Mica marină militară română s-a resimțit semnificativ după terminarea Războiului de Independență. Navele restituite de fostul său aliat fuseseră utilizate intensiv și necesitau reparații majore. În acest scop, la 7 Februarie 1879 a fost promulgată o lege prin care s-a alocat Ministerului de Război un credit extraordinar de 276836 lei pentru repararea vapoarelor, șlepurilor și extinderea arsenalului flotilei. Pe lângă sumele acordate de statul român, guvernul rus a plătit și el suma de 165065 lei drept despăgubire pentru utilizarea navelor românești.
Alipirea Dobrogei și dobândirea accesului la Marea Neagră precum și granița lungă de pe Dunăre nu mai puteau fi apărate cu puținele mijloace navale care participaseră la Războiul de Independență. În plus, efectivele de marinari se măriseră însă navele lipseau cu desăvârșire (vă sună cunoscut?). Prin urmare, la insistențele lui N. Dumitrescu Maican se decide achiziția de noi nave, un prim program desfăşurându-se între 1882și 1885.
Astfel au ajuns în flota română „Șoimul” și „Vulturul”. Cele două șalupe torpiloare înglobau experiența dobândită de marinarii români pe parcursul Războiului de Independență, fiind construite de firma „Thornycroft”. Din păcate, datorită resurselor financiare limitate, cele două nave nu au fost dotate cu mai modernele lansatoare de „torpile automobile” ci tot cu torpile cu şcondru, deja depășite moral la acea dată.
Soimul – preluare rchforum.ro
A fost mare păcat, pentru că navele sunt, din punctul meu de vedere, superbe, „Thornycroft” fiind un constructor recunoscut pentru realizările sale.
Cele două șalupe aveau o lungime de 18,8 m, o lățime de 3 m și un pescaj de 1,3 m, deplasând 26 de tone. În termeni de viteză navele dezvoltau 18 Nd, o viteză dublă față de cea a „Rândunicii”.
Torpila cu şcondru era montată pe un sistem de pârghii și scripeți ce permitea acționarea din reduta blindată. La executarea ordinului de atac, se manevra sistemul menționat și şcondrul executa o mișcare de avans și imersare a încărcăturii explozive. Membrii echipajului erau protejați la explozie de către reduta plasată în pupa. Mașina cu aburi avea un mecanism inversor cu acționare rapidă, ce permitea retragerea și degajarea de nava inamică după lovire.
Din păcate însă, navele s-au născut bătrâne și, la 1900, au fost retrase.
„Rândunica” a continuat să servească în tânăra marină română trecând printr-o primă reconstrucție în 1880. În anul 1900 o găsim la Galați unde i se fac reparații capitale. Este puntată și i se construiește o suprastructura ce o acoperă de prova la pupa, în prova fiind amenajată cazarma micului echipaj, iar în pupa un mic careu. Depășită moral din punct de vedere al capabilităților militare, nava va fi folosită ca șalupă de inspecții fluviale până în preajma primului război mondial când, surprinzător, va avea din nou parte de acțiune.
Macheta „Randunica” dupa 1900
Mai mult decât atât, „Rândunica” a fost prima nava românească din marina militară care a deschis focul în Primul Război Mondial, marcând intrarea României în război. Este vorba de atacul asupra escadrei de monitoare austriece staționate la Rusciuc (actualul Ruse) din seara zilei de 14 – 15 – 16 August 1916, nu mi-e foarte clară data exactă pentru că sursele mele insistă să ofere date diferite pentru data atacului.
Dar ce s-a întâmplat de fapt? În acea perioadă, la Rusciuc (Ruse), deci în apele teritoriale bulgărești, erau ancorate cinci monitoare austriece („Bosna”, „Sava”, „Bodrog”, „Szamos” şi „Leitha”) și patru vedete. Hotărârea de a ataca flotila austriacă la Giurgiu, în același fel în care în 1903 torpiloarele japoneze atacaseră flota rusă aflată în rada de la Port Arthur, fusese luată la Marele Stat Major: „În primele zile ale lunii august am fost chemat la M.St.M. Aici maiorul Rosetti Radu, din infanterie, în lipsa șefului Biroului operații, mi-a comunicat verbal că războiul va izbucni în curând și că marina va da prima lovitură. Ea trebuia să atace și să distrugă flotila austro-ungară aflată la ancoră la Rusciuc asigurând, prin succesul atacului, întreaga libertate pentru propriile noastre nave. Comandorul Niculescu Rizea era desemnat să conducă operația.
