Trecem la rachete fiindca acestea si modul lor de utilizare au facut „legenda” Katiusei in WW II si, mai mult decat atat, au dus la continuarea traditiei artileriei reactive in cadrul Armatei Rosii in anii ce-au urmat Marelui Razboi, evident, la un nivel mult superior –BM-14/140 mm/1952, BM-24/240 mm/1949, BM-21 „Grad”/122 mm/1963 (deja sovieticii trec acum la rachete din generatia a III-a. A avut si are mai multe variante, dintre acestea distingandu-se: BM-21V/Vozdushnodesantii/Aeropurtat/Grad V/M1975 aparut in 1967; BM-21B Grad-1/BM-21M, 36 tuburi de lansare dispuse pe ZIL-131/6×6; Grad P/9K132, un singur lansator portabil, in uzul fortelor speciale si a trupelor de desant; 9A51 „Prima” -50 de tuburi de lansare dispuse pe Ural-4320; BM-21PD „Damba”/Protivodiversionnyi, utiliza munitie speciala PRS-60/ Protivodiversionnyi Reaktivnyi Snaryad, a aparut in 1980 si a fost realizat in numar mic. 30 de tuburi de lansare dispuse pe Ural-4320). In 1975 a venit BM-27 Uragan/9P140/220 mm/10-35 km raza de actiune iar in 1989, BM-30 Smerch/9K58/300 mm/70-90 km raza de actiune…
BM 21 GRAD V
Categoric, rusii au cu ce! Revenim la Katiusa „cea dintai”, trebuie sa mentionam faptul ca Armata Rosie a primit multe in WW II, aproximativ 2400 BM-8, 6800 BM-13, 1800 BM-31. 3374 de lansatoare Katiusa fiind dispuse pe vehicule cu roti sau senile, un numar imens putem spune, si aici nu intra si lansatoarele montate pe jeep-uri, chiar daca acestea au fost in numar mic. Si incepem cu…inceputul, adica cu RS-82.
Dar de ce RS-82 fiindca noi stim c-a fost utilizata de catre Voyeno-Vozdushnye Sily/VVS/Fortele Aeriene Sovietice in WW II si mult timp dupa!!?? Ei bine, deoarece din acest proiectil reactiv a derivat M-8. Lucrarile de proiectare ale viitoarei serii RS/Reaktivny Snaryad/Proiectil Propulsat de Racheta au debutat la inceputul anilor *30 de catre o echipa condusa de catre Georgy Erikhovich Langemak, echipa din care faceau parte Vladimir Artemiev, Boris Slonimer, Basil Luzhin, Ivan Gwaii, Leonid Schwarz, Boris Petropavlovski, Iuri Pobedonostev (Langemak a inceput sa lucreze la rachete in 1928 la GDL, ulterior la RNII. In 1936 devine directorul acestei institutii de cercetare, insa in 1937 avea sa fie arestat impreuna cu Valentin Glushko si Ivan Kleimenov/alt titan al propulsiei reactive in baza unor acuzatii halucinante –spionaj, tradare, lupta subversiva impotriva proletariatului, alte bazaconii tipic staliniste. Langemak si Kleimenov au fost condamnati la moarte si executati, aveau sa fie reabilitati dupa 1990 –Armata Rosie le datoreaza, in mod cert, Katiusa. Un crater lunar poarta numele Langemak in cinstea sa. Oricum, pe 21 iunie 1991 in urma decretului semnat de Presedintele URSS Mihail Gorbaciov, Nikolai Tihomirov, Ivan Kleimenov, Georgy Langemak, Basil Luzhin, Boris Petropavlovski si Boris Slonimer au fost decorati postum cu Ordinul Erou al Muncii Socialiste pentru contributia adusa la dezvoltarea rachetismului sovietic, inclusiv pentru teribila Katiusa. Ca fapt divers, colonelul Iuri Alexandrovici Pobedonostev a facut parte din observatorii sovietici din cadrul Comisiei Tehnice Speciale/Berlin care a asistat pentru prima data la o lansare V-2 la Lehesten. Cu el se afla si colonelul Glushko). Artemiev este unul dintre oamenii de stiinta sovietici de la GDL care au creat amestecul PTP/Pyroxiline TNT Powder, pulbere fara fum deosebit de puternica si eficienta, amestec ce a facut ca URSS sa fie prima tara din lume care a dezvoltat rachete aer-sol eficiente. El a proiectat si grenade reactive antisubmarin a caror adancime maxima de detonare era undeva la 150-200 m.
