Parasim teatrul WW II si poposim mai aproape de zilele noastre, pentru a vedea „continuarea” daca putem spune asa, a proiectului V-3. De fapt, corect ar fi pentru a vedea proiectele, fiindca V-3 a avut mai multi „urmasi”, fie si doar la nivel de concept, design, etc.
Incepem cu un proiect relativ putin cunoscut de la sfarsitul anilor *80/sec.XX, proiect deosebit cu implicatii in tehnologii aeronautice aparute sau dezvoltate astazi.
Acest proiect a fost, initial, proiect civil initiat de catre Guvernul SUA, proiect care a atras atentia Armatei, si asta n-ar fi pentru prima data in istorie. Proiectul destinat guvernului american a fost initiat de catre Lawrence Livermore National Laboratory/LLNL din Livermore/California (sunt profund implicati si astazi in programe destinate apararii nationale, unele dintre acestea de importanta nationala, programe despre care, in mare masura, putem doar specula. Se stie insa ca au legatura cu bioterorismul, contraterorismul, armamentul nuclear, lasere, intelligence, si D-zeu mai stie ce!).
Sub numele de Super High Altitude Research Project/SHARP, proiectul celor de la LLNL urmarea obtinerea unui lansator sub-orbital, un sistem ieftin de lansare/plasare pe orbita a unor rachete de mici dimensiuni, rachetele fiind purtatoare a unor sateliti de mici dimensiuni. Era considerata o alternativa ieftina la lansarea pe orbita a satelitilor cu rachete purtatoare, rachetele folosite la acea vreme de catre NASA, seriile Mercury, Saturn, Titan fiind scump de realizat si operat, basca ca nu puteau fi recuperate –aflandu-se in plin „razboi” cu URSS de cucerire a Spatiului, costurile erau enorme chiar si pentru America. Obiectivul final al SHARP era plasarea pe orbita a unor sarcini utile la mai putin de o zecime din costul lansarii cu rachete purtatoare nepilotate.
SHARP a fost „copilul” lui John Hunter, Doctor in Stiinte, reputat cercetator in domeniul rachetelor si balisticii de la LLNL, acesta gandindu-se la un „super-tun” ce urma a lansa „incarcatura/proiectilele/racheta” cu ajutorul gazului usor, respectiv hidrogenul. Omul e considerat pionier al „Armelor spatiale”, insa nu-i singurul, acesta cunoscandu-l foarte bine pe Gerard Bull (cu el si tunul Babylon ne vom intalni in cursul acestui articol). „Proiectilele” urmand a fi lansate cu viteza foarte mare, tunul fiind oarecum similar ca principiu de functionare cu V-3 german. Deci, cu alte cuvinte, conform unor istorici americani, acest tun poate fi usor incadrat la „arme spatiale”, dezvoltarea sa debutand in 1985 la LLNL. Dezvoltarea „tunului-spatial” cum era numit de catre cercetatori a durat mult, devenind operational abia in decembrie 1992, proiectul fiind incheiat oficial in 2005.
Dezamagit, John Hunter infiinteaza in 2010/2012 compania Quicklaunch (Lansare rapida), incercand sa promoveze utilizarea unui tun spatial pentru lansarea pe orbita a satelitilor de comunicatii, televiziune si chiar spionaj. Ideea nu a prins, nimeni nu s-a aratat interesat, insa tunul-spatial era ceva deosebit, nemaivazut si, la prima vedere, posibil de realizat. Din lipsa de interes si fonduri/sponsorizare in vederea realizarii fizice a acestui lansator sub-orbital, compania Quicklaunch este declarata inactiva in prezent.
