Arma despre care vorbim in acest articol isi are originea cu mult inainte de WW II. O „arma minune”, o „super-arma” a carei principiu de functionare se regaseste in proiecte dezvoltate de NASA si USAF, proiecte ce par desprinse din filmele science-fiction –tunul electromagnetic si lansatorul HARP/SHARP. Despre acestea si ce reprezinta ele, atat cat putem cunoaste, vom vorbi in capitole aparte ale articolului nostru, cu mentiunea c-am incercat dupa modestele mele cunostinte sa inteleg principiul de functionare si legile fizicii, ale termodinamicii, balisticii, etc. Fie-mi cu iertare daca anumite lucruri n-au fost intelese pe deplin, pot spune in „apararea” mea doar ca m-am straduit!
Arma despre care vom vorbi in acest articol este o arma absolut fantastica realizata la jumatatea secolului XX, arma ce apartine, cum altfel, germanilor. Numita in cercuri restranse de savanti si militari de rang inalt din Wehrmacht si SS, Hochdruckpumpe/Pompa de inalta presiune, nume absolut banal ce avea rolul de a ascunde adevarata natura a acestui proiect, aceasta arma este un tun, un super-tun mai bine spus, al carui mecanism de tragere era unic si nemaivazut, bazandu-se pe explozii multiple de mica putere in interiorul tevii tunului, aceste explozii ale incarcaturii explozive dispusa in camere de ardere aflate in exteriorul tevii armei propulsand proiectilul la distante enorme cu viteza foarte mare (expertii in balistica numesc aceste incarcaturi –„incarcaturi de propulsie”. Arma dispune de multi-camere de ardere, o idee deloc noua dupa cum vom vedea). Numita dragastos de catre proiectanti si constructori „Fleisiges Lieschen/Harnicuta Lizzie”, aceasta arma face parte din celebra serie de arme futurista la acea vreme, serie careia germanii i-au spus pompos Vergeltungswaffe/Arma de pedeapsa, pe scurt V, si aici ne referim la V1 (bomba-zburatoare), V2 (prima racheta balistica din lume) si…V3 (aceste „arme-minune” in care regimul nazist si-a pus mari sperante n-au dus nicicum la capitularea Aliatilor si nici n-au schimbat cursul razboiului. Despre aceste arme deosebite din punct de vedere tehnic, strategic si istoric am vorbit in articole anterioare). Arma, ce urma a intra in inventar sub numele de V3, avea un aspect total diferit de cel al tunurilor obisnuite, si vom vedea de ce in cursul acestui articol.
Momentan ne oprim cu descrierea acestei arme pentru a merge mult inapoi in timp, respectiv in secolul XIX, anul 1857, an in care expertul US Army, Azel Storrs Lyman, obtine patentul pentru „Imbunatatirea vitezei la armele de foc”, construind un prototip in 1860 care s-a dovedit a fi un esec. Nu mult dupa aceea, Lyman a trecut la modificarea proiectului, beneficiand de sprijinul lui James Richard Haskell, celebru inventator care lucra si el de ani buni la un proiect asemanator. Impreuna cu Lyman a creat stramosul armei germane V-3, cochetand pentru prima data cu ideea lansarii proiectilelor cu ajutorul incarcaturilor explozive multiple detonate pe masura ce proiectilul inainta pe teava, imprimandu-i acestuia viteza mare la gura tevii si, implicit, bataie maxima nemaivazuta. Mai mult decat atat, teava tunului nu era afectata de tragere, deci, cu alte cuvinte, nu trebuia inlocuita dupa un numar de proiectile trase. Ideea era science-fiction pentru acele vremuri.
