Unul dintre motivele pentru care Nicolae Ceauşescu era criticat în anul 1989, în presa din străinătate, a fost nerespectarea drepturilor omului în România. Informaţiile din mass-media occidentală despre abuzurile reale sau imaginare săvârşite de autorităţile de la Bucureşti se bazau pe relatările unor membri ai ambasadelor de la Bucureşti, pe ştirile provenite de la diverşi martori oculari, precum şi pe reportajele realizate de ziariştii străini care au vizitat România în perioada respectivă. La toate acestea se adăugau zvonurile care nu puteau fi verificate ori veridicitatea relatărilor era îndoielnică.
Autorităţile de la Bucureşti au dovedit în anul 1989 că nu ştiau să gestioneze problemele de acel gen din cauza opacităţii sistemului politic din România, impusă de la cel mai înalt nivel. Discuţiile deschise despre problemele cetăţenilor puteau fi permanent blocate de intervenţiile mai mult sau mai puţin brutale ale unor lideri din aparatul de partid central şi local, precum şi de acţiunile temutei Securităţi.
Pe acel fond, o delegaţie condusă de ambasadorul Constantin Ene, director în Ministerul Afacerilor Externe, a participat la Conferinţa pentru securitate şi cooperare în Europa privind problematica drepturilor omului (Paris, 30 mai – 23 iunie 1989).(i) Desfăşurată în plen (30 mai – 5 iunie 1989) şi în două grupe de lucru, reuniunea respectivă a avut pe ordinea de zi două probleme importante: „respectarea de către statele participante a tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cooperarea în domeniul umanitar; aplicarea de către statele participante a prevederilor documentului final de la Viena în soluţionarea unor probleme din domeniul umanitar, inclusiv a aşa-ziselor «cazuri şi situaţii individuale»”(ii).
Conform hotărârii lui Nicolae Ceauşescu, reprezentanţii României care participau la asemenea reuniuni internaţionale refuzau să accepte un sistem de control şi verificare a politicii statelor europene în chestiunea drepturilor omului. Toate propunerile membrilor delegaţiilor din statele occidentale erau respinse în mod categoric de autorităţile comuniste de la Bucureşti deoarece Nicolae Ceauşescu nu dorea să fie difuzate nici un fel de informaţii negative despre situaţia în care se aflau cetăţenii care trăiau în România.(iii)
–
i Din delegaţie a făcut parte şi Teodor Meleşcanu, viitor ministru al Afacerilor Externe (1992-1996; 2014; 2017 – până în prezent).
ii Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: A.N.I.C.), fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 33/1989, f. 9.
iii Ibidem. Vezi, de asemenea, „Şi nu ne duce pe noi în ispită…”. România şi „războaiele minţii”: manipulare, propagandă şi dezinformare (1978-1989), studiu introd., selecţia documentelor şi indice de nume: Florian Banu, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2013, p. 406-408.
Articolul scris de Petre Opriș poate fi citit integral pe Contributors.
__________________
Post Scriptum – in dimineata lui 5 iunie, 1989, dupa masacrul din 4 iunie:
