Context istoric
Din punctul meu de vedere, Tratatul de la Adrianopol, din 1829, este foarte important pentru dezvoltarea celor două principate românești: prevederile acestui tratat aduc obținerea libertății comerțului, îngrădirea dreptului guvernului otoman de a se mai amesteca în afacerile interne ale Principatelor și desființarea raialelor turcești din Turnu, Giurgiu și Brăila care, timp de peste două secole și jumătate, împiedicaseră dezvoltarea unei navigații autohtone și constituirea unei flotile românești.
Domnitorii de atunci au acționat prompt: „Se procedă cu grabă, încă din 1830, la zidirea Brăilei și Giurgiului ca porturi moderne. În 1835 Alexandru Vodă-Ghica inspectă şi Brăila şi Călărașii. La 19 Februar 1836 el anunța că Brăila e port-franc. La 1837 se lucra şi la Severin, pe moșia lui Vodă, apoi la acea Alexandrie care-i poartă numele şi în care fură așezați mulți Bulgari cu privilegii.”[1]
În condițiile in care se creează infrastructura necesară, comerțul ia avânt și, la cererea lui Alexandru Ghica, sultanul acceptă ca negustorii români să transporte marfă în Imperiul Otoman cu plata unei taxe de 3%, iar pentru acostarea în Istanbul, în Cornul de Aur, cu plata unei taxe de 60 de parale. Cu toate acestea, turcii încă încercau să pună opreliști proaspătului comerț internațional al Principatelor, încercând în mai multe rânduri mărirea vămii impuse mărfurilor românești. „Corespondența schimbată de la 1843 între Bibescu și Poartă e o afirmație energică a dreptului ţerilor noastre de a fi considerate ca teritorii absolut neatîrnate supt raportul economic”.[2] Acest fapt este confirmat prin firmanul din 29 Octombrie 1843 prin care se stabileau taxele vamale în raport cu Turcia, urmat de publicarea de către Principate a propriului tarif vamal.
Un alt pas, premergător Unirii, poate fi considerat și momentul Februarie 1847 când „vama dintre cele două ţeri fu suprimată”[3]. (n.a. vama dintre Moldova şi Valahia). Era un prim pas în vederea Unirii.
Cum majoritatea comerțului vremurilor se desfășura pe apă, toate aceste schimbări contribuie din plin la dezvoltarea navigației și conduc la apariția primelor nave sub pavilion românesc. Despre „Mariţa”, prima navă comercială care a purtat pavilionul tricolor într-un voiaj maritim, am povestit într-un episod din seria „Nave celebre”. A fost o perioadă foarte bună pentru cele două Principate, o perioadă de creștere și dezvoltare economică cu implicații profunde în zona care ne interesează pe noi, conducând la apariția primilor constructori de nave autohtoni dar și a primilor armatori români în porturile dunărene, cu consecința directă a dezvoltării unui parc naval autohton dar și a formării primelor echipaje românești.
Dezvoltarea comerțului şi, implicit, a transportului naval pe Dunăre, conduce și la apariția primelor nave militare mai serioase. Astfel, în 1845 sunt cumpărate trei șalupe canoniere – șăicile, care au constituit nucleul forțelor navale militare românești. Prima, cea mai mare, era denumită jumătate șaică, celelalte două, mai mici, fiind denumite sfert șaică.
Contrar miturilor, lucruri bune s-au întâmplat în principate și înainte de Cuza. Unirea nu va face decât să accelereze reformele începute de domnitorii de dinainte de Cuza şi va încerca să înlăture urmările nefaste ale războiului din Crimeea asupra micii flote militare românești.
Colonelul Nicolae Steriade
În octombrie 1860 se decide unirea celor două flotile, astfel formându-se Corpul Flotilei de Dunăre, al cărei prim comandant a fost colonelul Steriade, fostul comandant al flotilei Moldovei, ajutorul său fiind căpitanul Petrescu, fostul comandant al flotilei Ţării Româneşti.
Primele mijloace navale aparținând tinerei flotile românești au fost navele preluate de la cele două principate, 2 șalupe mari și 4 mici de la Moldova și 4 șalupe mari preluate de la Țara Românească cărora li se adăugau cele 423 de luntrii înregistrate la pichetele de pe Dunăre. Aceste nave erau alocate punturilor principale (bazelor) de la Dunăre, numerotate de la Calafat spre aval: Calafat nr. 1, Giurgiu nr. 2, Brăila nr. 3, Galaţi nr. 4, Ismail nr. 5 şi Chilia nr. 6.[4]
Marinarii de la fiecare punt erau constituiți într-o unitate distinctă, numită Compania șalupei. Șalupele aveau circa 25 de metri lungime, 5,5 metri lățime, fiind manevrate de un echipaj de 42 de oameni, din care 22 erau tunari. Aveau velatura unei brigantine și erau înarmate cu 4 tunuri de 120 de mm.
La punturile intermediare se găseau șalupe mai mici, înarmate cu un tun de 120 de mm.
Așa cum era și normal, s-a acordat o atenție deosebită instrucției şi perfecționării echipajelor, în acest scop fiind aduși în Octombrie 1861 instructori francezi. S-au făcut eforturi în vederea trimiterii tinerilor ofițeri români la specializare în Franța, unii dintre primii ofițeri care au beneficiat de aceste burse fiind Nicolae Dumitrescu Maican şi Ion Murgescu.
Sistemul de recrutare al tinerilor marinari a fost și el reformat începând cu anul 1862 și s-au adus modificări ținutei marinarilor prin introducerea unei noi uniforme începând cu anul 1861, după modelul celei franceze.
1864 a consemnat şi el o serie de premiere, introducerea primei nave cu aburi în serviciul marinei militare – „România” dar şi înființarea unui atelier de reparații și construcții navale ce a constituit baza arsenalului flotilei de mai târziu. De asemenea, prin legea din 10 Ianuarie 1864 se hotăra acordarea de credite pentru construcții navale, lege în baza căreia a ajuns în tânăra flotilă românească nava „Ștefan cel Mare” construită în Austria.
În 1865 s-a introdus pentru prima dată denumirea de marinar în flotila militară, înlocuind-o pe aceea de soldat.[5]
Dezvoltarea flotilei a continuat și sub domnia lui Carol I, chiar dacă într-un ritm ceva mai lent. Ceea ce ne aduce la subiectul articolului de azi, și anume, primul torpilor al României, „Rândunica”.
Dar, așa cum v-am obișnuit deja, înainte de a povesti în detaliu despre „Rândunica”, aș vrea să să stabilim mai întâi despre ce tip de navă vorbim și ce tip de arme folosea o astfel de navă, mai ales în vremurile acelea de început.
Definiție și descriere
„Rândunica” a fost o șalupă torpiloare. Șalupa este o navă cu propulsie mecanică, parțial puntată, utilizată la transportul persoanelor și al mărfurilor, putând fi fluvială sau maritimă. Așa cum îi spune și numele, șalupa torpiloare este o navă militară al cărei armament principal consta in utilizarea unor şcondri port-torpile, o navă ce era utilizată preponderent pentru pază şi siguranță pe Dunăre, România având un lung istoric în utilizarea acestui tip, evident, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.[6]
La începuturile sale, torpila nu avea nicio legătură cu ceea ce denumim în mod curent „torpilă”, motiv pentru care, ceea ce denumim astăzi „torpilă” se numea „torpilă automobilă”. Toate acestea pentru a o deosebi de „torpila cu şcondru” sau de „torpila fixă” care, în esență, era o mină. De altfel, în acea perioadă, minele erau denumite în mod curent torpile iar puitoarele de mine, torpiloare de baraj.
Sistem torpila cu scondru
Mina este o armă submarină constând dintr-o încărcătură de exploziv închisă într-un corp etanș, care se întrebuințează în lupta împotriva navelor de suprafață și submarinelor adversarului.
Şcondrul este un stâlp cilindric sau o țeavă metalică cu diverse aplicații, fie la greementul unui velier, fie în vederea instalării unor semne de navigație/balizaj, fie, nu-i aşa, pentru amplasarea unei mine la unul dintre capete, rezultând astfel o torpilă cu şcondru.