TUN MULTI-CAMERA LYMAN-HASKELL 1883
Concret, in 1854-1855, Haskell si Lyman incep sa experimenteze ideea detonarii progresive a mai multor incarcaturi de azvarlire pe tunuri cu incarcare pe la culata -arme moderne ce aparusera nu cu mult inainte odata cu aparitiei materialelor speciale rezistente la presiunea imensa dezvoltata in camera de ardere -imprimand proiectilului viteza marita la gura tevii (acest sistem de incarcare a aparut in 1837, inventat de catre Martin von Wahrendorff, primul astfel de tun a fost fabricat de catre Turnatoria Aker in 1840, Sardinia fiind primul stat care a adoptat astfel de guri de foc dupa 1840, urmati de suedezi in 1854. A fost perfectionat intre anii 1850-1860 de catre Whitworth si Armstrong. Unul dintre primele astfel de tunuri cu incarcare pe la culata a fost tunul Krupp, calibrul 78,50 mm. Acesta a fost si in dotarea armatei romane sub numele de „Tunuri de 8”, fiind folosite pentru prima data in Razboiul de Independenta, 1877-1878. Acest tun a fost o premiera pentru armata noastra, Romania se poate mandri cu faptul ca se numara printre primele tari din lume care a adoptat tunurile cu incarcare pe la culata, model 1871 fiind si primul tun cu teava de otel, mult mai rezistenta decat tevile din bronz, in voga la acea vreme. Mai mult decat atat, acest tun a fost primul la care armata romana a adoptat calibrul in milimetri dat de diametrul interior al tevii, pana atunci calibrul era dat de greutatea proiectilului. Aceste tunuri au ajuns pentru prima data la Regimentul 2 Artilerie, 1867).
Concret, Haskell si Lyman sustineau ca „incarcatura auxiliara de propulsie dispusa la anumite intervale/distanta in camere de ardere laterale aflate pe teava tunului, ce urma a detona imediat ce proiectilul trecea de camera, ar putea creste substantial viteza acestuia la gura tevii”. Rezultatul ideii lor transpusa in practica a fost asa-zisul „Tun multi-camera Lyman-Haskell”, acesta fiind construit conform specificatiilor emise de catre US Army’s Chief of Ordnance (la acea data, General de Brigada Stephen Vincent Benet Jr), tunul era neconventional si nu semana cu armele vremii, teava era lunga fiind nevoie sa fie dispus pe o rampa inclinata, basca ca avea „excrescente” formate din camere de ardere ce contineau incarcaturi explozive (incarcaturi suplimentare), aceste camere fiind si ele inclinate la 45◦ spre interiorul tevii (camere auxiliare). Acest tun era incarcat pe la culata in mod normal, avand incarcatura de azvarlire ce propulsa initial proiectilul, insa pe masura ce acesta inainta pe teava detonau incarcaturile auxiliare imprimandu-i viteza suplimentara si, implicit, raza de actiune cu mult superioara armelor vremii.
Ideea parea imbatabila, tunul fiind testat in 1880 la Arsenalul din Frankford/Philadelphia, oras aflat in Pennsylvania, cu rezultate dezastruoase. Detonarea incarcaturii de azvarlire ce propulsa initial proiectilul facea ravagii in randul incarcaturilor suplimentare. Faptic, presiunea initiala exercitata de explozia incarcaturii de azvarlire, datorita prelucrarii imperfecte a interiorului tevii tunului, reusea sa „ocoleasca” camasa proiectilului aprinzand prematur incarcaturile auxiliare. Cea mai mare viteza a proiectilului la gura tevii obtinuta la acest tun, calculata de catre expertii US Army a fost de doar 335 m/s, in ciuda presiunii enorme atinsa in interiorul tevii -5670 kg pe cmc. Viteza la gura tevii atinsa de catre proiectil era mai mica decat cea dezvoltata de catre tunurile clasice produse de catre Armstrong in acea perioada (spre exemplu, tunul Armstrong RBL-7, calibrul 177,8 mm/7 inch, lansa proiectilul la gura tevii cu viteza de 340 m/s). Acest fapt a fost inacceptabil pentru US Army, Lyman si Haskell fiind nevoiti sa renunte la proiect. Au trebuit sa treaca 58 de ani pana cand ideea a fost din nou pusa pe masa decidentilor militari, si tot fara rezultat concret. De aceasta data este vorba despre tunul numit Multiplex, aceasta arma functionand pe acelasi principiu cu tunul Lyman-Haskell, fiind propus de catre cehul Lugendhat, in 1938, guvernului britanic (nu exista date certe cu privire la proiectul cehului Lugendhat. Exista speculatii ca acesta ar fi vandut propus proiectul si altor natiuni, fiind luata in calcul si Germania nazista. Nu exista certitudini, doar speculatii!). Interesant este faptul ca Lugendhat propunea ca teava lunga a tunului sa fie montata pe o platforma betonata dispusa pe panta unui deal, idee imbratisata si aplicata de catre germani cativa ani mai tarziu la V-3.