Proiectarea proiectilelor propulsate de racheta a debutat in 1927-1928, mergandu-se initial pe trei calibre, 65/82/132 mm. Ulterior, in 1937-1938 au lucrat si la calibre marite, 203/245/410 mm, insa nu toate au vazut „lumina zilei” pana la sfarsitul WW II, unele dintre acestea aparand la inceputul anilor *50/sec.XX (aveau variante sol-aer, sol-sol si aer-sol). Totusi, datorita rezultatelor satisfacatoare au fost alese calibrele 82/132 mm, fiind desfasurate mai multe teste de lansare pe teren (calibrul 65 mm a fost considerat prea mic, incarcatura exploziva fiind insuficienta).
RACHETE CALIBRUL 132 MM
Primul test al RS-82/82 mm s-a desfasurat in noiembrie 1929, insa aceste rachete, inclusiv cele de 132 mm, au fost modernizate in perioada 1933-1940, acestea avand motoare-racheta mult imbunatatite, combustibilul solid fiind mult mai puternic (RS-82/132 sau produs masiv in WW II, Armata Rosie primind pana la final 12 milioane de exemplare. 12 milioane!!!). Asa cum mentionam anterior, RS-82/132 au fost initial destinate aeronavelor. Initial au facut parte din dotarea Polikarpov I-15/16/153, Polikarpov R-5/recunoastere si bombardament usor, IL-2 Sturmovik, insa ulterior au echipat in numar mic si aeronave P-40 Warhawk si Hawker Hurricane primite prin Lend-Lease (surse rusesti sustin ca-n 1945 majoritatea aeronavelor din dotarea VVS erau echipate cu PRND, IL-2 avand, spre exemplu, 24 de sine de lansare. Se stie insa cu certitudine cand a folosit VVS in lupta pentru prima data rachete RS –in vara lui 1939, Batalia de la Halhin Gol. I-16 sovietice doborand cu rachete RS-82 prin tragere directa, 16 vanatori japonezi+3 bombardiere. Aceste atacuri sunt considerate ca fiind primele trageri de lupta cu rachete… aer-aer. Oricum, VVS a folosit astfel de rachete si-n trageri aer-sol, facand praf trupe, artilerie si blindate japoneze. Astea au fost un adevarat „ciocan” in capul japonezilor care la acea vreme n-aveau in dotare astfel de proiectile. Nemtii aveau sa simta si ei, curand, „ciocanul sovietic”. In timpul razboiului cu Finlanda, 6 bombardiere Tupolev TB-3/ANT-6 au lansat rachete RS-132).
IL-2 CU RS-82 SUB ARIPI -1942
Oricum, RS-82 este considerata cea mai buna racheta aer-sol utilizata de aeronavele sovietice in WW II, insa trebuie sa luam informatia cu retinere deoarece teste efectuate de catre rusi dupa 1990 au revelat faptul ca nu erau chiar asa de…eficiente. A fost utilizata in lupta pentru prima data pe 20 august 1939 la Nomonhan. 5 vanatori I-16, fiecare echipat cu 4 rachete dispuse pe sina de lansare RO-82, au distrus prin tragere directa doua aeronave japoneze (totusi, exista semne de intrebare…Surse japoneze infirma acest fapt punand la indoiala eficienta aer-aer a RS-82. Categoric ca nu era eficienta in modul aer-aer, nici nu fusese proiectata pentru asa ceva –rachete aer-aer aveau sa proiecteze germanii spre finalul WW II. Insa era eficienta in modul aer-sol, pentru asta fiind de fapt creata. Efectul psihologic asupra trupelor aflate la sol era devastator. Dupa Halhin-Gol, strategii japonezi considerau ca sovieticii isi dotasera aeronavele cu tunuri de calibrul 76 mm, nicidecum cu rachete. Concret, habar n-aveau cu ce avusesera dea face insa conducerea Armatei Imperiale a cerut proiectantilor si constructorilor de aeronave realizarea unor aeronave echipate similar, astia saracii batandu-si capul cum sa faca asta tinand cont de faptul ca n-aveau motoare puternice si aeronave capabile sa duca un asemenea monstru la acea data. Si nici nu vor avea vreodata…).