QUICKLAUNCHER -TUNUL SPATIAL
Teoretic, acest lansator sub-orbital era un tun ce folosea pentru propulsia incarcaturii gaze usoare, hidrogenul drept sursa de caldura exploziva (este folosit drept material exploziv de initiere, daca am inteles bine. Din cat am reusit sa inteleg, hidrogenul se poate comprima pana la aproape 2000 de atmosfere si poate fi incalzit si presurizat pana la 2610-3480 kg/cmp. Pe acest principiu functioneaza lansatorul HARP, despre acesta vom vorbi in curand) si gazul natural drept „gaz de lucru” (foarte probabil este vorba de metan). Practic este vorba despre folosirea unui amestec exploziv pentru propulsia incarcaturii, incalzirea si pre-presurizarea gazului de lucru cu hidrogenul se face cu 10 minute inainte de „tragere”, cea mai mare parte a hidrogenului fiind recuperata intr-un rezervor dispus la capatul tubului de lansare pentru a fi reutilizata la lansari ulterioare. Tunul orbital are lungimea de 1100 m, fiind in mare parte scufundat in ocean. Directia orizontala si verticala, adica azimutul si elevatia, erau ajustabile in functie de natura incarcaturii si greutatea acesteia, dar si in functie de cerintele clientilor potentiali.
Teoretic, tunul era capabil sa traga un proiectil cu o viteza initiala de 6 km/s, viteza orbitala de rotatie a Terrei in jurul Soarelui fiind de 107.229 km/h (29.789 m/s, viteza recunoscuta oficial. Viteza de rotatie a Pamantului variaza intre 6,90-7,80 km/s. O rotatie completa in jurul Soarelui inseamna 365,24 zile, adica un an calendaristic). Proiectilul urma a fi o racheta cu o singura treapta ce urma a se aprinde imediat dupa lansarea din tun, sarcina utila a acesteia urmand a fi compusa din sateliti, consumabile destinate statiei spatiale (apa, combustibil, hrana,piese de schimb, etc). Costul estimat al lansarii era de 1100$ per kilogram incarcatura, lansarea unui proiectil fiind estimata la 2 milioane de dolari, inaltimea preconizata a fi atinsa de incarcatura, apogeul mai bine spus, fiind de 180 km. Se preconizau costuri de dezvoltare intinse pe trei ani, astfel: in doi ani de la punerea sa in functiune, tunul urma sa fie capabil a lansa pe orbita incarcaturi de un kilogram, cost estimat 10 milioane de dolari, dar era avuta in vedere si lansarea pe orbita a unor incarcaturi de 45 kg, cost estimat 50 milioane de dolari. Totul depindea de atragerea fondurilor necesare; dupa trei ani, urma a se trece la lansarea pe orbita a unor incarcaturi de 450 kg, putand lansa incarcaturi chiar si de 5 ori pe zi, adica 2250 kg incarcatura, cost total estimat al programului de dezvoltare/realizare a tunului -500 milioane de dolari (Hunter spunea referindu-se la tun:”Acesta ar necesita 500 milioane de dolari pentru a fi construit, dar costurile de lansare individuale ar fi mici in comparatie cu metodele actuale. Credem c-ar fi de cel putin 10 ori mai ieftine decat orice altceva”).
Dar sa-i dam mai bine cuvantul lui John Hunter, acesta explicand ce este si cum functioneaza „tunul spatial”: „Un tun spatial are o geometrie foarte simpla. Este practic un tub si singura diferenta dintre acesta si un tun obisnuit este ca foloseste pentru propulsie hidrogen in locul prafului de pusca. Daca ne uitam la legile fizicii, stim ca gazele se pot extinde la o anumita rata. Se pare ca rata este o functie a vitezei sonore, care este o functie a greutatii moleculare a gazului. Aerul are masa moleculara de aproximativ 29 g/mol (n.a.28,96443 g/mol), fiind in mare parte compus din azot (n.a. Dupa volum aerul contine: 78,084% Azot/N2; 20,947% Oxigen/O2; 0,934% Argon/Ar; 0,03% Dioxid de carbon/CO2; Neon/Ne+Heliu/He+Kripton/Kr+Dioxid de sulf/SO2+Metan/CH4+Hidrogen/H2 in cantitati foarte mici. Acestea sunt considerate gaze naturale). Praful de pusca are masa moleculara de 22 g/mol, fiind foarte, foarte usor de aprins/exploziv, de aici rezultand viteza mare a proiectilului. In aer viteza sunetului depinde in primul rand de temperatura, viteza sunetului este invers proportionala cu radacina patrata a temperaturii/densitatii (n.a. Viteza sunetului depinde de proprietatile mediului de propagare, respectiv elasticitatea si densitatea acestuia. Cu cat temperatura aerului este mai mare cu atat creste viteza de propagare a sunetului, ea variaza in functie de locul in care ne aflam). Dar se pare ca heliul si hidrogenul sunt departe, fiind mult mai usoare decat aerul. Heliul are masa moleculara de 4 g/mol iar hidrogenul de 2 g/mol, deoarece este diatomic (n.a.Diatomic=avand molecula formata din doi atomi, viteza sunetului in acest mediu fiind de 1270 m/s la 20◦C temperatura. Heliul este monoatomic, adica are un singur atom per molecula, viteza sunetului in acest mediu fiind de 970 m/s la 20◦C temperatura). Deci au viteze de propagare a sunetului extraordinar de mari, in special hidrogenul (n.a.1270 m/s la temperatura de 20◦C).
