Decizia guvernului de la Tokyo de a modifica cele doua distrugatoare purtatoare de elicoptere Izumo (DDH-183) si Kaga (DDH-184) pentru a avea posibilitatea de a opera avioanele F-35B Lightning II ne arata potentialul impact al acestor aeronave de tip short-takeoff/vertical-landing (STOVL). Forta de Autoaparare Maritima a Marii Japonii (Dai Nippon Kaijo Jieitai) isi doreste demult sa aiba in dotare portavioane de dimensiuni mici si care sa aiba posibilitatea de a opera aeronave cu aripa fixa pentru a apara liniile de comunicatii si de comert maritim ale Japoniei. Pana acum, guvernele nipone au evitat sa construiasca acest tip de nave de teama repercusiunilor politice si diplomatice pe care o asemenea decizie le-ar putea avea in Asia. Primul Ministru nipon Shinzo Abe a argumentat decenii intregi ca Japonia trebuie sa devina „o tara normala” cu o capacitate normala de a se apara. Acest argument a devenit mult mai acceptabil din punct de vedere international in fata accelerarii capabilitatilor militare ale Chinei si ale Coreei de Nord.
Japonia a justificat initial constructia acestor „distrugatoare” purtatoare de elicoptere ca protectie a cailor sale de comert maritim pentru ca activele sale pentru patrulare maritima si lupta anti-submarin cu baza la sol nu aveau raza de actiune operationala corespunzatoare – 1.000 mile maritime – in special elicopterele inarmate cu rachete anti-nava. Cu un deplasament de 19.500 de tone, cele doua nave nipone sunt mai mari decat portavioanele britanice dezafectate din clasa Invincible, iar hangarele lor dau impresia de a fi fost concepute pentru o eficienta sporita a operatiunilor de zbor. In functie de arimajul de pe punte, aceste nave ar putea acomoda intre 10 si 20 de aeronave F-35B.
China este principala si viitoarea amenintare a cailor de transport si comunicatii maritime ale Japoniei. Marina Armatei de Eliberare Populare are o forta aeriana semnificativa, atat de bombardiere cu raza lunga de actiune (Xian H-6, o copie construita sub licenta a venerabilului erei sovietice, Tu-16 Badger), cat si de avioane de vanatoare-bombardament (autohtonul JH-7). Estimarile actuale pun forta chineza de aviatie navala la 36 de aeronave H-6 si 120 de aeronave JH-7 si o serie intreaga de aeronave cu raza scurta de actiune. Nu numai US Navy dar si Kaijo Jieitai (si fortele navale Sud Coreene) trebuie sa abordeze aceasta amenintare intr-un mod serios. Aeronavele lansate de la bordul navelor trebuie sa constituie apararea impotriva acestor tipuri de aeronave, macar in parte, in caz contrar orice speranta de a apara caile de comunicatii maritime de la distanta sunt o cauza pierduta.
Cele doua nave nipone nu sunt nici pe departe echivalentul portavioanelor americane sau chiar si al navelor de asalt amfibiu (LHA) din clasa America. Ele pot acomoda la bord mult mai putine aeronave si performanta F-35B limiteaza raza de actiune si sarcina acestor aeronave in comparatie cu F-35C si F/A-18 E/F. Japonia are in dotare patru aeronave Boeing E-767 AEW (airborne early warning), iar aceste distrugatoare purtatoare de aeronave nu vor avea capacitatea organica de a lansa aeronave AEW precum E-2 Hawkeye. Boeing incearca sa promoveze o varianta AEW a Osprey (CV/MV-22), EV-22, dar pana in momentul de fata aceasta varianta a aeronavei nu a fost dezvoltata. Per total, cu cat este mai mic portavionul, cu atat mai mare va fi pretul per aeronava sustinuta, in termeni de tonaj, constructie si costuri de operare.
In ciuda acestor limite, „portavioanele” nipone vor permite Japoniei sa desfasoare o forta aeriana maritima. De asemenea, un portavion micsoreaza distanta si timpul dintre suportul aerian si trupele de la tarm care necesita acest suport. Mobilitatea impredictibila a portavioanelor complica foarte mult problema apararii antiaeriene a inamicului. De asemenea, aeronavele de la bordul portavioanelor pot opera nu numai unde, dar si cand, aviatia bazata la sol nu poate, datorita abilitatii portavionului de a evita problemele meteorologice (NATO a realizat acest lucru in Marea Adriatica in timpul campaniei impotriva Serbiei din 1999).
Principala intrebare este daca Japonia va decide sa construiasca portavioane mai mari si mai capabile (portavioane de tip CATOBAR – Catapult Assisted Take-Off But Arrested Recovery), daca decizia sa de a modifica actualele DDH rezulta in probleme minime. Opozitia politica la proiectul nipon este conectata la potentiala capacitate de a proiecta forta, mai degraba decat protectia cailor de comunicatii maritime.
Aeronavele STOVL au facut posibil pentru tari care nu au posibilitati, atat tehnologice, cat si financiare, de a construi si opera portavioane de tip CATOBAR sa aiba o anumita capabilitate de a desfasura operatii aeriene in domeniul maritim. Aeronava AV-8B este cea mai comuna fiind operata de Italia, Spania si Statele Unite. India si Tailanda si-au pensionat flotele lor mult mai putin capabile de Harrier (Sea Harrier FRS Mk51 si respectiv AV-8S). In momentul de fata singura alternativa pentru inlocuirea AV-8B este F-35B. Supersonicul Yak-141/41 a murit o data cu Uniunea Sovietica, desi Rusia a anuntat in 2017 ca Biroul de Proiectare Yakovlev era pe cale sa dezvolte un nou prototip, dar alte informatii nu au mai aparut. Rusia si India folosesc aeronave conventionale de pe portavioanele lor de tip STOBAR (Short Take-Off But Arrested Recovery), dar acest tip de decolare impune limite serioase asupra sarcinii avioanelor respective. China a adoptat de asemenea sistemul STOBAR pentru primele sale doua portavioane, dar se presupune ca vor adopta catapulte si cabluri arestoare pentru viitoarele portavioane.