Cert este faptul ca RS-82 n-a fost folosit pana la sfarsitul lui 1941 in Marele Razboi Patriotic deoarece mare parte a aeronavelor sovietice capabile sa duca astfel de rachete fusesera anihilate si, mai mult decat atat, conducerea VVS s-a temut ca germanii ar putea pune mana pe ele existand un ordin catre unitatile de aviatie din prima linie care interzicea folosirea lor in lupta (s-au temut degeaba, germanii chiar au pus mana pe astfel de rachete, inclusiv pe aeronave sovietice aproape intacte). RS-82 HE, conform testelor efectuate de catre experti in 1939-1940 si a marturiilor facute de catre piloti veterani din WW II, era eficienta impotriva concentrarilor de trupe, a vehiculelor usor blindate si neblindate si a fortificatiilor de mici dimensiuni (LAGG-3, spre exemplu, ducea 6 RS-82).
RS-82 PE LAGG-3
Varianta antiblindaj RBS-82 putea penetra blindaj de 65 mm, insa doar de la unghi de aproape 90◦, imposibil de obtinut in atac la sol (avea aerodinamica imbunatatita. Pentru a putea penetra blindaj, focosul rachetei era acoperit cu un scut balistic. A fost folosita si impotriva navelor de suprafata si a submarinelor). Documente recent declasificate stipuleaza ca VVS a testat proiectile RS-82…182 de astfel de proiectile au fost trase din aer in cursul testelor, doar 7 reusind sa atinga un tanc de la 500 m altitudine. Reducand distanta la 300 m altitudine precizia s-a imbunatatit insignifiant, cu doar 3,7%, insa trase „la gramada” intr-o coloana aflata stationar erau „relativ” ok. Categoric, rachetele RS sufereau la capitolul acuratete dar…existau. Variantele de RS-82 sunt relativ similare, proiectilul-racheta avand urmatoarele caracteristici: PRND calibrul 82 mm; greutate totala 6,80 kg; greutate combustibil solid 2,50 kg; greutate incarcatura exploziva TNT -360/480 grame; viteza maxima 340/1224 kmh-360 ms/1296 kmh; raza de imprastiere circulara a fragmentelor rezultate in urma exploziei 7 m; autonomie 6,20-6,40 km; lungimea aripioarelor de ghidare 20 cm; lungime proiectil 60 cm; variante construite RS –HE, RBS –antiblindaj (B-Bronirovaniy/Blindaj), ROFS –ogiva cu fragmentare
(O-Oskolochniy/Fragmentare). RBS-82 avea urmatoarele caracteristici: antiblindaj calibrul 82 mm; greutate totala 15 kg; greutate ogiva 7,27 kg; greutate combustibil solid 2,50 kg; ogiva exploziva TNT -480 grame; viteza maxima 360 ms/1296 kmh; raza maxima de actiune 6,40 km.