Desi nu se stie daca germanii au beneficiat de proiectul Multiplex, cert este faptul ca un astfel de tun functionand pe principiul dezvoltat de catre Lyman&Haskell a existat, acesta a fost construit de catre Germania nazista si a facut parte din seria Vergeltungswaffe, arma fiind numita V-3 (arma mai e cunoscuta si ca Hochdruckpumpe/Pompa de inalta presiune, Fleissiges Lieschen/Harnicuta Lizzie si Tausendfussler/Miriapodul).
Ideea construirii acestei arme ia apartinut inginerului-sef August Conders de la Rochling Stahlwerk AG (patronul companiei, Hermann Roechling, era bun prieten cu Hitler), acesta construind in perioada august 1942-mai 1943 un astfel de tun in „miniatura”, diametrul tevii fiind de doar 20 mm/2 cm, prototip pe care l-a prezentat Reichsminister Albert Speer, la acea vreme ministrul al inarmarii si productiei de razboi, arhitectul preferat al Fuhrer-ului (lui Speer i s-a aratat prototipul cel mai probabil in perioada aprilie-mai 1943). Acest prim prototip a fost construit la Misdroy/Miedzyzdroje, in Polonia, pe-atunci apartinand Germaniei.
Cunoscand obsesia lui Hitler pentru „Wunderwaffer/Arme-minune”, super-tunuri, super-tancuri, bombe-zburatoare, rachete balistice, super-cuirasate, etc, etc, Speer i-a prezentat acestuia proiectul acestui tun, primind unda verde pentru realizarea sa (germanii lucrau la acea data la V-1/2, arme capabile, printre altele, sa distruga Londra, capitala britanica fiind o alta obsesie a „micului caporal”). Hitler a fost incantat de noua „Arma de pedeapsa” si, ca urmare, Speer ordona lui Conders construirea a 50 de V-3, tunurile urmand sa aiba calibrul de 150 mm/15 cm si tevile cu lungimea de 140-150 m dispuse pe un deal, tinta vizata fiind…Londra.
TUNUL V3
La acest tun s-a optat ca detonarea incarcaturilor explozive auxiliare sa se faca electric, datorita faptului ca era o solutie simpla care nu necesita timp si fonduri mari pentru dezvoltare/cercetare, basca ca Hitler ceruse ca super-tunul sa fie dezvoltat si produs rapid. Nu s-a apelat la solutia deja verificata, si-anume detonarea initiala a unei incarcaturi de azvarlire, solutie folosita de catre Lyman&Haskell. Sub numele de cod „Pompa de inalta presiune” a inceput la Pas-de-Calais/nordul Frantei constructia amplasamentului betonat al tunului, aici aflandu-se in constructie si buncarul subteran unde urmau sa fie asamblate si lansate spre Londra primele rachete balistice din lume, V-2 (despre acest buncar si V-2 am vorbit intr-un articol anterior. Concret, Hitler a ordonat construirea super-tunului pe un deal calcaros din cariera Hidrequent, aflata in apropierea buncarului betonat de la Mimoyecques/Pas-de-Calais, aflat in nordul Frantei aproape de Cap Gris Nez. Aici au lucrat prizonieri rusi si muncitori germani. Locul de amplasament al super-tunului se afla la doar 8 km distanta de coasta Canalului Manecii si la 160 km de Londra –au fost doua tuneluri amplasate la 1000 m distanta unul de celalalt, fiecare destinat unui V-3. Tunurile erau dispuse inclinat la 30◦ in doua tuneluri separate, fiind acoperite de o cupola din beton cu rol de protectie, grosimea 5,20 m. Cele doua tunele ce adaposteau tunurile V-3 erau dispuse la 30 m adancime sub dealul de creta, grosimea plafonului de beton armat care le acoperea era de 5,20 m.
BUNCARUL SIRACOURT
Camerele auxiliare erau dispuse din 3,60 in 3,60 m pe teava tunului. In septembrie 1943, germanii au inceput constructia terasei betonate de la Siracourt/Pas-de-Calais, lunga de 215 m, inalta de 10 m si lata de 36 m, sub protectia de beton, printre altele, aflandu-se si un important nod feroviar, acesta urmand a deservi si super-tunul. Complexul betonat de la Siracourt era destinat stocarii si lansarii de V-1, insa foarte probabil urma a adaposti si munitia destinata V-3).
