În iunie 2018, Marina Regală Australiană (Royal Australian Navy) a anunţat selecţia unei versiuni a Type 26 “Global Combat Ship,” ca următoarea sa fregată. În octombrie, Marina Regala Canadiană (Royal Canadian Navy) a selectat acelasi tip de fregată pentru programul său de echipare cu noi fregate. Achiziţia australiană a fost prima mare achiziţie a unui concept de navă de război britanică după mai multe decenii, ultimul mare succes fiind fregatele din clasa „Leander”. Type 26 nu va fi luat în considerare de Marina Statelor Unite (US Navy) pentru propriul său program de achiziţie a unei fregate de generaţie nouă FFG(X), pentru faptul că Type 26 nu este înca în serviciu activ, una din principalele cerinţe ale programului american. În Marina Regala Britanică (Royal Navy), Type 26 va înlocui cele 13 fregate Type 23 din clasa „Duke”. Noua navă este mult mai mare decât fregatele tradiţionale, putând fi catalogată drept distrugător bazându-ne pe dimensiunile şi deplasamentul său.
Pentru mai bine de un secol fregatele au fost considerate coloana vertebrală a multor marine militare. Mult mai mici decât “navele de linie” cu armament de la 60 până la 120 de tunuri care conduceau angajamentele flotelor, fregatele de multe ori navigau independent. Cele şase fregate autorizate de Congresul Statelor Unite în 1794 au marcat începutul US Navy în era post-revoluţionară, dar termenul de fregată a disparut din uz când cuirasatele (ironclads) şi puterea aburului au înlocuit velele. Termenul de fregată a renăscut în Al Doilea Razboi Mondial. Retragerea din serviciul activ a USS „Simpson” (FFG-56) în Septembrie 2015 lăsa USS „Constitution” ca singura fregată activă a US Navy. (Până la retragerea USS „Simpson” aceste două nave au fost singurele din lista activă care au scufundat alte nave în angajamente de război).
Începând cu ultimul conflict mondial, fregatele au devenit nave de escortă anti-submarin, care erau menite a fi mult mai capabile decât corvetele (un alt termen renăscut din era velelor), dar mult mai puţin sofisticate decât barcazurile / goeletele cu capabilităţi anti-aeriene (anti air-capable sloops). În timpul Războiului Rece, în general fregatele au păstrat misiunea anti-submarin, chiar dacă clasa de fregate americane „Oliver Hazard Perry” a fost concepută şi cu o capabilitate anti-aeriană. La sfârşitul Razboiului Rece, membrii NATO au renunţat în general la fregate din cauza faptului că rolul specializat de escortă anti-submarin nu mai era relevant. O altă putere navală care să rivalizeze US Navy şi NATO nu era la orizont, iar valoarea convoaielor împotriva unor submarine cu propulsie nucleară şi foarte silenţioase a început să fie pusă sub semnul întrebării.
Fără rolul său specializat de luptă anti-submarin, o fregată devine în esenţă doar o altă navă de suprafaţă multifuncţională, ceva mai mică decât un distrugator, deci prin urmare mult mai ieftină şi mult mai adecvată pentru achiziţie în numere mult mai mari. Acesta nu este un lucru care ar trebui dispreţuit, dar ridică întrebarea a ceea ce înseamnă un cost redus şi ce necesită acest cost redus. În momentul de faţă, cel mai costisitor element al unui distrugător american de clasă „Arleigh Burke” este sistemul de luptă Aegis. O fregată trebuie să posede armament anti-aerian/rachetă eficace pentru a se apăra pe sine şi alte unităţi navale de atacuri cu rachete.
Proiectanţii navali au beneficiat imens în ultimul sfert de veac de pe urma avansurilor făcute în tehnica de calcul. Type 26 incorporeaza o abordare care beneficiază de pe urma acestor dezvoltări în tehnica de calcul. În loc de cele patru panouri-antenă fixe precum cele asociate cu sistemul Aegis, Type 26 foloseşte un radar Artisan cu rotaţie rapidă care scanează constant elevaţia. Rotaţia rapidă reduce raza efectivă a radarului, pentru faptul că radarul nu poate “privi” într-o direcţie anume pentru o perioadă îndelungată, limitând randamentul energetic asupra unei ţinte. Atât timp cât radarul poate detecta o ţintă, el poate actualiza poziţia ţintei destul de frecvent pentru a crea un tablou tactic. Dar, acest tablou tactic este mult mai limitat decât unul generat de către sistemul Aegis şi panourile sale care scanează activ. Manevrele violente ale rachetelor pot limita tabloul tactic generat de radarele rotative cât şi distanţa la care o rachetă defensivă îşi poate activa propriul cap de ghidare.