INCARCAREA RACHETELOR
Odata cu RS-82 s-a dezvoltat si varianta mai mare, RS-132, calibrul 132 mm, aceasta avand urmatoarele caracteristici: PRND calibrul 132 mm; greutate totala 23-23,10 kg; greutate incarcatura exploziva TNT -900 grame-1,90 kg; greutate combustibil solid 3,78 kg; greutate ogiva 4,60-9,12 kg; viteza maxima 350 ms/1260 kmh; raza de imprastiere circulara a fragmentelor rezultate in urma exploziei 10 m; autonomie 7,10 km; lungimea aripioarelor de ghidare 30 cm; lungime proiectil 84,50 cm; greutate motor racheta 3,78 kg; variante construite RS –HE, RBS –antiblindaj. RBS-132 putea penetra blindaj de maxim 70-75 mm (alte surse 110-160 mm la unghi de aproape 90◦), ogiva fiind acoperita cu scut balistic, avea urmatoarele caracteristici: calibrul 132 mm; greutate totala 51 kg; greutate ogiva 30,50 kg; greutate combustibil solid 7,20 kg; incarcatura exploziva TNT -1,35 kg; viteza maxima 320 ms/1152 kmh; raza maxima de actiune 7 km. ROFS-132 avea urmatoarele caracteristici: HE-Frag; calibrul 132 mm; greutate totala racheta 43 kg; aparuta in 1939-1940; greutate ogiva 22 kg; greutate combustibil solid 7,20 kg; incarcatura exploziva TNT -4,60 kg; viteza maxima 350 ms/1260 kmh; raza maxima de actiune 6 km; racheta avea sistem de ghidare imbunatatit. Daca am inteles bine este vorba de Efectul Venturi –presiune redusa la trecerea unui fluid printr-o sectiune ingusta de teava/strangulatie a tevii. Ca sa ne lamurim, spre exemplu, un IL-2 Sturmovik ducea uzual in 1945 sub aripi 8 RS/RBS-82 sau 8 RS/RBS-132, asta pe langa incarcatura de bombe. Conform marturiilor veteranilor VVS, nici asta nu era prea eficienta –in cursul evaluarilor efectuate la sol, din 182 de rachete RS-132 trase impotriva unor tinte fixe aflate la 500 m distanta, nici una n-a atins tinta. Din 134 de rachete trase intr-o coloana statica de vehicule dispuse la 200 m distanta doar 2 au atins tinta, acestea fiind tancuri medii. Rezultatele au fost considerate „nesatisfacatoare” dar s-a mers inainte…
Asa cum mentionam anterior, rachetele utilizate de Katiusa deriva din RS-82 si RS-132. Interesul Armatei terestre pentru astfel de proiectile a aparut in 1937, la acel moment se aflau in dezvoltare proiectilele reactive sol-aer detaliate mai sus. Se pare ca interesat initial de dezvoltarea unor lansatoare mobile terestre de proiectile reactive a fost Comandamentul Trupelor Chimice/Comandamentul pentru Razboi Chimic, asta ca raspuns la proiecte similare germane –foarte probabil este vorba despre Nebelwerfer, teribilele „aruncatoare de ceata” ale Wermacht-ului a caror proiectare-dezvoltare a debutat la inceputul anilor *30/sec.XX, si a caror rol initial era acela de lansatoare de rachete cu incarcatura chimica.
Rusii erau in mod cert la curent cu programele militare germane, inclusiv cu cele legate de dezvoltarea armamentului chimic. Se stie ca Germania, imediat dupa WW I, a dorit sa continue cercetarile in privinta dezvoltarii armamentului chimic, ei fiind lideri la astfel de arme in WW I. In 1923, la cererea armatei germane si in mare secret, Dr.Hugo Stoltzenberg a negociat cu URSS construirea unei mari fabrici de arme chimice pe Volga, asta in schimbul acceptarii de a desfasura cercetari „in folosul comun” la aceasta facilitate. Nu este foarte clar dar se stie ca Gerhard Schrader, chimist stralucit de la I.G.Farben, a descoperit Tabunul/1937 si Sarinul/1939, asta fiind implicat si-n colaborarea cu URSS. In 1944 germanii aveau sa descopere Somanul, si asta de catre nimeni altul decat laureatul Premiului Nobel, Richard Kuhn. Oricum, primele Trupe Chimice din cadrul armatei germane au fost infiintate oficial in 1934, sovieticii fiind la curent cu asta. In Armata Rosie a aparut prin 1929-1930 Administratia Militara-Chimica a Armatei Rosii a Muncitorilor si Taranilor/VOKhlMU, insa din 1926 aveau doua institute de cercetare strict secrete unde savanti germani si sovietici lucrau impreuna la dezvoltarea de armament chimic si biologic, Kemerovo langa Moscova (ii spuneau Fabrica Nr.93) si Tomka langa Samara (hmmm, in 1989, Trupele Chimice din cadrul Armatei Rosii aveau 50.000 de oameni. Se stie ca-n perioada 1930-1935 au executat 6000 de teste cu gaze neuroparalizante, multe pe condamnati la moarte si detinuti politici insa multe lucruri cu privire la armamentul chimic si biologic dezvoltat de defuncta URSS sunt si astazi strict secrete).
