Mult analizatul Plan Schlieffen era strategia perfecta a invaziei, iar harnicii ofiteri ai Statului Major General German stiau acest lucru. Ideea de baza a planului poate fi trasata pana la Hannibal. Aici nu vorbim de Hannibal Lecter ci de Hannibal Barca al Cartaginei, unul dintre cei mai mari comandanti de ostiri din istorie. Daca ai nevoie de o cale de a castiga si a castiga “big,” atunci trebuie sa ne uitam la Hannibal. Hannibal, in cea mai decisiva victorie a sa, a incoltit o armata romana menita sa-l opreasca. Cele doua armate s-au intilnit la data de 2 august anul 216 i.e.n, infruntindu-se pe o campie numita Cannae, la sud de Roma. Ispitind un comandant roman excesiv de agresiv, Hannibal si-a retras centrul linei de lupta. Simtind slabiciunea cartagineana, romanii exaltati s-au aruncat inainte. Hannibal rapid si-a pivotat flancurile, prinzand legionarii bulversati intr-o dubla invaluire. Mai mult de 60.000 din legionarii prinsi in aceasta invaluire au murit in urma rezultantului macel. Istoricii aclama pe buna dreptate Cannae ca o batalie geniala de incercuire si anihilare, datorita viziunii si conducerii indraznetului Hannibal.
Bine inteles ca o singura victorie nu castiga un razboi. Lumea il stie in continuare pe Hannibal, dar despre Cartagina…putin mai spre nimic. Romanii au invatat in urma dezastrului de la Cannae. Pedepsite si disciplinate, legiunile s-au reorganizat, reinstruit, reechipat si au contra-atacat, inaintand catre Cartagina in campanie dupa campanie. In cele din urma, dupa ce au ucis cu miile cei mai buni soldati ai oponentului, legionarii romani au luat prin asalt Cartagina insasi. Zidurile au fost zdrobite, cartiere intregi au fost pulverizate, barbatii au fost pusi sub sabie, iar restul populatiei vanduta in sclavie.
Mai bine de 2.000 de ani mai tarziu, la inceputul veacului XX, Statul Major General German, in special asprul sau sef, Maresalul Alfred von Schlieffen, vedea numai sclipiri de zdrobire; o invaluire de calibrul lui Hannibal. Schlieffen venera Cannae. Statul sau major a diagramat, disecat si au incercat sa recreeze faimoasa batalie. Zdrobindu-i pe danezi in 1864, pe austrieci in 1866 si pe francezi in 1870-1871, ofiterii lui Schlieffen si-au imaginat ca daca cineva ar putea izbuti o Cannae moderna, ar trebui sa fie baietii in gri cu casti ghimpate.
Germanii aveau nevoie de o Cannae. Geografia le-a dat germanilor carti proaste. Statul Major General din Berlin se confrunta cu inamici pe doua fronturi. In vest razbunatorii francezi asteptau o sansa sa redreseze esecurile umilitoare din 1870-71 si sa reia Alsacia si Lorena. In est, milioanele dezordonate, nedisciplinate dar energice ale Imperiului Rus amenintau sa treaca tavalug peste granita. Ca drept consecinta, capii de promotie ai Academiei de Razboi de la Berlin, expertii Statului Major General German, se luptau cu aceasi dilema care chinuia tara iar si iar: cum castigi un razboi pe doua fronturi?
Inainte de Schlieffen, Cancelarul Otto von Bismark si seful Statului Major General, batranul Maresal Helmuth von Moltke, nu s-au sprijinit pe Hannibal sau pe speranta. Ca sa “trateze” problema a doua fronturi, ei pur si simplu au spus “nu.” Amandoi au acceptat antipatia franceza, iar razboiul din 1870-71 a indicat ca Franta singura nu putea infrange Germania. Cheia era sa izoleze Franta si ca drept dovada Bismark a tesut scheme diplomatice complicate pentru a asigura relatii bune cu Rusia. De partea lui, von Moltke a elaborat planuri de aparare care evitau provocarea puternicului vecin al Germaniei de la rasarit. Aceste actiuni erau cat se poate de sensibile. Din pacate pentru Germania, dupa 1888, noul Kaiser, Wilhelm al-II-lea, nu a fost de acord cu aceasta politica practicata de Bismark si von Moltke. Bismark a fost destituit, von Moltke a fost pensionat si noul imparat s-a uitat cu mult calm cum Franta si Rusia au intrat intr-o alianta oficiala. Wilhelm II nu se temea de un razboi pe doua fronturi. Increzator in puterea ascendenta a Germaniei, el intentiona sa castige un astfel de conflict.
