Dupa Razboiul de Yom Kipur din 1973, pentru comandatii IAF (Fortele Aeriene Israeliene) a fost clar ca trebuia gasita o solutie de neutralizare a instalatiilor antiaeriene de fabricatie sovietica existente in dotarea tarilor arabe. In 1973, Israelul pierduse circa 109 aparate de zbor, majoritatea distruse de catre instalatiile antiaeriene egiptene si siriene (SA-2, SA-3, SA-6, SA-7).
Chiar si SUA a inteles ca trebuie gasita o solutie impotriva acestor sisteme, reactia americana fiind aceea de a demara programul HAVE BLUE pentru dezvoltarea unui avion stealth.
In 28 aprilie 1981 avioane F-16A israeliene au doborat doua elicoptere siriene deasupra Libanului, astfel producand reactia Siriei care a desfasurat mai multe instalatii antiaeriene SA-6 in Valea Bekaa din Liban . In principiu, instalatiile antiaerine siriene nu erau o amenintare directa pentru IAF si Israelul era in fata unei dileme: lipsa de reactie la desfasurarea sistemelor siriene putea fi interpretata ca o slabiciune, dar in acelasi timp o actiune militara putea declansa o confruntare nedorita cu Siria. Cu toate acestea cabinetul israelian decide ca operatiunea de distrugerea sistemelor antiaeriene sa se desfasoare in data de 30 aprilie 1981. Aceasta operatiune este anulata la presiunea SUA, dar si datorita faptului ca la acel moment IAF era in pregatirea Operatiunii Opera (distrugerea de care IAF a centralei nucleare Osirak, Irak) .
La data de 6 iunie 1982, armata israeliana lanseaza Operatiunea Pace in Galileea prin invazia sudului Libanului. Ministrul apararii Ariel Sharon vede oportunitatea de a-l convinge pe prim-ministrul Mehagem Begin sa aprobe mai vechiul plan de distrugere a sistemelor antiaeriene siriene din Liban.
Planul este aprobat si pe data de 09 Iunie 1982 IAF lanseaza Operatiunea Mole Cricket 19 pentru anihilarea celor 19 baterii antiaeriene SA-6 siriene din Liban.
Anterior declansarii operatiunii, IAF a facut zboruri de recunoastere cu drone de tip Mastiff si Scoud. Beneficiind de lipsa de mobilitate a bateriilor antiaeriene siriene (cu toate ca SA-6 sunt mobile, sirienii nu au modificat pozitia acestora) si de faptul ca foloseau haotic si excesiv radarele in antrenament, israelienii au reusit sa identifice cu exactitate locatiile, precum si frecventa radarelor siriene.
Mastiff era o drona dotata cu o camera panoramica girostabilizata de mare rezolutie extrem de eficienta in foto/video-recunoastere. Scoud era specializata in “electronic intelligence” si in reperarea undelor radar, ceea ce ii permitea sa identifice cu exactitate frecventa radarelor siriene.
Drona Scoud
De asemenea, IAF a organizat repetitii ale operatiunii la limita frontierei de nord, ceea ce a dus la eliminarea multor probleme care ar fi putut aparea in timpul operatiunii si pe care simpla planificare nu le putea anticipa. Relatiile si coordonarea intre diversii comandati de escadrile a fost imbunatatita.
Siria si Organizația pentru Eliberarea Palestine (OEP) au reactionat la primele cinci repetitii prin mobilizare, dar vazand ca erau doar exercitii ale IAF au intrat in asa numita “alert fatigue”, OEP considerand ca sunt intimidari ale Israelului, iar Siria considera ca o actiune a IAF contra bateriilor antiaeriene era sinucigasa tinand cont de cele intamplate in Razboiul de Yom Kippur.
Astfel, la 6 iunie, IAF a beneficiat de elemental surpriza din plin. Prima faza a atacului a presupus alertarea bateriilor antiaerine siriene, pentru ca acestea sa-si porneasca radarele, prin zborul combinat al dronelor de tip Mastiff si Scoud deasupra bateriilor. Acestea au reverificat si confirmat pozitiile si frecventele radarelor, dar in acelasi timp au fost folosite ca si momeala, pe ecranele radarelor siriene acestea aparand ca avioane de atac ceea ce a declansat o salva de rachete antiaeriene asupra lor. Imediat dupa actiunea dronelor, la o distanta apreciabila, un Boieng 707 specializat in ESM (Eletronic Support Measures) si ECM ( Electronic Counter Measures) a confirmat ca radarele siriene sunt active si ca bateriile siriene sunt in ciclul de reincarcare.
In a doua faza a atacului, Boiengul 707 si-a utilizat capabilitatile ECM si a bruiat frecventele radar, “orbind” rachetele antiaeriene siriene. Actiunile Boiengului 707 au fost amplificate de catre statiile de bruiaj de la sol si altele montate pe elicoptere CH-53 sau chiar montate pe unele dintre avioanele de atac. In acelasi tip, ghidata de drone, artileria israeliana a lansat un atac cu obuziere de 105 mm si rachete sol-sol asupra bateriilor antiaeriene. In aceste conditii, IAH intra in scena si avioanele F-4 Phantom lanseaza rachetele antiradar AGM-45 Shrike si AGM-78 Standar distrugand antenele radar. Dupa acest atac, beneficiind de informatiile primite de la drone, Comandamentul israelian a putut determina cu exactitate cate baterii antiaeriene au ramas functionale si s-a trecut la faza finala a operatiunii.
