PORTAVIONUL SUBMARIN, partea a II-a

9 ani ago

AICHI M6A1 SEIRAN

Asa cum mentionam in prima parte a articolului, submarinele Clasa I-400 puteau transporta intern, intr-un hangar special creat, trei hidroavioane Aichi M6A1 Seiran (Muntele Incetosat???), aceste aeronave fiind special create pentru a putea fi transportate, lansate si recuperate de catre submarine. Dezvoltarea lor a inceput la scurt timp dupa demararea programului I-400, la cererea IJN lansata pe data de 15 mai 1942, de catre Aichi Kokuki KK (Aichi Kokuki Kabushiki-kaisha/Compania de Aeronave Aichi), companie ce pe-atunci lucra pentru Marina Imperiala. Inginerul-sef Toshio Ozaki s-a confruntat cu o provocare ambitioasa, acestuia cerandu-i-se sa realizeze un hidroavion cu aripi pliabile ce putea fi transportat si lansat de pe submarine.

Acest hidroavion trebuia sa fie capabil a transporta doua bombe de 250 kg/o bomba de 800 kg/o torpila de 800-850 kg, avand autonomia minima de 1500 km la viteza de 555 km/h. Aichi fabrica deja la acea data, sub licenta Yokosuka, bombardierul in picaj monomotor D4Y1 Suisei/Judy, ce era performant si cu caracteristici aerodinamice bune. Ca urmare, Ozaki a inceput studiile de modificare a acestei aeronave pentru a putea fi ambarcata si utilizata pe submarinele Clasa I-400. Insa, dificultatile tehnice si costurile prea mari au determinat stoparea acestei initiative, luandu-se hotararea de a se proiecta o aeronava complet noua, mult superioara tuturor tipurilor de hidroavioane produse de industria japoneza, aceasta noua aeronava urmand sa dispuna de aparatura de radionavigatie, flapsuri, planuri, flotoare, etc, complet reproiectate. IJN cerea ca lansarea aeronavelor sa nu dureze mai mult de 30 de minute, aripile principale, stabilizatorul orizontal si parte din stabilizatorul vertical/deriva trebuind sa fie pliabile (ceea ce s-a si facut).

Primul prototip a fost finalizat in octombrie 1943 la fabrica din Nagoya incepand testele de zbor o luna mai tarziu, pe data de 8 noiembrie 1943, Ise Bay (la mansa aflandu-se pilotul de test, locotenent Tadashi Funada, acesta, cel mai probabil, botezand aeronava Seiran/Furtuna dintr-un cer senin. Locotenentul, se pare, considera ca aeronava ar putea asigura elementul surpriza aparand parca de nicaieri, referindu-se la faptul ca decola de pe un submarin considerat strict secret si cu performante deosebite in ceea ce priveste autonomia. Alte surse considera ca numele Seiran provine de la un print japonez din secolul 18, numit „Awazu nu Seiran” –putin probabil sa fie asa), fiind cunoscut drept M6A1, avand motor Atsuta 12/1200 CP (licenta dupa cel german Daimler-Benz DB-601, compania Aichi producandu-le la Nagoya. Japonezii au creat mai multe variante de motoare Atsuta. Inceputul l-au facut in 1938 cand au importat din Germania primele 11 motoare DB-601/DB-601A. Per total, Aichi a construit 873 de motoare din seria Atsuta, varful de productie fiind in luna mai 1944 -107 exemplare), insa urmatoarele trei exemplare de pre-productie au avut motoare Atsuta 32 (ulterior, si primul prototip a fost dotat cu acest motor).