Deci, un tun cu gaz are forma cilindrica avand teava fabricata din otel, in interiorul careia se afla un piston si proiectilul de forma speciala. Pistonul comprima hidrogenul impingand proiectilul cu mare viteza (n.a.Vom vorbi despre principiul de functionare la lansatorul HARP)”. N-a fost sa fie insa, acest tun nu s-a realizat pana in prezent si nici nu exista perspectiva in viitor!
Ei bine, asa cum mentionam anterior, John Hunter a clocit ideea tunului-spatial pe cand era cercetator la LLNL in cadrul proiectului SHARP (dupa 9 septembrie 2001, a lucrat in cadrul LLNL pentru Defense Advanced Research Project Agency/DARPA, proiectand kit-uri de blindaj destinate vehiculelor armatei americane din Irak si Afganistan). Ideea lansarii in spatiu a unor obiecte/proiectile cu ajutorul unui tun nu era deloc noua, ea fiind „pomenita” pentru prima data de renumitul autor de literatura science-fiction Jules Verne,1865, in romanul „De la Pamant la Luna”, roman pe care imi este greu sa cred c-ar exista vreun pasionat care sa nu-l fi citit.
Proiectul celui mai mare tun cu gaze realizat pana acum in lume a debutat in 1985 la LLNL pentru guvernul american. Proiectul a atras inevitabil atentia USAF, dupa dezvoltare tunul urmand a fi transportat la baze aeriene din California sau Alaska, unde urmau a se face lansari deasupra apei, ca masura de siguranta. Cu toate acestea, desi era considerat realizabil, proiectul n-a primit finantarea stabilita la un miliard de dolari, insa s-a realizat un astfel de tun la Wright-Patterson AFB/WPAFB/Baza Aeriana Wright-Patterson, Dayton/Ohio, aici aflandu-se pana in 2012, Aeronautical Systems Center/ASC, laborator de cercetare, testare si productie pentru armament aerospatial destinat USAF si nu numai. Desi n-a fost folosit pentru lansarea unor obiecte pe orbita, prototipul lansatorului cu gaze a fost folosit in schimb pentru testarea motoarelor supersonice „ramjet”. Practic s-a demonstrat faptul ca motoarele „ramjet” pot si sunt operationale la viteze mai mari de 9 Mach/11.000 kmh. Pentru a demonstra asta, s-au folosit proiectile „scramjet” (combustie supersonica) de calibrul 101,60 mm, lansate de SHARP. Interesant este faptul ca DARPA are astazi in studiu un astfel de proiectil, calibrul 120 mm, destinat tancurilor M-1 Abrams, proiectilul este din titan si are viteza foarte mare, motorul scramjet pornind imediat dupa iesirea proiectilului din teava tunului –parcurge aproximativ 80 m in doar 30 de milisecunde (daca am inteles bine, un proiectil scramjet seamana in mare masura cu o racheta clasica, are ogiva ascutita si motor supersonic in coada. Pana la iesirea din teava tunului, evacuarea motorului este protejata de un anulator de admisie axisimetric).
Bineinteles, nu toate testele au fost reusite, unele proiectile dezintegrandu-se datorita vitezei foarte mari, insa s-a ajuns la concluzia ca un astfel de proiectil lansat de catre SHARP are performante de zbor inalte. In cursul testelor s-a observat ca un proiectil de 4,30 kg ajunsese s-atinga viteza hipersonica de 11.000 kmh/9 Mach (unele surse mentioneaza c-au atins chiar 3 km/s, adica 14.000 kmh), iar un proiectil de 5 kg greutate atingea chiar si 12 Mach/14.700-15.000 kmh. Dar cum arata tunul SHARP? Ei bine, seamana intrucatva cu tunul V-3 din 1944, cel putin ca design!