Prin urmare, torpila cu şcondru era o mină amplasată la capătul unui şcondru montat pe nava atacatoare. Mecanismele de armare și declanșare a exploziei minei puteau fi similare celor instalate pe armele de foc ale timpului. La sistemele vechi şcondrul era manevrat manual pentru a putea fi pus în poziția de atac din cea de depozitare. Un alt sistem constă dintr-un şcondru articulat în două puncte ce poartă torpile, sistem patentat de Thornycroft.[7]
Mina atasata unui scondru
Ca multe alte invenții, și torpila cu şcondru este produsul Războiului Civil din America, arma fiind inventată de E.C. Singer, fiul lui Isaac Singer (maşinile de cusut Singer vă sună familiar?), un inginer privat care a lucrat pentru Confederați.[8]
Tip de salupa armata cu torpile cu scondru
Unul dintre cele mai cunoscute atacuri în care s-au utilizat torpilele cu şcondru este celebrul atac al submarinului “Hunley” din 17 Februarie 1864 împotriva lui “USS Housatonic”. Atacul cu torpile cu şcondru implica riscuri foarte mari pentru nava atacatoare, de aceea atacurile aveau loc îndeosebi noaptea, așa cum este și cazul atacului întreprins cu succes în noaptea de 27 – 28 Octombrie 1864 de locotenentul Cushing care reușește să scufunde nava confederată, “CSS Albemarle”. Un scurt film aici: https://www.youtube.com/watch?v=uKMWNggqBmk
Rândunica – prima şalupă torpiloare a României
În ciuda ritmului lent de echipare cu mijloace tehnice din prima parte a domniei lui Carol, în anul 1874 se comandă în Anglia, (construită de Yarrow, Poplar Docks, Londra, conform unor surse) o șalupă torpiloare care avea să coste vistieria țării suma de 8000 de lei. Nava sosește în țară în 1875 fiind armată cu torpile cu şcondru, sistem Thornycroft. Este botezată „Rândunica”.
„Randunica” – preluare Cristian Craciunoiu
Șalupa avea o lungime de 15 m, o lățime de 5 m, pescajul fiind de 0,75 m. Deplasamentul era de 9 t, fiind propulsată de o mașină cu abur foarte modernă la timpul respectiv, mașină ce producea 36 CP propulsând nava cu o viteză de 9 noduri (Nd). Principalul inconvenient al acestei mașini cu abur era înălțimea sa. Pe de altă parte, se pare că mașina avea un sistem de inversor de sens rapid, care îi permitea ca odată detonată torpila cu şcondru să se degajeze de sfărâmăturile navei inamice și să se retragă la o distanta sigură de nava care se scufunda. Avea de asemenea o pompa rapida acționată de cazanul cu aburi care să permită evacuarea apei aruncate in barca de explozie.[9]
Șalupa nu era puntată, toate accesoriile și echipajul stând în aer liber. Este posibil ca, în perioada Războiului de Independență, să se fi încercat protejarea echipajului de efectele atacului cu torpile dar și de focul inamic prin instalarea unor saci umpluți cu nisip, însă nu există nicio certitudine în acest sens.
Armamentul său principal consta în două torpile cu şcondru, așezate la prova, în ambele borduri ale navei. Şcondrul în capătul căruia se așeza torpila avea circa 5 – 6 m. Prin urmare, în cazul efectuării unui atac, „Rândunica” trebuia să se apropie de adversarul său la o distanță egală cu lungimea şcondrului şi să o lovească. În capătul torpilei existau niște percutori mecanici care produceau explozia, aceștia fiind armați prin intermediul a două fire, unul alb și altul roșu, întinse de-a lungul şcondrului. Un al treilea fir asigura manevrarea şcondrului în poziția de atac.[10]
Situația tot mai tensionată de la sud de Dunăre (răscoalele sârbilor și bulgarilor din 1875 – 1876) a determinat guvernul român să sporească fondurile alocate flotilei care a beneficiat din plin și de măsurile luate de Nicolae Dumitrescu Maican și de Ion Murgescu pentru o mai bună organizare și instruire a echipajelor, cum ar fi voiajul maritim al canonierei „Fulgerul” desfășurat în 12 – 17 Octombrie 1875 sau tragerile de pe canalul Oceacov din Delta Dunării din 21 – 24 Octombrie 1875.
Războiul de Independență a surprins mica flotilă română în plin proces de dezvoltare însă nicidecum pe măsura flotei turcești. Nici flota rusească nu era în cea bună formă încă resimțindu-se după războiul din Crimeea, Tratatul de la Paris (1856) împiedicând-o să dețină o flotă semnificativă la Marea Neagră.