PROTOTIP V-3 TESTE
Se pare ca Hitler a hotarat amplasarea celor doua baterii, fiecare baterie avand cate 25 de tunuri/tevi, in nordul Frantei urmarind bombardarea Londrei, cert este faptul ca sarcina gasirii locului propice amplasarii acestora a revenit maiorului Bock din cadrul Festung Pioneer-Stab 27, unitate de geniu-fortificatii din cadrul Corpului XVII din cadrul Armatei a 15-a (Wehrmacht), unitatea lui Bock fiind incartiruita la Dieppe la acea data. La inceputul lui 1943 s-a efectuat chiar si un studiu de fezabilitate, concluzionandu-se ca ideal ar fi un deal calcaros, usor de prelucrat, tunurile urmand a fi dispuse in tuneluri inclinate sapate in roca moale, echipamentele, munitiile si materialele necesare urmand a fi dispuse in tuneluri adiacente celor in care erau dispuse armele. Armele nu erau mobile ramanand permanent indreptate spre Londra, rata de foc fiind crescuta. Constructia a purtat numele de cod Wiese/Lunca si Bauvorhaben 711/Proiect de constructie 711, la realizarea site-urilor fiind implicata masiv si Organizatia Todt.
V-3 PROTOTIP INSULA WOLIN
Odata cu demararea constructiei amplasamentului tunului ce viza Londra, Conders a trecut la realizarea fizica a acestuia, tevile ce urmau a fi asamblate intrand in fabricatie la Hillersleben, langa Magdeburg, estul Germaniei. Mai mult decat atat, Hitler, nerabdator, a ordonat construirea unui prototip in marime naturala a tunului la Marea Baltica pe Insula Wolin, foarte aproape de Peenemunde, acest tun urmand sa fie destinat tragerilor-test, instruirii servantilor si personalului de deservire (acest tun avea, foarte probabil, lungimea tevii de 150 m. Tevile erau imbinate ca un puzzle).
Arma-test s-a dovedit a fi un dezastru, mai multe prototipuri explodand in cursul testelor datorita faptului ca nu s-a reusit corelarea timpului de aprindere a incarcaturilor auxiliare cu deplasarea proiectilului pe teava. Se pare, din cate am reusit sa-mi dau seama, ca exista o diferenta minora la prima vedere intre momentul detonarii unei incarcaturi auxiliare si trecerea proiectilului, de 0,020 secunde. Adica, mai pe intelesul meu si, sper, al tuturor, incarcatura auxiliara detona dupa 0,020 secunde de la trecerea proiectilului, acesta aflandu-se la acel moment cu 15-20 m in fata camerei auxiliare, ceea ce ducea la pierderea impulsului si acumularea unui flux neregulat de gaze rezultate in urma arderii, acumulandu-se presiune inalta in teava tunului pe masura ce fluxurile de gaz se intalneau si se combinau. Ca urmare, teava/tevile pur si simplu exploda/explodau, basca ca apareau uzuri la camerele auxiliare dispuse pe teava tunului. Din cate se cunoaste, la Wolin s-au desfasurat mai multe trageri in vara anului 1944, proiectilele atingand altitudinea suborbitala de 80-88-90 km. In iulie 1944 s-au tras opt proiectile consecutiv cu acest tun, tragerile fiind oprite de izbucnirea unuei furtuni violente, insa rezultatele au fost dezamagitoare, viteza atinsa de proiectil era de doar 1000 m/s, insuficient ca acesta sa atinga Londra cu lansare de la Mimoyeques (expertii in balistica calculasera c-aveau nevoie de minim 1500 m/s pentru ca proiectilul s-atinga Londra).
Exista si surse care sustin ca la acea data germanii reusisera sa depaseasca problemele cu tunul V-3, ceea ce este putin probabil, prin montarea unui obturator la coada proiectilului. Cert e faptul ca proiectilele aveau tendinta de a se rasturna in zbor, si-asta fiindca initial nu aveau aripioare stabilizatoare la baza. Aceste proiectile aveau forma de sageata si dezvoltau mare viteza, cel putin in teorie.