SHARP este compus dintr-un tub la capetele caruia se afla cate o greutate din beton armat de 100 de tone, fiecare greutate fiind dispusa pe sine similare celor ce deservesc vagonetele de mina. Aceste greutati au rolul de a absorbi/a reduce forta exploziei amestecului gazos (metan+oxigen, presiunea fiind probabil de 348-350 kg/cmp. Aprinderea acestuia se face cu ajutorul unor fitile), reculul fiind probabil de 3 m. Din cat am reusit sa inteleg, exista o camera de combustie, aici aprinzandu-se metanul, explozia rezultata impingand un piston cu greutatea de o tona –lungimea tevii de ghidaj a pistonului, probabil 82-83 m, diametrul tevii 35-36 cm. Acest piston comprima hidrogenul stocat la capatul cursei acestuia, presiunea atinsa de gaz fiind probabil de 26.000-26.100 kg/cmp (60.000 psi/4100 atmosfere, conform unor surse), detonand imprima proiectilului viteza foarte mare –cursa acestuia pana la gura tevii este de doar 47 m. Pentru ca proiectilul sa nu fie incetinit, aerul din tubul de lansare este evacuat prin orificii speciale pe masura ce acesta inainteaza, se pare ca aceste orificii au minim 10 cm diametru. SHARP are forma de „L”, operational din decembrie 1992. Oricum, flacara la gura tevii este imensa si, in cursul testelor, USAF a folosit camere de luat vederi de inalta performanta, unice la acea data, acestea fiind capabile sa inregistreze peste 10.000 de cadre pe secunda. Se pare ca un astfel de proiectil care era tras intr-un parapet umplut cu nisip la viteza de 3 km/s nu producea absolut nicio schija, din acesta nu se mai ramanea absolut nimic. SHARP n-a tras niciodata vreun proiectil in spatiu, si-asta deoarece guvernul american n-a mai alocat suma de un miliard de dolari necesara, fapt ce l-a deranjat cumplit pe John Hunter determinandu-l sa plece, intr-un final, de la LLNL. Apogeul preconizat pentru un proiectil de un kilogram era de 160 km, elevatia tunului fiind de 43◦.
Cam atat am putut afla despre SHARP, sper doar ca am inteles relativ bine principiul de functionare si legile fizicii, rog eventualii cititori sa fie „blanzi” cu autorul, amin! (glumesc bineanteles, critica e binevenita daca e constructiva si aduce date noi ori le corecteaza pe cele enuntate).
Continuam cu un proiect relativ putin cunoscut la noi, de la inceputul anilor *60/sec.XX, proiect comun United States Department of Defense/USDOD/Departamentul Apararii din SUA si Canada’s Department of National Defense/DND/Departamentul Apararii Nationale din Canada. Scopul acestui program, nascut greu si mort repede, era lansarea satelitilor pe orbita, studiul balistic si evolutia „obiectelor” la re-intrarea in atmosfera, program ce se dorea a avea costuri reduse, program ce s-a numit High Altitude Research Project/HARP/Proiect Cercetare la Mare Altitudine. Neoficial, conform unor surse, americanii aveau in vedere si studiul comportarii la re-intrarea in atmosfera a ogivelor nucleare multiple lansate de rachete balistice cu capacitati Multiple Independently Targetable Reentry Vehicle/MIRV (la acea data SUA se „jucau” cu rachetele LGM-30 Minuteman I, urmate de Minuteman II in 1965. Din cate se cunoaste, Boeing avea la acea data in studiu Minuteman 3, prima racheta balistica intercontinentala din lume cu capacitati MIRV -3 ogive nucleare de 300 sau 500 kt. Programul Minuteman III a fost dezvaluit oficial in 1966, insa SUA mai au astazi in dotare 450 de rachete. Despre istoria Minuteman vom vorbi intr-un articol viitor. Ca fapt divers, sovieticii i-au urmat pe americani in 1971-1975, cu 8K67/R-36/SS-9 Scarp -3 ogive de 3,5 Mt. Este vorba despre varianta 8K67P a carei proiectare a inceput in noiembrie 1967, CIA suspectand faptul ca sovieticii s-au „inspirat” dupa Minuteman III).