MU-1&ZIS-5 -SINE DISPUSE TRANSVERSAL
Ca urmare a interesului Comandamentului Trupelor Chimice cel mai probabil, in 1938, RNII a proiectat un sistem mobil de lansare destinat fortelor terestre numit initial MU-1/Instalatie Mecanica Model 1, acesta avand 24 sine de lansare pentru rachete RS-132, rodul mintii inginerului-proiectant Leonid Schwarz, aceste sine fiind oarecum similare cu cele de pe aeronave. Concomitent au fost realizate proiectilele reactive RHS-132 (incarcatura chimica), RDS-132 (produceau ceata, aveau rol de mascare a trupelor in teren) si RZS-143 (incendiar), insa nu exista date despre aceste proiectile, posibil sa fi fost realizate in numar mic. MU-1 a fost montat initial pe camion ZIS-5/4×2/3 tone, sinele scurte aveau cadru fix fiind dispuse transversal, ceea ce facea ca vehiculul sa fie instabil in momentul tragerii afectand serios acuratetea rachetelor care si asa era ca vai de ea. Mai mult decat atat, sinele de lansare se deteriorau in timpul tragerii basca ca nu rezistau la greutatea rachetelor –au fost cazuri cand rachetele au cazut de pe sine datorita ruperii acestora. Un alt inconvenient era faptul ca fiind dispuse transversal, pentru a fi reincarcate era nevoie ca sinele sa fie coborate pentru ca servantii sa ajunga la ele, operatiunea de incarcare a celor 24 de rachete era laborioasa si dura 45-50 de minute si se facea de catre 6 soldati. Rachetele se incarcau asemenea celor de pe aeronave, adica doar prin fata ceea ce era un inconvenient major. Conform surselor rusesti, a existat o varianta MU-1, posibil obtinuta prin modificarea unei platforme existente, la care numarul de sine de lansare a fost redus la 16, aceste sine fiind dispuse unele peste altele cate 8 pe un rand. La aceste sine, care erau mai lungi, incarcarea se putea face si prin spate, solutie ce se regaseste si la MU-2 (practic, 8 rachete se incarcau dedesubt iar alte 8 deasupra). Sursele sunt neclare, posibil sa fie vorba de fapt de varianta MU-2.
In 1939, in urma rezultatelor nu prea incurajatoare aduse de teste, s-a luat hotararea realizarii MU-2, sinele cu cadru mobil fiind marite si dispuse orizontal, acestea lansand si noile versiuni ale RS-132 (insa problema incarcarii a ramas, timpul chiar a crescut la 50-55 de minute. Se spune ca-n WW II, echipe de servanti bine instruite reuseau sa reincarce in 20-30 de minute, insa de regula Katiusa tragea si fugea, isi muta locul). De aceasta data s-a renuntat la ZIS-5, MU-2 fiind montat pe ZIS-6/6×4/3 axe/4 tone pe sosea/2,50 tone in teren accidentat –peste 21.000 de exemplare din acest camion au fost produse intre 1933-1941 de catre Zavod Imeni Stalina/ZIS/Fabrica lui Stalin din Moscova. In martie 1941 s-au executat primele trageri test cu MU-2, sinele fiind dispuse pe sol –instalatie fixa ce va fi folosita pe toata durata WW II. Rezultatele fiind incurajatoare, in iunie acelasi an a iesit pe portile fabricii „Compressor” din Moscova primul ZIS-6 echipat cu instalatie de lansare MU-2 (aici, pe 30 iulie 1941 s-a infiintat un birou special de proiectare. Acest Birou a proiectat pe tot parcursul WW II si mult timp dupa aceea noi platforme de lansare MLRS sub conducerea