Ca urmare a esecurilor, Heereswaffenamt/HWA/Biroul Armament al Armatei preia cercetarile lui Conders in speranta ca problemele se vor rezolva rapid, basca ca Hitler insista ca o „ploaie” de proiectile cu mare putere de distrugere sa se abata cat mai curand asupra Londrei (HWA se ocupa cu cercetarea/dezvoltarea armamentului si munitiei pentru Wehrmacht. In 1940, HWA avea 25.000 de oameni, la mijlocul lui 1944 au mai ramas aproximativ 8000, restul fiind inghititi de Front). Hitler visa la cel putin 300 de proiectile lansate de V3 pe ora, acestea urmand a fi lansate de la 165-185 km de Londra, urmand a atinge impresionanta viteza hipersonica de 4800-5500 km/h, viteza initiala preconizata a proiectilului fiind de 1370 m/s (Speer s-a laudat Fuhrerului ca arma ar fi capabila sa „inunde” Londra chiar si cu 600 de proiectile pe ora. Pe Speer il stiau toti de laudaros si pupincurist, om de casa a-l Fuhrer-ului). Lungimea proiectilelor varia intre 2,45 m si 3,25 m. Dezvoltarea acestor proiectile era aproape finalizata la jumatatea lui 1944, sase companii prezentand diverse proiecte, printre acestea numarandu-se si companiile Krupp si Skoda. Pana la sfarsitul lui mai 1944, au fost selectate patru variante de proiectile calibrul 150 mm, acestea fiind propuse si fabricate de catre Fasterstoff, Bochumer, Witkowitz si Rochling. Nu se stie cate astfel de proiectile au fost fabricate, unele surse sustin ca s-au produs cateva mii, insa erau capabile, cel putin in teorie, sa penetreze beton armat cu grosimea de 4,25 m –foarte probabil este vorba de proiectile produse de catre Rochling Stahlwerk AG.
PROIECTIL V3
Desi intentionau construirea a 50 de astfel de super-tunuri ce urmau a avea lungimea tevii de 140-150 m (aceste tunuri trebuiau sa fie capabile sa lanseze un proiectil de 140 kg la 165 km distanta), in realitate germanii au reusit sa faca doua exemplare, si acestea „versiune scurta” avand lungimea tevii de 45 m, ce nu s-au dovedit a fi prea grozave. Au fost folosite pentru prima data in decembrie 1944, cand cele doua V-3 au tras 142 de proiectile asupra Luxemburgului, ucigand 10 oameni si ranind alti 35 (Batalia din Ardeni. Efectul la tinta a fost…neglijabil). Ambele tunuri, unicele functionale, au fost amplasate in apropiere de satul Lampaden, 13 km sud-est de Trier, intr-o rapa impadurita. Unul dintre tunuri avea sa fie demontat de catre germani pe 15 februarie 1945, insa programul a incetat oficial abia pe 22 februarie 1945 la ordinul lui Speer, la acea data unitati US Army se aflau aproape de Lampaden, la doar 3 km. Nu se cunoaste mai mult in legatura cu soarta tunurilor, se speculeaza ca unul a fost demontat si dus in SUA. Cele doua tunuri aveau aproximativ 50 m lungime, fiecare tun avand cate 12 camere auxiliare laterale, operate de catre militari din cadrul Artillerie Abteilung 705 aflati sub comanda lui Hauptman/Capitan Patzig.
V3 SI GERMANI FERICITI
Armele erau indreptate spre vest fiind sustinute de 13 rame din otel ce se sprijineau pe suporti din lemn masiv, ambele arme fiind inclinate la 35◦. Primul bombardament s-a efectuat asupra orasului Luxemburg, oras eliberat pe 10 septembrie 1944, orasul fiind desemnat drept „Tinta nr.305”. Din cate se cunoaste, la momentul debutului Ofensivei din Ardeni/16 decembrie 1944, General Kammler primeste ordin sa inceapa tragerile cu aceste tunuri pana la sfarsitul anului. Prima data s-a tras cu un V-3 pe 30 decembrie 1944, 7 proiectile consecutive, viteza la gura tevii inregistrata a fost dezamagitoare, doar 935 m/s. Cel de-al doilea tun a tras pentru prima data pe 11 ianuarie 1945, se pare c-a tras 183 de proiectile pana pe 22 februarie 1945 cand s-a anulat proiectul. Rezultatele au fost mediocre, din 183 de proiectile trase doar 44 au reusit sa atinga zone urbane.