Debutand in 1961, acest proiect viza realizarea unui tun capabil sa lanseze proiectile in Spatiu, in spatele sau stand Gerald Bull, inginer expert in balistica, vizionar si…controversat, dupa cum vom vedea in randurile ce urmeaza. Proiectul HARP este considerat a fi unic in istoria cuceririi spatiului cosmic, a debutat greu si a fost plin de controverse. Cu toate acestea, HARP a fost prima incercare serioasa de a folosi tunuri pentru a lansa in atmosfera superioara a Pamantului sateliti. Existau rachete capabile sa faca asta, insa, asa cum mentionam anterior, acestea erau scumpe si dificil de operat.
Povestea HARP este interesanta si controversata totodata, ea isi are originea la jumatatea anilor *50/sec.XX, cand doua laboratoare importante de cercetare din SUA si Canada desfasurau independent cercetari cu privire la rachete intercontinentale, balistica si propulsie, respectiv US Army’s Ballistic Research Laboratory/BRL din Aberdeen/Maryland sub conducerea doctorului Charles Murphy, si Canadian Armaments and Research Development Establishment/CARDE sub conducerea doctorului Gerald Bull.
La CARDE, Gerald Bull se ocupa de balistica, aerodinamica, transmitatoare radio si circuite electronice pentru rachete si nu numai. O preocupare intensa a acestuia erau tunurile si proiectilele de mare viteza, specializarea sa, a propus chiar mai multe proiecte in acest fara a atrage din partea Ministerului Apararii de la Ottawa bani pentru demararea acestora. La acea vreme SUA aveau in Canada o gramada de consilieri militari (sa nu uitam ca operau multe instalatii militare in comun cu SUA), bineinteles, acestia se gaseau si la CARDE trimisi de catre US Army nu doar pentru a coordona eforturile comune de creare a armamentelor, ci si pentru a urmari indeaproape ce faceau canadienii. Convins ca nu va obtine finantare pentru proiectele sale din partea propriului guvern, nu foarte repede, Bull s-a orientat spre ofiterii americani convins de faptul ca acestia erau capabili sa obtina banii necesari demararii proiectelor sale –fonduri care nu aveau nicio legatura cu bugetul apararii canadian.
Cunoscut drept geniu in balistica, lui Bull nu i-a fost greu sa-si faca „prieteni” in randul ofiterilor superiori americani. Unul dintre conceptele la care lucra pe atunci era lansarea proiectilelor la altitudini foarte mari si, nu se stie daca Bull cunoastea acest fapt, in SUA se lucra inca din 1950 la crearea unor tunuri capabile sa lanseze sonde atmosferice de mare altitudine, o alternativa ieftina comparativ cu folosirea aeronavelor cu reactie drept sonda meteo. BRL facuse deja experimente cu proiectile incarcate cu folie reflectorizanta din aluminiu lansata la mare altitudine dintr-un tun naval modificat calibrul 127 mm, apogeul atins de proiectilele cargo fiind de 65 km, greutatea acestora fiind de aproximativ 12 kg, dintre care 900 de grame o reprezenta incarcatura de folie reflectorizanta –folia era detectata de catre radar calculandu-se astfel directia si viteza vantului. Se puteau lansa si mici sonde dotate cu o mica parasuta, acestea pe timpul coborarii la sol inregistrau temperatura, viteza vantului, umiditatea, etc la diverse altitudini (datele erau citite prin recuperarea sondelor). Acest tun avea sa fie folosit pe scara larga si in cadrul programului HARP, executand 300 de trageri test. Ca urmare, Bull/CARDE si Murphy/BRL au gasit repede un limbaj comun, devenind chiar buni prieteni.