Un E-2C al IAH a ghidat flota de avioane F-16A, Kfir si A-4, pe un culoar neaparat, catre bateriile antiaeriene ramase functionale. Utilizand tot arsenalul de munitie aer-sol, avioanele israeliene au atacat bateriile anitaeriene din mai multe directii si la altitudine mica. Sirienii au ripostat lansand mai multe rachete antiaeriene, dar datorita faptului ca radarele fusesera deja distruse, efortul lor a fost in van. In disperare de cauza, sirienii au incercat sa camufleze bateriile cu fum pentru a impiedica folosirea de catre israelieni a bombelor cu ghidaj laser. Focurile au fost puse prea tarziu astfel incat sa produca suficient fum si nu au facut decat sa ofere avioanelor israeliene un punct de referinta perfect pentru a-si revarsa asupra lor varietatea de bombe.
E-2C
Pierzand practic toata apararea antiaeriana, armata siriana a ridicat de la sol 100 de avioane Mig-21 si Mig-23 pentru a intercepta avioanele israeliene (estimate la un numar de 92-96 de aparate). Din nefericire pentru sirieni, IAH beneficia de aportul unui sistem intergrat C3 (Command, Control and Communication) fara precedent pana atunci, compus din dronele de tip Mastiff si Scoud, Boieng-ul 707 si un avion E-2C. Acest sistem integrat oferea date video, ESM si de pozitionare a inamicului, in timp real. Utilizand dronele Mastiff, Comandamentul israelian a vazut efectiv Mig-urile siriene decoland, iar E-2C-ul a monitorizat depasarea acestora utilizand radarul APS-125 si AL-59 sistemul de detectare pasiva. Radarul APS-125 putea detecta si urmari o tinta de la 250 de mile, iar AL-59 putea detecta semnale si le putea clasifica de la 500 de mile.
Astfel, E-2C a putut directiona avioanele F-16A si F-15A pentru interceptarea Mig-urilor siriene. Operatorii E-2C au putut sorta tintele si au organizat si prioritizat atacul aerian, dar tinand seama de numarul impresionant de avioane inamice (100), pentru a nu se supra-aglomera, au delegat aceast task, pe anumite paliere, unor avioane F-15. Avioanele siriene au zburat “in orb”, frecventa radio a GCI-ului (Ground Controlled Intercept) fiind bruiata de Boeing-ul 707. Un alt “ghinion” al sirienilor a fost acela ca intalneau cele mai moderne avioane vestice, F-15 si F-16, care aveau cea mai recenta tehnologie si cele mai moderne rachete aer-aer. Astfel, utilizand rachetele aer-aer AIM-9L si AIM-7E/F, avioanele siriene au fost tinte usoare pentru avioanele israeliene si de cele mai multe ori, datorita rachetelor BVR “nici nu au stiut ce le-a lovit” (de aici si denumire ironica data operatiunii “Turkey shoot”). Sirienii au pierdut repede unitatea de grup si au inceput sa zboare haotic. Declaratiile unor martori spun totul:
„I watched a group of Syrian fighter planes fly figure-eights. They just flew around and around and obviously had no idea what to do next”
„The (Syrian) pilots behaved as if they knew they were going to be shot down and waited to see when it was going to happen and not how to prevent it or how to shoot us down”
Rezultatul a fost infiorator pentru Fortele Aeriene Siriene, in prima parte a atacului aceasta pierzand 23 de MiG-uri, iar pana la sfarsitul Operatiunii, „Pace in Galileea”, 85. IAF nu a pierdut niciun avion.
Cateva concluzii:
- Operatiunea „Mole Cricket 19” este un exemplu de conlucrare a sistemelor aeriene si terestre. Pe langa atacul aerian propriu-zis, sistemele de bruiaj, artileria clasica si reactiva au contribuit efectiv la distrugerea sistemelor antiaeriene;
- Accesul sau lipsa C3 (sau C4, in aceea perioada nu se adaugase “computer”) poate face diferenta pe campul de lupta;
- Controlul electronic a campului de lupta poate fi cel putin la fel de important ca armamentul. Bruiajul, dronele, avioanele AEW&C sunt indispensabile in razboiul modern;
- Antrenamentul si leadershipul-ul competent este cel mai important factor intr-un conflict. Nenumaratele repetitii facute de IAF si ai sai comandanti competenti si hotarati au fost factorul decisiv in atingerea obiectivelor operatiunii.
VS- Viorel Stan
Surse:
https://kplanes.tumblr.com/post/109220633100/k-planes-episode-46-bekaa-valley
https://en.wikipedia.org/wiki/Operation_Mole_Cricket_19
https://www.israelvideonetwork.com/operation-mole-cricket-19-a-personal-story-you-have-never-heard/
https://www.quora.com/What-was-the-largest-air-to-air-jet-battle-in-history
“The Bekaa Valley- A case study”- Major Thomas David E. Clary, Air Command and Staff College , Air University Maxwell