Ca drept consetinta, Schlieffen si expertii sai din Statul Major General au fost instruiti sa conceapa un “plan perfect” pentru a castiga un razboi pe doua fronturi. Au inceput cu o mare presupunere despre sincronizare. In vest, francezii s-ar mobiliza in doua saptamani si ar ataca in Alasacia-Lorena. In est, Rusia ar avea nevoie de sase saptamani sa-si adune fortele inainte de a ataca. Informatiile detinute de Germania erau de incredere, iar ambii adversari nu au fost foarte atenti la mascarea planurilor lor. Ofiteri ai Statului Major General in Berlin au “crontait” to felul de cifre despre demografie, productie industriala, masuratori geodezice si bine inteles tabelele mersului trenurilor. Aceasta analiza spunea in mod repetat aceasi poveste: infrange-i pe francezi in sase saptamani, iar dupa aceaia “goneste” in cealalta parte a Germaniei cu ajutorul cailor ferate pentru a “trata” cu mai lentii rusi. Totul era sa asiguri un pumn “knockout” vremelnic in Franta. Cum le era obiceiul, Statul Major General sa uitat dupa exemple istorice relevante. Schieffen si oamenii sai au dat de Hannibal la Cannae. Cum se spune in engleza: That would do.
In 1905 “planul perfect” fuse-se incropit. Pentru a asigura o victorie decisiva si rapida in vest, Schlieffen a conceput un Cannae modern la o scara continentala. Schlieffen a acumulat o superioritate zdrobitoare improtriva Frantei avand superioritate numerica de aproape doi-la-unu. Doua corpuri de armata germane aparau Alsacia-Lorena, tentandu-i pe francezi sa se arunce inainte sa-si revendice provinciile pierdute, cum Schlieffen stia foarte bine ca le era intentia. In timp ce francezii atacau, majoritatea fortelor disponibile lui Schlieffen ar baleia intr-un mare arc, marsaluind prin Belgia neutra, „lasand ultimul om in dreapta sa perie cu maneca sa Marea Manecii,” sa folosim frazeologia descriptiva folosita de batranul maresal. Aceasta vasta forta ar fi picat pe esaloanele din ariergarda inamicului, izoland fortele franceze in Alsacia-Lorena, invaluind cetatenii panicati ai Parisului si punand capat razboiului in vest in 42 de zile. Francezii au fost evaluati ca fiind „certareti” si „amatori excitabili” siguri de a avansa in veselie in capcana fatala intinsa de nemti. Cele cateva divizii britanice au fost categorizate de de catre Kaiser ca „mica armata dispretuinta” (contemptible little army). Belgienii nici macar nu au fost luati in considerare. Moralitatea de a lovi print-o tara neutra nici macar nu facea parte din calculele lui Schlieffen.
Este clar ca Schlieffen a riscat foarte mult in est. Numai doua corpuri de armata ar fi trebuit sa tina linia pana la finalizarea mobilizarii Rusiei, dar in general Germania i-a luat foarte putin in calcul pe rusi. Tarul Nicolae al-II-lea parea a fi un om cu caracter slab, usor de confundat, armatele lui fiind umilite de catre japonezi in razboiul ruso-japonez din 1904-1905, populatia refractara fiind complesita de sentimente revolutionare si analfabeta. Presupusului „tavalug rusesc” ii curgea abur din mai multe puncte si arata se fisurat si ruginit. Hoardele nenorocite ar fi fost o prada usoara dupa caderea Frantei.