Dar, la acea data, Bull avea mari probleme cu alcoolul si cu violenta domestica ceea ce-i cauza mari probleme pe linie profesionala, suportand critici din partea sefilor si a colegilor. Mai mult decat atat, Bull era foarte vehement cu birocratia guvernamentala si blazarea superiorilor, reclamand faptul ca nu „percutau” rapid la ideile si proiectele sale, considerand ca la CARDE este „multa risipa si multa incompetenta”. A incercat sa atraga de partea sa cercetatori de top de la CARDE care sa-i sustina proiectele in fata sefilor si a guvernului, insa asta nu l-a ajutat, faptul c-a fost vocal si critic cu superiorii si-a pus amprenta asupra viitorului sau acolo. Printre putinii care il aprobau se numara si noul sau prieten american de la BRL, Charles Murphy, acesta fiind „uimit” de „incompetenta” celor de la CARDE. Era inceputul anului 1960 si, nu mult dupa aceea, la inceputul lui 1961, dupa un deceniu petrecut la CARDE, Gerald Bull demisioneaza din cauza frustrarii, devenind…consulant independent, expert in balistica. El a ramas pana la sfarsitul vietii adeptul ideii ca Canada ar fi putut deveni o putere spatiala alaturi de SUA si URSS, solutia devenirii fiind, bineanteles, super-tunul sau (despre ambitiile spatiale si nucleare ale Canadei vom vorbi cu alta ocazie, sunt multe de spus…).
Bineinteles, n-a durat mult pana sa se afle ca Doctor Bull era liber, acesta primind multe oferte de angajare de la diverse companii din SUA, pe care le-a refuzat deoarece nu vroia sa-si paraseasca tara, basca sotia si copii. Accepta oferta venita din partea lui Donald Mordell, decanul catedrei de Inginerie Mecanica din cadrul Universitatii McGill din Montreal/Canada, devenind pe 5 iunie 1961, la doar 34 de ani, cel mai tanar profesor universitar numita vreodata la aceasta universitate (Universitatea McGill este una dintre cele mai vechi din Canada, dateaza din 1821). Acest fapt i-a deschis multe oportunitati legate de cercetarile cu privire la super-tunul sau, basca faptul ca Mordell, si el un inginer remarcabil, a impartasit visul lui Bull legat de lansarea artileristica a unui satelit pe orbita. Pentru Bull incepuse odiseea HARP! Principiul pe care se baza tunul-spatial era unul simplu, binecunoscut de catre Mordell si Bull, este fizica si matematica pura folosita la lansarea in spatiu a tuturor echipamentelor si dispozitivelor create de catre om -un proiectil tras orizontal prin aer, este atras de catre forta gravitationala a pamantului spre sol, unde si ajunge pana la urma. Daca s-ar imprima proiectilului o viteza foarte mare, de minim 28.000-29.000 km/h (nu mai putin de 8 km/s. Satelitul trebuie sa ajunga la minim 200 km deasupra Terrei pentru a putea fi pozitionat cu succes pe orbita), acesta n-ar mai atinge niciodata pamantul. Curba descendenta a proiectilului devine identica cu curba suprafetei Terrei, desi proiectilul continua sa coboare acesta ramane la aceeasi distanta de suprafata solului, cu alte cuvinte, orbiteaza in jurul Pamantului.
Zis si facut, in vara lui 1961, Bull si Mordell elaboreaza toate detaliile proiectului HARP, cel din urma incercand sa gaseasca finantarea necesara demararii proiectului. Asa cum era normal, proiextul a fost propus prima data la Canadian Defence Research Board/CDRB/Comitetul Canadian de Cercetari pentru Aparare, din care faceau parte si fosti colegi cu Bull, acestia au respins proiectul. In august 1961, Mordell se adreseaza direct Canadian Department of Defence Production/CDDP cerand finantare. Reuseste sa obtina doar o promisiune verbala pentru 500.000 de dolari canadieni, insa toate formalitatile ar dura minim sase luni in hatisul birocratic guvernamental. Disperati sa-nceapa lucrul la proiect, Mordell si Bull se adreseaza consiliului de conducere al Universitatii McGill cerand un avand de 200.000 de dolari canadieni in vederea cumpararii unor tunuri destinate proiectului si gasirii unei locatii adecvate testelor –reusesc sa convinga obtinand suma ceruta, aceasta urma a fi restituita atunci cand Guvernul ar fi alocat cei 500.000 de dolari, in minim sase luni.