KO-A15

Motorul Atsuta 32 avea urmatoarele caracteristici: piston, supraalimentat, 12 V; racit cu lichid; putere dezvoltata in functie de varianta: 1400 CP/1044 kW la 2800 rpm, in zbor la nivelul marii|1250 CP/930 kW la 2600 rpm, varianta AE1A|1340 CP/1000 kW la 2600 rpm, varianta AE1P|1290 CP/960 kW la 2600 rpm si 5000 m altitudine, varianta AE1A; greutate uscat 715 kg; inaltime 1,06 m; lungime 2,15 m; latime 71,20 cm; injectie directa de combustibil. Prototipul nr.2 a intrat in teste in luna februarie 1944 si, datorita faptului ca Marina a fost multumita de rezultatele initiale a dispus inceperea productiei de serie.

AICHI M6A1-K NANZAN

Primul prototip a fost finalizat in toamna lui 1943, comanda initiala a Marinei fiind de 44 de exemplare, redusa ulterior la 28 de exemplare (productia a incetat cu totul in iulie 1945), incluzand doua aeronave trainer, M6A1-K Nanzan. Reducerea comenzii initiale s-a facut datorita penuriei de materiale, a costurilor ridicate si, in mod special, datorita bombardarii fabricii Aichi (iata ce ne spune cu privire la dificultatile producerii aeronavei Seiran, locotenentul Atsushi Asamura, comandantul Escadrilei 1/Kokutai 1, escadrila destinata atacului asupra Canalului Panama: „Seiran au fost aeronave construite la comanda Marinei Imperiale, au fost de buna calitate si performante, un proiect reusit. Dar, ulterior, deoarece a intervenit lipsa de materiale si conditiile dificile de fabricatie, calitatea a avut de suferit. De fapt, multi dintre angajatii Aichi responsabili pentru construirea Seiran erau elevi de liceu, fara nici o experienta”). Per total s-au construit pana in februarie 1945, 29 de exemplare de Seiran in patru variante: M6A1 –prototip dotat cu motor Atsuta 30/31 de 1400 CP, flotoare detasabile, varianta realizata in 8 exemplare; M6A1 Seiran –destinat atacului/bombardamentului,varianta realizata in 18 exemplare (aceasta era clar o aeronava de atac spre deosebire de hidroavioanele japoneze aflate in uz, a caror destinatie era, cu deosebire, recunoasterea indepartata); M6A1-K Nanzan (Muntele din Sud)–varianta trainer, biloc, echipata cu tren de aterizare escamotabil, varianta realizata in doua exemplare. Aceasta aeronava n-avea aripile pliabile si nu era inarmata; M6A2 –prototip echipat cu motor Mitsubishi Kinsei MK-8P62/1560 CP/1163 kW, elice cu trei pale metalice si pas constant, un singur exemplar produs. Productia de serie a fost oprita in decembrie 1944, deoarece linia de asamblare a fost distrusa in urma unui raid american efectuat cu Boeing B-29. Cu toate acestea, cariera lor operationala a fost una scurta…

Ko-M6-6 NANZAN

Pe data de 15 noiembrie 1944, pilotul naval, sublocotenent Katsuo Takahashi, a fost trimis la fabrica Aichi pentru a prelua o aeronava Seiran in vederea inceperii trecerii pe acest avion si inceperii antrenamentelor. Pe 24 noiembrie 1944, IJN accepta formal in serviciu noua aeronava, iar la 10 aprilie 1945, 10 aeronave Seiran au efectuat un zbor peste Fukuyama (oras in Prefectura Hiroshima), pentru ca echipajele sa se familiarizeze cu zborul peste zone dens populate, asta ca pregatire pentru cazul in care s-ar fi autorizat un bombardament asupra oraselor americane de pe Coasta de Vest. La finalul exercitiului, aeronava pilotata de sublocotenentul Ichiyoshi s-a prabusit in apa datorita unor defectiuni tehnice, pilotul pierzandu-si viata, observatorul supravietuind. Aceasta a fost prima aeronava Seiran pierduta in scurta lor cariera operationala, niciuna n-a fost insa doborata in lupta (nici macar n-au vazut una). Cea dea doua aeronava Seiran a fost pierduta pe data de 13 iunie 1945, aceasta prabusindu-se pe coasta Nanao Bay, Prefectura Ishikawa, pilotul, Locotenent Masuo Egami si observatorul, Locotenent Hisayoshi Kimoto, si-au pierdut viata.

