In mod traditional politica externa a Rusiei fata de Europa Centrala si de Est este vazuta ca o expansiune continua, implacabila, moderata doar de accidentele de parcurs precum caderea comunismului insa gata a fi relansata odata ce conditiile o vor permite.
Desi pare a fi confirmata de experientele trecute, viziunea de mai sus nu explica nici motivatiile care stau la baza politicii externe ruse si nici limitarile ei sau punctele slabe. De asemenea lipseste o ierarhie a amenintarilor percepute de Rusia si astfel un indiciu asupra punctelor in care ei sint dispusi sa cedeze pentru a obtine un avans in zonele considerate prioritare.
Departe de a fi doar o discutie pur teoretica, o astfel de analiza poate fi utilizata, de exemplu in cazul nostru, pentru a intelege optiunile Rusiei in privinta Moldovei de Est, motivele pentru care Rusia nu a fortat inca independenta formala a Transnistriei sau pentru identificarea punctele vulnerabile care pot forta Rusia la negocieri.
Un asemenea studiu a fost comandat de Ministerul Apararii din Finlanda si trateaza politica externa si de securitate a Rusiei, dezvoltarea industriei de aparare, stabilitatea sociala si potentialul crizelor din Comunitatea Statelor Independente.
Studiul sustine ideea conform careia cultura strategica rusa vede identitatea statului ca dependenta de amenintarile externe si, in acest context, amenintarea occidentala este folosita ca o sursa de identitate nationala. Ca o paranteza, trebuie spus ca nu are foarte mare importanta daca amenintarea este reala sau nu, atat timp cat perceptia ei exista si produce efecte cat se poate de reale.
Politica externa rusa pare a se ghida dupa cinci principii fundamentale: promovarea unei lumi multi-polare, evitarea izolarii, mentinerea unor interese privilegiate in zona ei de influenta, accentul pus pe legea internationala si protejarea cetatenilor rusi din strainatate.
Cele cinci principii explica o buna parte din comportamentul Rusiei in relatiile internationale, de exemplu unul din scopurile principale ale Rusiei fiind evitarea izolarii complete, ea va evita sa fie singurul sustinator al unei pozitii abandonate de ceilalti actori internationali. Interesant ar fi de mentionat aici ca veto-ul Rusiei in Consiliul de Securitate al ONU se sincronizeaza aproape intotdeauna cu o pozitie similara adoptata de China. De asemenea, sprijinul militar acordat de Rusia Chinei, desi este vazuta ca un potential rival, isi are o posibila explicatie prin faptul ca o China puternica contra-balanseaza SUA si s-ar alinia astfel conceptului de multi-polaritate promovat de Rusia.
Rusia incearca sa excluda orice actor extern din zonele ei de influenta iar daca definirea si existenta acestor zone poate fi discutabila pentru noi, este cert ca pentru Rusia ele exista si cuprind inclusiv Centrul si Estul Europei. Orice avans al UE si NATO in aceasta zona a fost intampinat cu ostilitate si Rusia a amenintat cu represalii care insa nu s-au materializat, semn ca dorinta de a nu se auto-izola a fost mai puternica. Izolarea este vazuta ca ducand la o pierdere a influentei care ar afecta obiectivul Rusiei de a fi vazuta ca un jucator-cheie pe plan mondial.
Protejarea cetatenilor rusi din strainatate este un motiv puternic pentru ca Rusia sa reactioneze militar, exemplul cel mai elocvent fiind interventia din Georgia. Pe de o parte, Rusia foloseste legea internationala ca pe o metoda de politica externa, a se vedea exemplul Kosovo insa refuza sa recunoasca tratatele si conventiile pe care nu le-a negociat sau pe care le considera a fi impuse si aici exemplul ar fi retragerea trupelor din Transnistria.
Sint prezentate posibilele evolutii ale relatiilor duale de cooperare si rivalitate ale Rusiei cu EU/NATO, China, Turcia si statele nordice.
Studiul continua cu analiza industriei de aparare, a stabilitatii sociale si a potentialelor crize din CSI. Cea mai mare amenintare pentru securitatea Rusiei vine din partea extremismului islamist si a separatismului republicilor Nord-Caucaziene. Desi Rusia a reusit o victorie militara in Cecenia, nu a reusit sa inabuse total rezistenta extremistilor si regiunea este inca instabila.
Cateva paragrafe sint rezervate situatiei din Moldova de Est, aici Rusia avand o optiune de a incerca impunerea unei reunificari cu Transnistria in conditiile sale, adica a unui stat federal in care Transnistria sa detina drept de veto in chestiuni de politica externa, ceea ce ar duce la indepartarea de UE si neincluderea in orice fel de solutie de securitate europeana sau, in caz de esec, recunoasterea Transnistriei. Un asemenea scenariu ar insemna insa apropierea si, posibil, aderarea Moldovei de Est la NATO fie prin accedere directa fie prin reunificarea cu Romania si asta face ca solutia sa nu fie in interesul Rusiei care se vede astfel constransa sa continue negocierile.
Intregul studiu poate fi citit aici.
De la teorie la practica: pentru Romania, este important sa recunoasca vulnerabilitatea Rusiei in privinta diversificarii surselor de energie ale Europei si sa continue proiectele AGRI si Nabucco. De asemenea, mesajul care ar trebui trimis este ca incurajarea separatismului, a extremismului si a conflictelor interne este o strada cu doua sensuri iar cine are o casa de sticla n-ar trebui sa arunce cu pietre. In privinta trupelor stationate in Transnistria trebuie pus accentul pe respectarea angajamentului asumat de Rusia privind retragerea lor si conditionarea unui eventual nou tratat CFE de acest lucru. In privinta Moldovei de Est, un pas inainte pentru atingerea unei solutii poate fi reprezentat de acordarea unei garantii pentru asigurarea securitatii (nu numai fizice) a cetatenilor rusi. Deocamdata Romania pare sa ignore existenta acestora astfel ca, desi exista o “Voce a Rusiei” in limba romana, nu exista un echivalent romanesc in limba rusa.
Concluzia: sa ne tinem prietenii aproape si Rusia sub observatie.