Initial s-au gandit sa amplaseze site-ul HARP in nordul provinciei Quebec, zona salbatica impadurita aflata oarecum in apropiere de McGill. Cunoscand faptul ca HARP avea scopul de a lansa sateliti pe orbita, Mordell propune ca site-ul sa fie amplasat aproape de zona Ecuatorului, o idee de bun simt cu atat mai mult cu cat Universitatea McGill avea doua statii de cercetare pe Insula Barbados (lansarea satelitilor din zona Ecuatorului are avantaje, cu deosebire atunci cand se lanseaza sateliti geostationari. Viteza de rotatie a Pamantului variaza in functie de latitudine, fiind maxima la Ecuator -1670 km/h. La 45◦ latitudine viteza de rotatie scade simtitor la doar 1180 km/h, diferenta fiind importanta pentru accelerarea obiectelor cu greutate mare, precum rachete sau proiectile. Mai mult decat atat, daca se lanseaza de la Ecuator se poate „accesa” orice tip de orbita. Ca fapt divers, habar n-aveam ca „satelit” inseamna de fapt „insotitor” –corpuri naturale sau fabricate de catre om care se rotesc in jurul altor corpuri aflate in spatiu. Primul satelit artificial creat de catre om, Sputnik 1, orbita la 160 km deasupra Terrei facand o rotatie completa la fiecare 96 de minute. Luna, cel mai mare satelit natural al Pamantului aflata la 386.000 de km distanta de noi, face o rotatie completa in 28 de zile. Majoritatea satelitilor plasati deasupra ecuatorului la 35.900 km altitudine, fac o rotatie completa in jurul Terrei o data la fiecare 24 de ore. Faptul ca Pamantul se roteste cu aceeasi viteza ca satelitul, daca privim pe cer avem senzatia ca satelitii nu se misca. Daca viteza de rotatie a satelitului n-ar fi corelata cu viteza de rotatie a Pamantului, atunci acesta ar cadea precum o piatra. Altitudinea la care orbiteaza satelitii da si tipul acestora: daca orbiteaza intre 1000-5000 km se numesc sateliti de joasa altitudine; daca orbiteaza intre 5000-20.000 km se numesc sateliti de medie altitudine; daca orbiteaza la peste 20.000 km se numesc sateliti de mare altitudine. Statia Spatiala Internationala orbiteaza, spre exemplu, la aproximativ 350 km altitudine. Astazi, aproximativ 2033 de sateliti artificiali orbiteaza deasupra Pamantului, dintre acestia 1300 apartin Rusiei, 700 apartin SUA si 33 apartin Frantei, Chinei, Indiei, Israelului si Agentiei Spatiale Europene/ESA). Aceste statii exista si astazi, poarta numele de Campusul McGill din Caraibe, aici desfasurandu-se studii in cadrul programului Barbados Interdisciplinary Tropical Studies/BITS/Studii Tropicale Interdisciplinare Barbados. Studiile sunt supervizate de catre Universitatea McGill/Canada si Universitatea Indiilor de Vest/Barbados. Mai mult decat atat, Universitatea McGill avea legaturi puternice cu Partidul Democrat Laburist/DLP, astfel ca Bull a primit sprijin politic din partea fostului prim-ministru canadian, Errol Barrow, acesta aranjand ca locatia HARP sa fie stabilita in Foul Bay/Saint Philip Parish.
TUN HARP ABANDONAT IN BARBADOS
Barbados, fosta colonie britanica (si-a castigat independenta pe 30 noiembrie 1966, capitala Bridgetown), la inceputul anilor *60/sec.XX era o tara insulara saraca aflata intre Marea Caraibelor si Oceanul Atlantic. Insula-stat face parte din Antilele Mici, masoara 34 km lungime, 23 km latime, suprafata 432 kmp, moneda nationala fiind, interesant, dolarul barbadian. Datorita faptului ca era o tara saraca, lui Mordell si Bull nu le-a fost greu sa primeasca acceptul autoritatilor barbadiene pentru amplasarea site-urilor HARP, basca faptul ca locul ales se invecina cu mii de km din Oceanul Atlantic, fapt ce asigura siguranta tragerilor. Mai mult decat atat, Barbados este situata la 13◦ nord de Ecuator, ceea ce o facea un loc ideal pentru lansarea satelitilor.