La data începerii războiului, turcii dispuneau pe Dunăre de o forță net superioară constând în canoniere fluviale de 330 de tone – de clasă „Fet-ut-Islam”, forță suplimentată prin aducerea de la Sulina la Măcin a două canoniere cuirasate, „Lufti Gelil” și „Duba-Seifi”.[11]
„Fet-ut-Islam”
În zona Măcinului se afla şi monitorul cuirasat „Fet-ut-Islam”, o canonieră cuirasată cu un deplasament de 330 de tone, o lungime de 31,5 m, o lățime de 7,6 m și un pescaj de 1,95 m (1,7 m după alte surse). Era protejată de o cuirasă de tip compound (oțel în plăci pe pat de lemn în traverse) de 76 mm la mijloc care se subția spre prova, respectiv pupa, unde ajungea la 51 mm. Însă nu toată suprafața bordajului era acoperită de cuirasă. Puntea era protejată de plăci de oţel de 9,5 mm grosime așezate pe un pat de lemn de stejar de 28 de cm grosime, numai în zona redutei. Nava era propulsată de două mașini de câte 80 de CP fiecare, acționând fiecare câte o elice cu 4 pale, care asigurau o viteză de 8 Nd în apă moartă.[12]
Monitor „Fet-ut-Islam” – preluare Modelism
Navele de clasă „Fet-ut-Islam” păreau (spun păreau pentru că nu am încredere în sursă, dar nici nu cunosc suficient de bine istoria tunurilor navale de la Armstrong, așa că poate am interpretat greșit) a fi înarmate cu 2 tunuri grele Armstrong de 160 de mm/16 calibre? și, în urma unei modernizări din 1871 îi fuseseră adăugate și 6 (eventual tunuri rapide cu șase țevi) tunuri de 76 de mm/18 calibre tot de tip Armstrong.[13]
„Duba-Seifi”
„Duba-Seifi” era o variantă mai mare a lui „Fet-ut-Islam” construită la Arsenalul Marinei Otomane Teysane din Istanbul. Nava avea o lungime de 49,3 m, o lățime de 9,4 m şi un pescaj de 1,6 m deplasamentul fiind de 404 tone.[14] Cuirasa avea între 52 și 75 de mm cu un maxim de 105 mm la turelă. Era înarmată cu 2 tunuri de 150 mm și alte 2 tunuri ușoare, probabil rapide şi cu mai multe țevi, cu mențiunea că informațiile despre aceste nave sunt aproximative.[15] Nava reușea o viteză de 6 Nd, cel mai probabil tot în apă moartă.
Prin urmare, la cererea aliatului rus, guvernul român a pus la dispoziția acestuia cele 4 nave militare românești: „România”, „Ștefan cel Mare”, „Fulgerul” și „Rândunica”. Navele au fost armate cu ofițeri și marinari ruși, cu excepția mecanicilor/piloților care nu puteau fi înlocuiți cu ușurință. Printr-un Înalt decret din 10 Mai 1877, maiorul Murgescu Ion, fostul comandant al flotilei române, este atașat pe lângă comandamentul flotilei rusești.[16]
La nici două zile de la Înaltul decret, în noaptea de 12 spre 13 Mai 1877, are loc o primă acțiune ruso-română pe brațul Măcin, unde erau staționate mai multe monitoare cuirasate turcești, „Duba-Seifi” şi „Fet-ut-Islam”, precum şi vaporul „Kiligi-Ali”.
La atac vor participa „Rândunica” a cărei denumire fusese schimbată în „Ţarevici”, aflată sub comanda locotenentului rus Dubasoff, „Xenia”, comandată de locotenentul Sestacoff, „Dzigit” comandată de aspirantul Persine şi „Ţarevna”, comandată de aspirantul Ball. Șalupele torpiloare rusești sosiseră cu trenul din Marea Baltică, alăturându-se celor 4 nave românești.
Fin cunoscător al Dunării, maiorul Ion Murgescu este cooptat în echipajul „Rândunicii”, alături de mecanicul român al navei și de pilotul acesteia, tot român, Gh. Constantinescu, și va contribui din plin atât la întocmirea planului de atac cât și la desfășurarea operațiunii. Povestea lui Dubasoff este savuroasă:
„În faţa Măcinului se găseau ancorate monitoarele turceşti Fet-ut-Islam, Duba-Seifi şi Kiligi-Ali.(…) Am dat ordin ca şalupele să meargă în linie de şir de-a lungul malului, micşorând iuţeala când inamicul va fi în vedere, spre a nu face zgomot, mărind-o în timpul atacului.