La acel moment, marina noastră militară dispunea pe Dunăre de patru monitoare moderne și de opt vedete de siguranță afectate escadrei monitoarelor capabile să lanseze cu succes torpile automobile, lucru care nu poate fi spus și despre marina austro-ungară, care încercase să efectueze mai multe lansări, dar fără succes. Ceea ce este uşor ironic pentru că un austriac a inventat torpila automobilă…
Schema atacului – preluare Marina Romana in primul razboi mondial
La elaborarea planurilor de atac a participat și Serviciul Secret românesc care cunoștea foarte bine „realitățile locale”, mai ales pe cele din perioada neutralității României. Cum navele noastre militare erau extrem de familiare austro-ungarilor, Comandamentul românesc a luat decizia folosirii în acest atac a trei nave vechi, improvizate, toate șalupe rechiziționate de la Serviciul Hidraulic. Este vorba despre „Cătina”, „Bujorescu” și, mai vechea noastră cunoștință, „Rândunica”. La acel moment „Rândunica” avea venerabila vârstă de 41 de ani dar, chiar și în aceste condiții, originea sa militară își spunea cuvântul, „Rândunica” fiind mai rapidă cu 2 Nd decât celelalte două și având calități nautice evident superioare.
Probabil „Randunica” – preluare rhcforum.ro
Un scurt amănunt picant este că în perioada prealabilă atacului, cele trei șalupe circulau zilnic prin zonă și făceau chiar și contrabandă cu coniac, caviar și carne de porc cu echipajele navelor austro-ungare. Totul de la Serviciul Secret!
La comanda „Rândunicii” se afla locotenent-comandor Aurel Negulescu, „Cătina” era comandată de locotenent-comandor Petre Bărbuneanu iar la comanda lui „Bujorescu” se afla căpitanul Alexandru Gheorghiu. Conform unei surse, cei trei comandanți menționați mai sus au primit comanda în aceeași zi în care s-au montat lansatoarele de torpile improvizate, criteriile de atribuire a comenzii celor trei fiind cel puțin discutabile, în clasicul stil autohton.
Cum cele trei nu erau, sau nu mai erau nave militare, în ziua de dinaintea atacului li s-au atașat dispozitivele de lansare a torpilelor automobile, dispozitive corect instalate, însă realizate din lemn de brad în loc de metal, un amănunt care se va dovedi important cu ocazia atacului.
Monitoare austriece – preluare Cartula.ro
Ordinul de luptă prevedea ca șalupele, ieșite din portul de la Ramadan să navige în amonte, în linie de șir, până în dreptul monitoarelor inamice de unde, printr-o întoarcere toți odată la babord, să atace în linie de relevment, fiecare șalupă cu o țintă aparte. Torpilele trebuiau lansate de la 300 – 400 de metri distanță după care, întorcând spre tribord, șalupele urmau să se înapoieze la malul românesc. Împrejurările păreau foarte favorabile. Seara era calmă și se zăreau bine luminile portului Rusciuc. Monitoarele inamicului erau ancorate pe două coloane, în capul celei dinspre mal aflându-se „Bodrog”, la bordul căruia se desfășura o serbare; în tribordul acestuia era acostat un șlep cu materiale și combustibil pe care se instalase fanfara flotilei.
Monitoare austriece – preluare Cartula.ro
Cele trei șalupe pornesc în misiune la orele 21:30, atacul urmând a fi dat concomitent de toate cele trei nave. Planul nu este însă respectat de comandantul „Rândunicii”, Aurel Negulescu, care profită de viteza superioară a acesteia și se rupe de formație. Atacul său precipitat, dat înainte de sosirea celorlalte două nave va compromite iremediabil întreaga operațiune.
Cităm din relatarea ofițerului comandant al „Rândunicii”: „Noapte întunecată. Se vedeau minunat luminile din port. Liniște. Mașinile merg cu toată viteza. Oamenii, la posturi, sergentul Brînzilă, șeful șalupei Rândunica, la cârmă. Secundele par ani. Rândunica duduie…
Ne apropiem. Siluetele încep a se desena, contururile apar tot mai pronunțate… Mai mergem puțin și comand: Atențiune! Foc! Torpila din tribord țâșnește vijelios, elicea celei din babord huruie tot în tub; torpila se înțepenise… (n.n. „tubullans-torpilă” din lemn de brad se umflase…)
Înainte ca rondoul să fi fost angajat, o explozie puternică ne luminează prova; torpila atinsese… O flacără imensă, o bubuitură puternică, un fum gros și apoi flăcări, flăcări…”
La momentul la care celelalte două șalupe românești sosesc la fața locului austriecii erau deja pregătiți să le respingă atacul. În ciuda reflectoarelor austriece și a focului susținut al acestora, cele două nave și-au lansat torpilele (și de această dată, două dintre torpile au rămas înțepenite în „tuburi”), însă niciuna nu a nimerit ținta.
Rezultatul atacului? Torpila „Rândunicii” reușește de fapt să scufunde un șlep neînsemnat, însă, în mod surprinzător, acest atac are un deosebit succes strategic, determinându-i pe austrieci să-și retragă monitoarele departe de câmpul de luptă. Învățăminte importante au fost trase de austro-ungari cu aceasta ocazie, pe tot parcursul ulterior al războiului, monitoarele lor aveau să ducă în operațiunile navale câte un șlep la ureche pentru a fi protejați împotriva unui atac din partea torpiloarelor noastre. După atacul torpiloarelor românești, monitoarele austro-ungare aveau să fie retrase la baza de la Persina, situată pe canalul Belene.