„Strategic Projection Vessel”, Juan Carlos I, aflata in dotarea Spaniei este de departe cel mai mare portavion „Harrier”, cu un deplasament de 27.000 de tone. Clasa Canberra a Australiei si planificata Anadolu a Turciei (construita sub licenta) sunt bazate pe aceasi conceptie. Nici Australia si nici Turcia nu opereaza aeronave de tip STOVL, dar Turcia spera (sau poate spera in continuare) sa achizitioneze aeronave F-35B pentru aplicatii navale. Australia a achizitionat F-35A, dar si-a anulat planurile de a achizitiona F-35B pentru navele din clasa Canberra in 2015, dupa ce s-a estimat ca adaptarea navelor pentru a putea opera F-35B ar fi costat mai mult de 4,4 miliarde (USD), o cifra uimitor de mare (achizitia initiala a navelor costand $3 miliarde). Aceasta suma s-ar putea sa reflecte mai degraba influenta Royal Australian Air Force impotriva ideii, decat costurile estimate. Italia este pe cale sa doteze Marina Militare cu F-35B pentru portavionul sau, Cavour, cu un deplasament de 27.000 de tone.
Probabil ca cea mai interesanta intrebare pe termen scurt este daca Coreea de Sud va achizitiona F-35B pentru echiparea navelor sale de asalt amfibiu (LPH) din clasa Dokdo (se preconizeaza achizitia a doua sau trei nave). Una dintre nave este deja in serviciu, iar alta este in stadiul de constructie, in timp ce o a treia nava nu a fost inca bugetata. Aceste nave sunt relativ mici, cu un deplasament de 14.500 de tone, dar se tot speculeaza echiparea celei de-a treia nave cu un „ski jump” pentru a opera F-35B de pe ea.
Marina Regala va opera aeronave F-35B de pe cele doua portavioane, HMS Queen Elizabeth si HMS Prince of Wales. Regatul Unit reprezinta o exceptie de la regula in comunitatea de operatori F-35B intrucat portavioanele sale, cu un deplasament de 64.000 de tone, sunt destul de mari pentru a acomoda operarea de aeronave conventionale. Sustinatorii optiunii „cat and trap” au argumentat ca aceste portavioane conventionale ar fi putut sa desfasoare operatiuni de tip „cross-deck” cu marine aliate intr-un mod similar cu aranjamentul care exista intre US Navy si Marine Nationale a Frantei. La ora actuala aeronavele F-35B britanice pot efectua operatii de tip „cross-deck” cu navele de tip LHA si LHR ale US Navy care au ambarcate F-35B ale USMC. Alegerea finala a fost criticata in mod deschis in presa britanica, dat fiind faptul ca versiunea STOVL a F-35 nu satisfacea cerintele publicate de catre Marina Regala. De partea sa, guvernul britanic a argumentat ca adoptarea de catapulte electromagnetice si cabluri arestoare ar fi impus intarzieri inacceptabile in constructia navelor. Se pare ca guvernul britanic a avut cel putin partial dreptate, dar intarzierile majore in achizitia de aeronave face acest argument din ce in ce mai putin convingator.
Cu siguranta, pentru a opera catapulte electromagnetice, portavioanele britanice propulsate de turbine cu gaz ar fi necesitat mai multa capacitate de generare a electricitatii, capacitate care nu a fost prevazuta din start. De asemenea, proiectantii nu ar fi putut adopta catapulte bazate pe abur, pentru ca navale nu ar fi avut capacitatea de a genera destul abur. Cinicii dintre noi s-ar putea sa observe ca F-35B foloseste un propulsor Rolls-Royce (i.e. britanic) si ca, posibil, achizitia F-35B ar fi salvat programul de la anulare din cauza costului ridicat al aeronavelor. Pentru faptul ca nu exista un alt program de a inlocui capabilitatea furnizata de Harrier/AV-8B, orice ar fi tinut proiectul F-35B in viata ar tine de asemenea in viata aviatia navala a marinelor care nu pot achizitiona si opera portavioane de tip CATOBAR sau STOBAR.
S-ar putea ca F-35B sa fie o solutie atractiva pentru marinele care opereaza sau ar dori sa opereze portavioane de tip STOBAR (Brazilia si India), dar nu este clar daca aeronava ar fi accesibila din cauza costurilor ridicate, in orice cantitate. F-35B este considerabil mai mare si mai greu decat un AV-8B, cu o greutate de decolare aproape dubla, si cu o sarcina utila aproape dubla. Pentru punctul de pret cerut, un potential operator poate achizitiona o aeronava supersonica, cu o raza de actiune mult mai mare si un sistem de armament mult mai sofisticat (cert este ca acest „sistem” s-ar putea sa nu fie exportabil catre multi dintre potentialii clienti). Criticii F-35B, il compara in general cu versiunile conventionale ale aeronavei (F-35A) dar, o comparatie cu AV-8B ne arata o superioritate enorma.
F-35B ar putea sa altereze „calculul” pentru multe natiuni cand deschidem subiectul portavioane. Se pare ca Japonia este doar prima tara care a implementat o noua gandire.
Alex