Voi ataca cel dintâi, urmat de Şestakoff; Persin va fi gata să ne vie în ajutor, Ball va sta în rezervă. Dacă reuşesc, Şestakoff va ataca vasul al doilea. Persin îl va urma, Ball va fi gata de ajutor, iar eu voi sta în rezervă.
Noaptea de 25 spre 26 Mai 1877 era luminoasă, deşi nori subţiri învăluiau luna. Maşinile cam făceau zgomot, dar orăcăitul broaştelor era aşa de puternic încât îl înăbuşea. Monitoarele apărură la orizont. Duba-Seifi în mijlocul braţului, Kiligi-Ali la stânga lui şi, puţin mai înainte, aproape de mal, Fet-ut-Islam.
Când mă găseam cam la 130 m, mă îndreptai spre cel mai apropiat, urmat de Şestakoff. Cam la 60 m furăm simţiţi şi un puternic <<Cine e acolo?>>, strigat de santinela turcă, ne-o dovedi. Ca să-i înşelăm, răspunsei <<Omul Vostru!>>, dar fie accentul, fie că după cum am aflat mai târziu, trebuia să răspund <Nu sunt străin>>, ne-am trădat, santinela trase un foc şi servanţii de la tunuri săriră la piese: o grindină de obuze şi gloanţe se năpustiră asupra noastră. Nu mai era de aşteptat; cu plină viteză mă repezii la monitor, lovindu-l între centru şi partea dinapoi; o groaznică detunătură se auzi…
Torpila găurise vasul de jos în sus, apa năvălea în el, o flacără strălucitoare lumină cerul şi o enormă jerbă de apă, ridicată în înălţime împreună cu sfărâmături de bastiment, căzu acoperind mica şalupă şi trimiţând jos unii peste alţii oamenii din echipaj. Comandai maşina înapoi, mecanicul cu mâna strivită fu ajutat de maiorul Murgescu care o manevră şi şalupa, jumătate sub apă, ieşi din vâltoarea monitorului care se scufunda uşor. Marinarii turci fugiră spre partea dinainte, trăgând cu tunul de acolo. Un obuz rupe pupa lui Gigit, un altul îi sfărâmă apoi şi prova; Persin se îndreaptă spre mal pentru a da apa afară. La plecare i se încurcă elicea în rădăcinele de la mal, degajându-se cu mare greutate.
Ordon lui Şestakoff să dea al doilea atac; Xenia se aruncă nebuneşte, lovindu-l în partea dinapoi; o a doua gaură se deschide, explozia fu şi mai îngrozitoare, sfărâmăturile de mobilier copleşiră mica şalupă.
Plecarea noastră fu şi mai grea decât atacul, pompa cu abur nu mai prididea apa ce intra în mica şalupă; a trebuit să pun toţi oamenii la găleţi. Elicea Xeniei se încurcă în sfărâmăturile monitorului, iar turcii, nemaiavând tunuri, trăgeau cu puştile, pe când monitorul în zece minute se duse la fund, înghţind cu el întreg echipajul.
Broaştele, care câteva clipe amuţiseră, îşi reluară concertul.
Noi ne-am retras spre ziuă, în ciuda celorlalţi doi camarazi, ce nu avură parte să atace; ar fi fost o încăierare fără folos, pe când acum ne întorceam cu şalupele aproape intacte şi fără a fi pierdut un om măcar, după ce dasem la fund un monitor.” [17]
Această victorie navală, survenită într-un timp atât de scurt de la implicarea noastră în război a condus la ridicarea moralului proaspeților aliați de conjunctură. De altfel, maiorul Murgescu a fost decorat şi citat prin ordin de zi: „Maiorul Murgescu Ion, din corpul flotilei, luând parte în noaptea de 12 Mai, la operațiunea întreprinsă de locotenenții Dubasoff și Şestakoff din marina imperială rusă în contra unui inamic pe care l-au scufundat, a dat probă în această împrejurare de mult curaj şi sânge rece şi a reprezentat bine armata română.” [18]
Îmi permit o scurtă paranteză şi adaug că, potrivit domnului Crăciunoiu, se pare că epava lui „Duba-Seifi” a zăcut pe malul brațului Măcin până în anul 1986 când, specific românesc şi în spiritul acelor vremuri, a fost dinamitată pentru lărgirea canalului.