Monitorul austriac ”Koros” – preluare Cartula.ro
Șirul evenimentelor marcate de improvizație continuă și după atacul celor trei șalupe. Astfel, monitorul „Koros” care se afla în avanpost la Marotin (la aproximativ 20 de km) este rechemat la Rusciuc. Pe drumul său de înapoiere, trecând aproape de mal, prin fața ostrovului Mocanu, unde se afla o stație românească lans-torpile, este atacat de această stație. Torpila Whitehead lansată de stație rămâne însă înțepenită în același tip de „tub” improvizat din lemn de brad iar minele de curent lansate înainte de trecerea monitorului au același efect ca și torpila, adică niciunul.
Minele de curent erau de proveniență românească, probabil sistem Vislovski, și nu aveau o reputație prea bună printre militari, nefiind tocmai reușite. Aparent, ele erau periculoase pentru cei care le manevrau în prima oră de la activare și își pierdeau eficiența cu timpul, până la a deveni inofensive.
Monitorul austriac Szeged – preluare Cartula.ro
Interesantă este şi perspectiva lui Constantin Kiriţescu asupra acestui atac, relatată în cartea sa, „Istoria războiului pentru întregirea României, 1916 – 1919”, Vol. 1, publicată în 1922 de Institutul de arte grafice – România Nouă. Conform acestuia, „în seara zilei de 14 August, o jumătate de oră după înmânarea declarației de războiu a României către Austro-ungaria, trei şalupe-torpiloare ale marinei noastre militare au atacat flota austro-ungară, ancorată la Rusciuc, compusă din 5 monitoare şi 4 vedete. Din cauza materialului primitiv de care dispunea atacatorul, şi a inexperienţei conducătorilor, atacul nu a reuşit. Torpilele au fost lansate de la distanţă prea mare; una singură a lovit un şlep cu muniţiuni al flotei duşmane. Şlepul a sărit în aer cu o detunătură formidabilă. Ofiţerii austriaci, cari, în momentul atacului, erau la un banchet pe bordul vasului amiral, – monitorul Bodrog – reluând comanda vaselor, au reuşit să scufunde una din şalupele noastre, apoi s-au apropiat cu vasele de malul românesc şi au bombardat clădirile, depozitele şi rezervoriile din portul Ramadanşi din Giurgiu.
A doua zi, flota austro-ungară a pornit în susul Dunării şi s-a refugiat în spatele ostrovului Persina, unde a stat ascunsă în tot timpul campaniei, neeşind de cât spre a ataca porturile noastre dunărene, cărora le-a pricinuit mari stricăciuni prin bombardări.”
„Randunica” – preluare Cristian Craciunoiu
După atac șalupele urmau să fie abandonate însă, cumva, acest lucru nu avea să se întâmple, întrucât echipajele nu s-au îndurat să le lase în voia sorții. „Rândunica” avea să fie salvata de sergentul Brânzilă în ciuda gloanțelor inamice.
Aurel Negulescu avea să fie dat afară din armată ajungând în cele din urmă ziarist. De altfel, ani mai târziu, el a scris un articol în revista „Marea Noastră” în care a încercat să justifice eșecul din acea noapte în cel mai neaoș stil românesc: vina a fost a oricui, numai a lui nu!
Din punctul meu de vedere, planul operațiunii a fost unul deosebit de reușit, cu rezultate scontate impresionante. A păcătuit însă printr-o execuție defectuoasă, marcată de egoismul și indisciplina crasă a comandantului Negulescu care a dorit să culeagă toți laurii operațiunii, în detrimentul celorlalți doi comandanți. Atacul a fost afectat în egală măsură și de improvizațiile făcute pentru instalarea torpilelor la bordul celor trei nave, parâma și lemnul fiind la putere. Probabil că, dacă ar fi fost utilizate vedetele torpiloare rezultatele ar fi fost altele… Dar ce-a fost a fost, nu mai putem schimba nimic.
Mulțumită sergentului Brânzilă, „Rândunica” a supraviețuit acelei nopți, dar și războiului. A beneficiat de încă trei reconstrucții, una în 1928, una în 1951 și una în 1972. Din punctul meu de vedere, soarta acestei nave este o mare rușine pentru noi: a fost tăiată la Tulcea, după o tentativă de a fi adusă la Muzeul Marinei în 1984!!! Un sfârșit nedemn pentru primul torpilor care a făcut parte din marina militară a României și a marcat intrarea României în Primul Război Mondial! Păcat!
Nicolae Hariuc
Surse:
[1] „Contribuţii la istoria marinei române”, vol. 1, Nicolae Bârdeanu, Dan Nicolaescu, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1979, pag. 217 [1] „Vedetele torpiloare din marina română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003, pag. 19 [2] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 84 [3] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 85 [4] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 72 [5] „Vedetele torpiloare din marina română”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, Bucureşti, 2003, pag. 51 [6] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 73 [7] „Navomodele – vechi nave româneşti”, Cristian Crăciunoiu, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, pag. 85 [8] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 74 [9] „Marina română în primul război mondial”, Raymond Stănescu, Cristian Crăciunoiu, Ed. Modelism, 2000, pag. 122