lui V.Barmin, undeva la 78 de modele. Aceste platforme s-au regasit pe vehicule terestre pe roti sau senile, chiar si pe nave. Fabrica Compressor a produs masiv astfel de instalatii, insa in perioada iulie-august 1941, industria orizontala implicata in producerea MLRS insuma 214 fabrici. Intre iulie 1941-decembrie 1944, industria sovietica a produs 10.114 instalatii de lansare Katiusa, toate montate pe vehicule terestre in diverse configuratii. Doar BM-13 spre exemplu, a fost produs in aproximativ 7000 de exemplare de catre fabricile Compressor/Moscova, Uralelektromashina/Sverdlovsk si Komintern/Voronej. BM-8-24 a fost montat si pe tanchete T-40/60 incepand din august 1941. BM-31-12/310 mm a aparut si el in 1944. Rachetele au fost produse in WW II la Uzina de Vagoane Ust-Katav/Urali. La Ust-Katav in Urali a fost mutata Fabrica Nr.13 Kirov din Briansk. A inceput sa produca imediat mortiere de calibrul 82 mm si tunuri AA de calibrul 85 mm. Ulterior au inceput sa produca rachete, tunuri calibrul 76 mm pentru T-34, iar din 1944 si tunuri calibrul 85 mm pentru T-34. Posibil ca aici sa se fi produs in numar mic obuziere M-30 Model 1938/122 mm. Artileristii sovietici erau foarte multumiti de M-30, rata de foc de 5-6 proiectile/minut si acuratetea loviturilor il faceau superior MU-1, conform surselor rusesti).
RACHETA M-13
Instalatia a intrat rapid in teste, acestea dovedindu-se „promitatoare” si, incepand cu data de 21 iunie 1941 a fost botezata BM-13, rachetele fiind M-13, varianta terestra a RS-132/calibrul 132 mm. Ei bine, denumirea de „Katyusha/Katiusa” a primit-o in august 1941, originea acesteia generand si astazi controverse –denumire codificata sau de alint data de catre soldatii bateriei lui Flerov, Katyusha/Micuta Katy fiind numele unui cantec al lui Matvei Blanter pe versurile poetului Mihail Isakov lansat in 1938, cantec patriotic ce indemna populatia sa lupte pentru apararea patriei sovietice staliniste; denumire data de litera „K” de la Fabrica „Komintern” din Voronej.
Data de 21 iunie 1941 este considerata data acceptarii oficiale in inzestrare a BM-13-16, si asta cu doar o zi inaintea invaziei germane (Arma a fost prezentata in mare secret oficialilor militari sovietici, printre acestia numarandu-se si Maresal al Uniunii Sovietice Semion Constantinovici Timosenko, Comisar al Poporului pentru Aparare. Maresalul si inaltii oficiali militari n-au fost deloc impresionati cand au vazut un amarat de camion cu sine ciudate montate pe platforma. Insa dupa prima salva de rachete intreaga asistenta a ramas profund impresionata, Maresalul apostrofandu-l pe directorul fabricii Compressor cu cuvintele „De ce nu mi-ai spus ca ai o astfel de Arma?”. La cateva ore dupa invazie germana, Stalin hotaraste demararea productiei de masa). Conform surselor rusesti, la data invaziei fusesera produse doar 40 de asemenea instalatii de lansare si foarte probabil, 8000/8106/8150 de rachete M-13. Primele unitati au apartinut NKVD si au fost organizate in mare secret, initial purtand numele de Unitati de Mortiere de Garda (astfel de unitati aveau la conducere un Comisar Politic. Unitatea lui Flerov il avea pe I.F.Zhuravlev).