Germanii au simulat planul lor perfect de multe ori. Alerte de mobilizare intruneau 2 milioane de oameni, armament, uniforme, provizii si atelaje la gari cheie in toata Germania. Apoi, printr-un balet complicat, dar bine lubrefiat, mai bine de 200.000 de vagoane urmau sa se transforme in trenuri si miscarea catre vest. Cand mobilizarea germana mergea in plina viteza, un tren militar trecea Rinul al Koln la fiecare sase minute, monitorizate de oamenii Statului Major General echipati cu cronometre perfect sincronizate. Succesorul lui von Schelieffen, mai tanarul Helmuth von Moltke, s-a jucat cu unele detalii ale planului. El a mai mutat doua corpuri de armata catre est – nu stii niciodata cu rusii, poate reusesc sa se mobilizeze timpuriu. Apoi a mai mutat sase corpuri de armata in Alsacia-Lorena, sa fie asigurat in caz ca francezii sunt norocosi si trag lozul castigator. Cu toate acestea von Moltke avea in continuare la dispozitie 27 de corpuri de armata pregatite pentru marea invaluire. Elementele de baza ale planului au ramas intacte. Franta urma sa fie spluberata de o miscare de invaluire din dreapta germana prin Belgia neutra, iar apoi minunata retea de cai ferate germane urma sa-i duca rapid pe veteranii victoriosi in est pentru ai invinge fara drept de apel pe rusii care se mobilizau cu viteza melcului. Planul era masiv. Era frumos conceput. Era…perfect.
Pe 1 august, 1914 von Moltke si-a vazut sansa. O altercatie in Balcani a adus in arena Imperiul Austro-Ungar impotriva Rusiei. Intotdeauna excitabil si putin confuz despre planul de razboi, Wilhelm vroia sa-si sustina aliatul autriac fara a se incurca cu Franta sau sa aduca Marea Britanie in conflict violand neutralitatea Belgiei. Auzind intentiile imparatului, von Moltke aproape ca a lesinat. Cu toate tabelele cu cifre, cu toate manevrele, cu milioane de oameni pe drum si mii de trenuri in miscare catre vest von Moltke a rasuflat, „Majestate, nu se poate face.” Statul Major General German, cele mai bune inteligente martiale din Europa, vlastarii lui Hanibal, aveau un singur plan. Ei trebuiau sa atace Franta. Ei trebuiau sa treaca prin Belgia. Si asa au si facut.
Planul perfect a inceput sa se destrame aproape de la bun inceput. Germania putea controla propriile cai ferate si depourile de reaprovizionare, dar nu putea controla activitatile inamicilor sai. Belgienii au rezistat si au facut-o cu o tenacitate foarte mare, dand peste cap orarul german. Patru puternice divizii britanice, formate din profesionisti echipati cu pusti cu repetitie Lee Enfield au convins mai multe divizii germane subrezite ca batalioanele care le aveau in front aveau la dispozitie zeci de mitraliere. Francezii au inaintat in Alsacia-Lorena cum era prevazut si au esuat intr-o risposta sangeroasa. Dar, au fost capabili sa asambleze rapid rezerve pline de spirit si trupe coloniale disciplinate care au blocat marea invaluire germana. Dupa sase saptamani de operatiuni, cum a prezis von Schlieffen, batalia culminanta a avut loc pe raul Marna, dar ea a fost castigata de francezi si nu de germani. Trupele germane epuizate au sovait si s-au retras. Planul perfect nu a luat in considerare acest demers. Un Plan B nu a existat. Au urmat patru ani de razboi de transee si pozitii.
Ce putem sa invatam un secol mai tarziu din planul perfect al lui von Schlieffen? Mai de graba decat sa evoce fantoma lui Hannibal, Schlieffen si mandrele sale cadre ale Statului Major General ar fi fost mai bine servite sa se uite la unul de-al lor, Carl von Clausewitz. In lucrarea sa magisteriala, „Despre Razboi”, Clausewitz, care el insusi a luptat in prea multe batalii, a scris despre ceea ce el a denumit frictiune: „Nenumarate incidente minore – pe care tu nu ai cum sa le prevezi cu adevarat – duc in general la un nivel inferior de performanta.” Armate inclestate in lupta letala, genereaza frictiune nu disimilara cu frecarea a doua bete. Acest lucru este endemic in razboi precum umezeala este la apa. Nici-un calculator, nici-o arma secreta, si nici-un truc nu va alunga frictiunea. Acest lucru a fost adevarat in Franta in 1914 si este adevarat si in ziua de astazi. Aveti grija de planul perfect: Va esua.
Si mai departe? In 1914 rezultatul a fost Primul Razboi Mondial. Mai bine de o suta de ani mai tarziu, este o amintire aratatoare a pretului scump al arogantei militare. Am face bine sa tinem minte cand luptam in razboaiele de astazi si sa ne pregatim pentru cele ce vor urma.
Alex