Bineanteles, Bull si Mordell nu puteau incepe proiectul fara a dispune de…tunuri. Ca urmare, in octombrie 1961, Bull calatoreste in SUA, la Baltimore/Maryland, pentru a-l contacta pe Charles Murphy, prietenul de la BRL, cerandu-i sa-l ajute sa obtina un tun de mare calibru.
La acea vreme, Murphy era seful laboratorului de cercetare balistica al armatei americane si vechi artilerist si, drept urmare, a sesizat rapid potentialul militar si faptul c-ar putea beneficia de „experienta” si „rezultatele” canadienilor, basca faptul c-ar realiza asta fara cost si efort prea mare. In doar cateva zile a achizitionat pentru Bull cea mai mare piesa de artilerie aflata in arsenalul american, un tun naval de calibrul 406 mm (16’’/50 calibre Mark 7), tunul fiind arma principala a cuirasatelor din Clasa Iowa, bataia maxima fiind de 38-39-40 km in functie de proiectil. Impreuna cu tunul s-a achizitionat un trailer, incarcatura de azvarlire, o macara de mare putere destinata mutarii armei si un radar de ghidare a focului care a costat doar 750.000 de dolari (exista surse care sustin ca acest radar a fost contributia BRL, foarte probabil sa fie asa). Toate acestea urmand a fi livrate dupa finalizarii constructiei amplasamentului HARP in Barbados, insa contributia generoasa a armatei americane a dat un impuls puternic proiectului.
Explorer 1
Totusi, US Army nu facea opera de binefacere cu Bull, nu erau Armata Salvarii, ci avea propriile interese ce depaseau latura stiintifica. La acea vreme, US Army concura cu USAF in privinta noului domeniu al spatiului cosmic, sa nu uitam ca primul satelit al SUA a fost lansat de o racheta apartinand Armatei, nicidecum Aviatiei (este vorba despre Explorer 1 lansat la Cape Canaveral pe 31 ianuarie 1958 de catre Army Ballistic Missiles Agency/ABMA, cu ajutorul unei rachete Jupiter C modificata, racheta ce face parte din Familia Redstone –racheta modificata a fost numita Juno-1 si avea patru trepte. Micul satelit cantarea aproximativ 14 kg, avea 2,05 m lungime, 15,20 cm diametru si avea puterea de emisie de 60 W, fiind raspunsul Americii la Sputnik-ul sovietic. Interesant e faptul ca unul dintre directorii ABMA era nimeni altul decat Wernher von Braun, agentia fiind infiintata pe 1 februarie 1956 la Redstone Arsenal sub conducerea generalului-maior John Bruce Medaris). Era vorba de orgoliu si bani intre Armata si Aviatie, raca fiind veche si, se pare, continua si astazi –cel putin lupta pentru fonduri. Armata SUA a vazut in proiectul HARP un mijloc relativ ieftin si sigur de mentinerea si chiar amplificare a avantajului/avantajelor obtinut/obtinute in cucerirea spatiului, ba chiar se gandeau la initierea de cercetari care sa duca la crearea de armament spatial, chiar se vedeau avand rol determinant in ceea ce priveste apararea spatiala –asta s-a si intamplat, pe data de 3 octombrie 1957 a luat fiinta Redstone Anti-Missile Systems Office, numit astazi US Army Space and Missile Defense Command/Army Forces Strategic Command. US Army declara la acea data ca HARP este doar un proiect care avea drept unic scop realizarea de armament artileristic cu raza lunga de actiune si studii balistice, dar curand Armata avea sa-si piarda avantajul in fata Aviatiei in privinta programului spatial.
Va urma…
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera-Internet.
www.boeing.com/defense/weapons/minuteman-iii/index.page
https://howwegettonext.com/q-a-dr-john-hunter-b3b2af5bbf..
https://www.newscientist.com/…/dn17931-blasted-into-space…
www.thespaceshow.com/guest/dr.-john-hunter
www.astronautix.com/s/sharp.html
www.referatele.com/…/Satelitii-artificiali-Tipuri–si-componente-ale-satelitilor-artificia..
https://calliop3.wordpress.com/2008/03/02/despre-sateliti/