SINE DE LANSARE RO-82
Prima unitate dotata cu 7 BM-13-16 comandata de catre capitanul Ivan Flerov a terminat cursul de formare in 28 iunie 1941 la Scoala de Artilerie „Steagul Rosu” din Moscova, unitatea fiind trimisa direct pe front –instructia aveau s-o faca direct in lupta. Drept urmare, aceasta prima baterie de Katiusa a plecat pe front insotita de doi consilieri civili, A.I.Popov –lucrase la BM-13 si D.A.Shytov –lucrase la racheta M-13, acestia trebuind sa-i instruiasca pe militari dar aveau si rol de observatori urmarind evolutia Armei in lupta. Bateria lui Flerov avea in compunere 7 BM-13-16/3 batalioane, un pluton de servanti –probabil 105-110 de oameni, vehicule de transport –camioane ZIS-5/6, cateva autocisterne pentru transport combustibil si lubrifianti si un detasament medical dotat cu cateva ambulante. Per total aveau 44 de camioane, putand transporta 600 de proiectile M-13 si suficient combustibil si hrana pentru a opera autonom cel putin trei zile. Bateria tragea la o salva 112 rachete M-13 HE si HE-Frag, fiind la acea data cea mai mobila din Armata Rosie. Pentru corectia focului aveau in dotare si un obuzier M-30/122 mm, foarte probabil. Pentru mentinerea secretului acestei unitati i se mai spunea si „Artileristii lui Flerov” in cadrul unitatilor de artilerie sovietice. Nici Katiusa n-a fost ocolita de secretul militar, acesteia i se spunea in randul artileristilor si „Tunurile lui Kostikov”, insa oficial le-a ramas numele de Unitati de Mortiere de Garda (cel mai probabil din septembrie 1941) si erau considerate unitati cu statut special.
PROIECTILE KATIUSA
Bateria lui Flerov este considerata prima unitate de rachetisti din Armata Rosie, aceasta fiind trimisa pe 2 iulie 1941 pe Frontul de Vest fiind inclusa in Armata 20 din cadrul Corpului 2 Cavalerie (din 26 noiembrie 1941 devine Corpul 1 Cavalerie de Garda avandu-l la conducere pe General-Maior Matvei Alekseevici Usenko). Oricum, in inventarul Armatei Rosii, in decembrie 1941 apar 10 Regimente Mortiere de Garda, acestea fiind numerotate de la 1-10, spre exemplu Regimentul 1 Mortiere de Garda, dotarea standard fiind compusa din lansatoare BM-8 si BM-13. In martie 1942 aveau deja 63 de Regimente. Exista informatii cu privire la unitatile de artilerie reactiva/Mortiere de Garda active in Armata Rosie la 1 decembrie 1941, aici fiind inclusa si Bateria lui Flerov: 1 iulie 1941, o baterie echipata cu 7 BM-13-16; 1 august 1941, 3 baterii echipate cu 17 BM-13-16; 1 septembrie 1941, 1 Regiment ce includea un batalion MLRS format din 9 baterii echipate cu 41 BM-8 si 246 BM-13-16, per total 287 de lansatoare; 1 octombrie 1941, 9 Regimente ce includeau 8 batalioane MLRS formate din 4 baterii echipate cu 160 BM-8 si 246 BM-13-16, per total 406 lansatoare; 1 noiembrie 1941,11 Regimente ce includeau 20 batalioane MLRS formate din 2 baterii echipate cu 192 BM-8 si 325 BM-13-16, per total 517 lansatoare; 1 decembrie 1941,8 Regimente ce includeau 35 batalioane MLRS formate din 2 baterii echipate cu 199 BM-8 si 355 BM-13-16, per total 554 lansatoare. Numai in perioada 26 octombrie 1941-12 decembrie 1941 s-au format 28 Batalioane Mortiere de Garda, fiecare avand cate doua baterii/8 lansatoare. Oricum, cresterea Artileriei in Armata Rosie a fost fulminanta dupa invazia germana. Astfel, Armata Rosie avea la 19 noiembrie 1942 nici mai mult nici mai putin de 365 batalioane de artilerie, 23% din acestea erau batalioane de artilerie grea, 56% erau batalioane dotate cu BM-13 si 21% batalioane dotate cu BM-8. Ne oprim aici, in capitolul urmator vom vedea primul atac al Katiusei si multe alte date despre „eroina” sovietica. Tineti Frontul! Va urma.
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
https://defencyclopedia.com/…/greatest-world-war-ii-weapon…
https://www.militaryfactory.com/armor/detail.asp?armor_id…
https://ww2db.com/photo.php?source=ll&color…
www.o5m6.de/redarmy_old/chevy_7117.html
www.artillery-museum.ru/…/the-history-of-rocket-armament…
https://historicspacecraft.com/Rockets_Russian.html
hram-tbm-spb.ru/2015/11/rzhevskiy-poligon/