absența unui raport net superior de forțe (doi, trei la unu). Asta pentru că, în realitate, fregatele americane de 44 de tunuri erau niște mici nave de linie.

Avem mai jos și perspectiva unui britanic. 🙂 Vă recomand să urmăriți clipul, este foarte interesant.

Câteva gânduri

Este imposibil să cuprinzi istoria acestor nave într-un articol fără riscul de a ajunge să scrii o carte. Nu asta e intenția mea. Cele șase fregate reprezintă actul de naștere al US Navy, astăzi cea mai puternică marină militară din lume. Au luptat în numeroase războaie, primul și al doilea război barbar în Mediterana, cel nedeclarat cu Franța, cel din 1812 cu Anglia ș.a.m.d.

În acea perioadă Royal Navy nu era neapărat renumită pentru calitatea individuală a navelor sale. De pildă, atunci când britanicii capturau o navă franceză o introduceau în flotă și, uneori, îi copiau planul de forme și o construiau în serie. Reciproca nu era neapărat valabilă, francezii dezmembrând navele britanice capturate și refolosind lemnul.

Este ceea ce s-a întâmplat după ce Royal Navy a reușit să captureze USS President în 1814. A devenit HMS President, fiind în final clasificată în Royal Navy ca navă de 60 de tunuri (1817). Urcată în 1818 în docul uscat pentru reparații capitale, englezii au constatat că lemnăria era mult prea putrezită pentru a mai merita să fie reparată așa că a fost casată. Totuși, proiectul a fost folosit pentru construcția unei noi HMS President în 1829 pentru a le reaminti permament americanilor povestea capturării… În fapt, ambele țări și-au capturat reciproc navele integrându-le în propriile flote.

Din fericire, USS Constituion este activă și astăzi în US Navy și probabil că va rămâne așa pentru mulți ani de acum încolo. Are și site propriu și vă recomand să aruncați o privire aici. Are chiar și jocuri… 🙂

În încheiere vreau doar să adaug că, în opinia mea, nimic nu desăvârșește mai bine un marinar decât navigația pe un velier așa cum este USS Constitution. Sau nava școală Mircea.

Nicolae