Interesant este faptul ca desi HWA a preluat proiectul, impulsionarea lucrarilor/cercetarilor a fost mediocra si, asa cum s-a intamplat si-n cadrul proiectului V-2 si nu numai, SS a preluat totul, supervizorul intregului proiect fiind nimeni altul decat General Hans Kammler, figura enigmatica a celui de-al III Reich cu care ne-am mai intalnit in articole precedente, personaj de legenda pe seama caruia circula tot felul de teorii, personaj despre soarta caruia nu se stie nimic dupa 9 mai 1945. Kammler era secondat de catre General-maior Doctor Walter Dornberger, ofiter de artilerie, si acesta un personaj binecunoscut noua din articole anterioare, a condus programul V-2 si Centrul de Cercetare al Armatei de la Peenemunde.
GENERAL ERICH SCHNEIDER
Pana la urma ce reprezenta aceasta Arma? In viziunea expertilor in balistica a-i Wehrmacht-ului, printre care se numara si General-locotenent Erich Schneider, acest super-tun era doar „o fantezie costisitoare”. Generalul Schneider era adeptul dezvoltarii V-1 si V-2, arme despre care credea ca au mare potential, insa V-3 era o prostie inutila, cu atat mai mult cu cat experienta avuta cu tunurile gigant Gustav si Dora n-a fost prea fericita. Generalul Schneider spunea apropiatilor cu privire la V-3 ca, citez: „Incarcatura exploziva pe care ar putea s-o transporte acest proiectil este mica, total inutila pentru o tinta uriasa precum Londra. Ceea ce avem este o capcana atomica, dar Hitler refuza sa vada asta” (astfel de afirmatii erau foarte periculoase in Reich-ul nazist, fiind considerate „defetism” se pedepseau cu moartea. Generalul a reusit sa scape nepedepsit, insa parerea sa mai mult decat avizata n-a fost luata in considerare. Conform unor surse, un astfel de proiectil cantarea intre 73-95 kg, incarcatura exploziva fiind de 5-7-9 kg). Chiar si Wernher von Braun sustinea ca banii alocati proiectului V-3 ar fi fost mai bine cheltuiti pentru dezvoltarea V-2 si modernizarea centrului de cercetare de la Peenemunde. Insa Hitler, vrajit de catre Speer cu ideea ca „tunul ar fi dus la distrugerea completa a Londrei” nici n-a vrut s-auda, mintea lui statea doar la distrugerea Londrei, „chestie” pe care o reprosa frecvent Luftwaffe via Hermann Goring (Batalia Angliei, cand RAF a reusit sa amane pe timp nelimitat invazia germana).
Au fost multi specialisti si cercetatori germani care si-au dat seama ca V-3 este un esec plauzibil. In disperare de cauza au apelat la profesorul Werner Heisenberg, seful Consiliului German pentru Cercetare Stiintifica si seful programului german de obtinere a armei nucleare, in speranta ca acesta il va convinge pe Speer sa anuleze proiectul. Heisenberg a realizat rapid ca proiectul „Pompa de inalta presiune” este plin de hibe, problemele tehnice fiind putin probabil sa fie depasite si rezolvate. Heisenberg s-a plans lui Speer si lui Roechling ca „proiectul V-3 nu se bazeaza pe nicio forma de gandire stiintifica, este o mizerie”. Bineanteles, Roechling s-a plans lui Hitler despre comentariile „defetiste” ale lui Heisenberg, insa acest lucru si-a pierdut relevanta odata cu debarcarea aliatilor in Normandia, in iunie 1944, Pas-de-Calais cazand nu mult dupa aceea in mana lor.