Type 26 va folosi racheta Sea Ceptor, care este un derivat al rachetei aer-aer ASRAAM. ASRAAM foloseşte un cap de ghidare infraroşu, pe când Sea Ceptor foloseşte un cap de ghidare radar, are data link şi un motor mult mai performant. Racheta poate fi lansată vertical, iar nava poate actualiza telemetria ţintei urmărite până în momentul în care capul de ghidare se activează şi preia ţinta. Sea Ceptor, de asemenea, poate fi utilizată în atacarea ţintelor de suprafaţă, dar focosul este destul de mic pentru asemenea misiuni. Sea Ceptor este fabricat de BAE, iar în cooperare cu MBDA a dezvoltat o versiune a rachetei cu o rază extinsă folosindu-se de un servomotor/booster. Racheta a fost concepută ca o înlocuire a sistemului Sea Wolf, o rachetă de apărare anti-aeriană tip “point-defense.”
Type 26 este o îndepărtare semnificativă de la felul în care Royal Navy achiziţionează nave de luptă. Înainte de 1990, navele Royal Navy erau în mare parte concepute de Royal Navy, dupa ce aceasta primea cerinţele de la “staff-ul” Lord of the Admiralty şi First Sea Lord şi negocia cu alte departamente să determine combinaţiile corespunzătoare de armament şi senzori. Acest proces a devenit din ce în ce mai dificil cu cât armamentul şi senzorii au început să reprezinte o cotă tot mai mare din costul şi complexitatea navelor de război. O percepţie în sânul Guvernului Majestăţii Sale a apărut că ceva nou era necesar în procesul de achiziţie şi concepţie a navelor de război. Fregatele Type 23 au fost ultima mare concepţie pentru care Ships Department al Royal Navy a fost responsabil.
BAE, odinioară British Aerospace, a devenit “agentul de concepţie şi proiectare” al Ministerului Apărării Marii Britanii. BAE produce majoritatea sistemelor de armament folosite de Forţele Armate ale Regatului Unit şi are o cotă considerabilă din sistemele de armament folosite şi produse în Statele Unite. De exemplu, BAE este proprietarul firmei care produce “puşca navală” standard a US Navy de 5 ţoli/62 de calibre – Mk 45 Mod 2. Putem să stipulăm că adoptarea pentru Type 26 a acestui sistem reflectă familiaritatea BAE cu propriile sale produse. Mai mult ca sigur că Mk 45 a fost un avantaj al BAE în eforturile sale de a “vinde” Type 26 către Australia, care deja foloseşte acelaşi sistem.
Modernizările avute în vedere pentru Type 23 Sursa: BAE Systems
De asemenea, BAE produce radarul Artisan şi racheta Sea Ceptor. Folosind propriile sisteme probabil că facilitează integrarea lor într-o nouă concepţie. Într-un anumit sens, acum BAE face ce Royal Navy făcea pentru sine însăşi când proiecta nave care se foloseau de sisteme de armament care la rândul lor erau proiectate de Royal Navy, cu excepţia că acum, BAE proiectează şi dezvoltă sistemul de luptă integrat, un lucru pe care Royal Navy nu a fost capabilă să-l pună în practică.
Contra argumentul împotriva BAE ar fi că nu are experienţa Royal Navy în proiectarea navelor de razboi. Acest argument are merit, dar alegerea decizională a fost facută în sensul că este mult mai dificil să proiectezi, să dezvolţi şi să integrezi armament şi senzori decât este să proiectezi şi să fabrici o carenă satisfăcătoare. Acelaşi argument a fost făcut şi în Statele Unite. Această logică a fost folosită când US Navy a lăsat contractorilor control complet asupra proiectării şi dezvoltării celor două versiuni ale Littoral Combat Ship (LCS).
Menţinerea şi instruirea unei flote necesită standardizare, iar aici britanicii au argumentul mai bun. Royal Navy foloseşte armament şi sisteme standardizate, majoritatea fiind dezvoltate de BAE. (Armamentul şi sistemele care nu au fost dezvoltate de BAE nu sunt noi şi pot fi considerate ca fiind standard de ceva timp). Cazul LCS este mult mai dificil. Contractorii americani, care au dezvoltat cele două versiuni ale unei nave, au folosit radare şi sisteme de luptă proprii. Ideea iniţială de a achiziţiona numai o singură variantă nu s-a materializat, iar în momentul de faţă, o conversie în masă la un singur tip de senzori şi sisteme este improbabilă. Ceva similar poate bântui programul de fregate FFG(X) al US Navy. US Navy încearcă să rezolve acest potenţial conflict specificând un sistem de luptă dezvoltat de Lockheed Martin şi încercând să-i convingă pe australieni, pe britanici şi pe canadieni să achiziţioneze sisteme compatibile cu acesta, pentru a asigura interoperabilitatea dintre cele patru servicii navale.
Alex