Câteva concluzii
Pentru tânăra noastră flotilă, Războiul de Independență a constituit o experiență de luptă valoroasă, din care s-au tras multe învățăminte, chiar dacă am luptat sub conducerea rușilor. Să nu uităm că nu trecuseră nici 20 de ani de la Unirea Principatelor, un timp foarte scurt, insuficient, pentru crearea unei marine militare cu adevărat capabile.
Din această perspectivă este explicabilă armarea navelor românești cu ofițeri și marinari ruși, mult mai experimentați decât ai noștri.
Consecința atacului cu torpile executat de „Rândunica” şi de celelalte șalupe rusești, a fost faptul că monitoarele otomane au început să se retragă ori de câte ori apărea în zonă o astfel de șalupă torpiloare. Tehnologia torpilei cu şcondru era una nouă, modernă şi neconvențională, „Rândunica” fiind o navă foarte ieftină prin comparație cu nava otomană care i-a căzut victimă. Vă reamintesc, nava românească costase 8000 de lei, prin comparație, oricare dintre navele otomane costaseră fiecare sume de ordinul sutelor de mii de franci.
Practic, marina militară română și aliatul ei rus, au dus un război de guerilă cu marina militară otomană, superioară din toate punctele de vedere. Au făcut acest lucru apelând la tehnologii noi și tactici vechi, sancționând fiecare greșeală a otomanilor, cum a fost și cazul scufundării lui „Lufti Gelil” de către artileria rusească din Brăila sau scufundarea „Podgoriţei” de către marinarii români transformați din lipsă de nave în artileriști de ocazie, marinari aflați sub comanda maiorului Dumitrescu Maican.
De altfel, modul cum s-a desfășurat războiul a evidențiat ceea ce se cerea unei marine fluviale: mobilitate și cooperare cu armata de uscat. Misiunile care s-au evidențiat pe parcursul acestui război au fost circumscrierea navelor inamicului în zona determinată (îndeosebi prin utilizarea barajelor de mine), forțarea trecerilor, lupta activă cu torpila și artileria, asigurarea transporturilor militare de tot felul.[19]
Făcând un arc peste timp și înlocuind torpila cu racheta, o să vă las pe voi să vă imaginați cum am putea utiliza în zilele noastre aceleași mijloace ieftine de descurajare la Marea Neagră.
Va urma (pentru că asta nu a fost singura ispravă notabilă a „Rândunicii”)
Nicolae Hariuc
[1] „Istoria comerţului românesc – Epoca mai nouă”, Nicolae Iorga, Tipografia „Tiparul românesc”, Bucureşti, 1925, pag. 146
[2] „Istoria comerţului românesc – Epoca mai nouă”, Nicolae Iorga, Tipografia „Tiparul românesc”, Bucureşti, 1925, pag. 163
[3] „Istoria comerţului românesc – Epoca mai nouă”, Nicolae Iorga, Tipografia „Tiparul românesc”, Bucureşti, 1925, pag. 167
[4] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 160 – 161
[5] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 166
[6] “Dicţionar Enciclopedic de Marină”, Comandor (r) Anton Bejan (coordinator), Contraamiral (r) Raymond Stănescu, comandor (r) Neculai Pădurariu, dr. Carmen Atanasiu, comandor (r) Ovidiu Victor Ionescu, comandor (r) Paul Ionescu, Editura Societăţii Scriitorilor Militari, 2006
[7] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 70
[8] https://en.wikipedia.org/wiki/Spar_torpedo
[9] http://www.rhcforum.ro/topic/13831-salupa-torpiloare-randunica/
[10] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 83
[11] „Vedetele torpiloare din marina română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003, pag. 13-14
[12] „Modelism Internaţional”, nr. 2/1995, pag. 4-5
[13] http://www.navypedia.org/ships/turkey/tu_of_fethul_islam.htm
[14] https://en.wikipedia.org/wiki/List_of_major_surface_ships_of_the_Ottoman_steam_navy#Hizber_class
[15] „Oţel, aburi şi torpile – Marina în Războiul de Independenţă”, Cristian Crăciunoiu, Raymond Stănescu, Ed. Modelism, 2001, pag. 19
[16] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 177
[17] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 83-84
[18] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 181
[19] „Oţel, aburi şi torpile – Marina în Războiul de Independenţă”, Cristian Crăciunoiu, Raymond Stănescu, Ed. Modelism, 2001, pag. 16