Ei bine, lucrarile la site-urile acestor tunuri au atras atentia Rezistentei franceze, acestia informand Londra cu privire la executarea unor lucrari „suspecte” la Pas-de-Calais. Bineanteles, Rezistenta nu stia despre ce este vorba, insa in zona fusesera incartiruiti peste 1000 de ofiteri si soldati ce tineau, in principal, de Artilerie (mare parte dintre militari apartineau Artillerie Abteilung 705/Batalionul 705 Artilerie.Unitatea a fost creata in ianuarie 1944 sub comanda Oberstleutnant/Locotenent-colonel Georg Borttscheller. Aceasta unitate urma sa opereze super-tunurile. Germanii intentionau sa aiba cinci tunuri gata de tragere pana in martie 1944, iar la 1 octombrie 1944 operationale urmau sa fie 25 de guri de foc. Exista surse care sustin ca artileristii germani le spunea acestor tunuri –„tunul cu 25 de tevi” sau „tunuri Wiese”. Marturiile, se pare, provin de la supravietuitori din cadrul Artillerie Abteilung 705 –informatia nu-i certa si trebuie tratata cu retinere). Acest fapt, coroborat cu fotografiile aeriene ce relevau existenta unor constructii betonate in zona, a fost de-ajuns ca RAF sa decida bombardarea site-urilor. Ca urmare, pe 6 iulie 1944, nouasprezece bombardiere Avro Lancaster ce apartineau Escadrilei 617 „Dambusters” au lansat asupra locatiei bombe penetrante T39/M123 „Tallboy”, de 5,50 tone (cantarind per total 35 de tone), bombe create de celebrul Barnes Wallis (creatorul celor mai mari bombe din WW II. Printre acestea se numara bomba mina in forma de butoi „Upkeep”/4,20 tone si bomba penetranta T14/M110 „Grand Slam”/10 tone. Despre realizarile lui Wallis vom vorbi intr-un articol viitor. Ca fapt divers, cea mai mare bomba realizata in WW II a apartinut americanilor, s-a numit T12 si avea 20 de tone. Desi a aparut in 1944, bomba n-a fost folosita niciodata). In urma bombardamentului, trei bombe Tallboy au reusit sa faca praf si pulbere site-urile V-3, bombele patrunzand cel mai probabil prin „gura” de iesire a tevii tunurilor, germanii renuntand sa le reconstruiasca datorita apropierii americanilor si mersului nefast al razboiului. Acolo au ramas ingropati cel putin 300 de germani si lucratori straini, acestia adapostindu-se acolo pe timpul bombardamentului crezand ca se afla in deplina siguranta –acolo se afla si astazi, mormant de beton…
Ei bine, nu putem merge mai departe pentru a vedea „urmasul” acestui proiect german, si-asta deoarece n-am terminat cu Mimoyecques…trebuie sa amintim proiecte pe care le-au dezvoltat americanii pentru a distruge marile constructii betonate germane si, implicit, proiecte care au legatura cu prima drama care a zguduit renumita familie Kennedy, prima din multele care i-au urmat.
Joseph Patrick Kennedy Jr
Ne oprim doar pentru a aminti doua proiecte dezvoltate de catre USAF si respectiv, US Navy, in WW II, si-anume „Aphrodite/Afrodita” (USAF) si „Anvil/Nicovala” (US Navy). Aceste proiecte vizau transformarea unor bombardiere in drone, acestea urmand a fi lansate asupra tintelor germane foarte bine aparate si protejate, fiind avute in vedere si complexele betonate. Nu intentionam sa le dezbatem pe larg in acest articol, ar fi prea multe de spus, le vom aminti doar, cu promisiunea ca vor avea parte de articole separate. Le amintim deoarece au legatura, foarte probabil, cu site-urile V-3. Concret si la subiect, aeronave B-17 F si B-24 Liberator urmau a fi incarcate cu 10 tone de bombe/explozivi si dotate cu camere TV, fiind pilotate uman pana in apropierea tintei. Aeronavele erau trasformate in drone, programul debutand in 1943, fiind cunoscute sub numele de Boeing BQ-17 Aphrodite si Consolidated BQ-8. Ei bine, intr-un BQ-8 si-a pierdut viata Joseph Patrick Kennedy Jr. pe 12 august 1944, foarte probabil misiunea sa era distrugerea complexului de la Mimoyeques. O alta poveste tragica din WW II ce va fi spusa la momentul potrivit. Va urma…
WW
SURSE DATE SI POZE:Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.
www.century-of-flight.net/Aviation%20history/WW2/v3.htm
www.historylearningsite.co.uk/world…v…weapons/v3/
www.documentarytube.com/…/hitler-s-v3-super-cannon-the…
secretweaponsoftheiiireich.blogspot.com/…/v3-england-cano…
www.newgrounds.com/portal/view/488290
www.todayifoundout.com/…/v-3-cannon-nazi-super-cannon..
https://weaponsandwarfare.com/2015/…/multi-chamber-guns…
https://civilwartalk.com/…/strange-cw-weapon-that-never-ma..
io9.com/…/the-secret-drone-mission-that-killed-joseph-kenn…