SEIRAN -PLIEREA ARIPILOR

M6A1 Seiran avea urmatoarele caracteristici: cadru metalic, fuzelaj complet metalic –foi din tabla nituite, elice metalica cu trei pale, pas constant; echipaj 2, pilot si observator, dispusi in tandem. Observatorul era navigator, operator radio si mitralior; aripi pliate hidraulic; flotoare detasabile, depozitate separat in hangar, imediat in spatele aeronavelor ceea ce facilita echiparea acestora; lungime 11,64 m; anvergura 12,26 m; inaltime 4,58 m; anvergura aripilor 27 mp; greutate: gol 3301 kg/incarcat 4040 kg/maxima la decolare 4445 kg; un motor cu piston Aichi Atsuta 31, 1400 CP/1044 kW; viteza: maxima 474 km/h la 5200 m altitudine/de croaziera 296 km/h la 3000 m altitudine; autonomie 1190 km; plafon de serviciu 9900 m; aeronava urca la 3000 m altitudine in 5,48 minute; incarcarea pe aripa 149,60 kg/mp; armament: o mitraliera calibrul 13 mm, Type 2, montata in cabina la partea spate/doua bombe de 250 kg/o bomba de 800 kg/o torpila de 800-850 kg, Type 91.

K6-01 DIN 631 KOKUTAI

O singura escadrila a fost dotata cu acest hidroavion, Kokutai 631 „Jinryu Tokubetsu Kogekitai” (Unitatea de Atac Special Dragonul Divin), infiintata pe data de 15 decembrie 1944, avandu-l comandant pe Comandorul Kusaka –la acea data, doar zece exemplare de M6A1 Seiran erau disponibile (doua conform altor surse, putin probabil sa fie asa). Pe data de 30 decembrie 1944, submarinul I-400 era complet operational fiind atribuit Flotei a VI-a/6 Koku Kantai comandata de catre vice-amiralul Miwa Shigeyoshi, iar Kokutai 631 a fost atribuita Flotilei 1 Submarine/1 Koku Sentai cu baza la Kashima (sub comanda capitanului/comandorului Ariizumi Tatsunosuke/Tatsunoke, ofiter cu mare experienta, acesta orchestrand atacul cu submarine de buzunar la Pearl Harbour. Acesta era fostul comandant al submarinului I-8. Flotila 1 Submarine si Kokutai 631 au fost create in acelasi timp, ambele aflandu-se sub comanda lui Ariizumi), flotila mai avand in componenta si navele I-13, I-14 si I-401. Exista surse care sustin ca exercitiile combinate intre submarine si aeronave s-ar fi facut doar prin simulare, fara zboruri sau imersiune, datorita penuriei de combustibil.

AICHI M6A1 PE PUNTE

Ca urmare, I-401 a fost trimis in Manciuria (Dairen, pe-atunci. Astazi apartine Chinei si se numeste Dalian) pentru a aduce combustibil, navigand doar la suprafata pentru a castiga viteza si timp. Deoarece era strict secret, submarinul a fost disimulat intr-o corveta, insa n-ajunge departe fiindca loveste o mina plutitoare in apropiere de Ube, PrefecturaYamaguchi fiind nevoit sa se intoarca pentru reparatii. Ulterior, I-400 este trimis s-aduca combustibil, fiind tot „corveta”, de aceasta data misiunea reusind. A fost doar o picatura in oceanul lipsei acute de combustibil…

DISPUNEREA SEIRAN IN HANGAR

Tot atunci incep antrenamentele in vestul Marii Interioare in Golful Ida aflat in apropiere de Kure, la acestea luand parte submarinele I-400, I-401 (comandat de catre locotenent-colonel Nobukiyo Nambu. Despre Clasa I-400 acesta spunea: „Manevrabilitatea I-400 sub apa nu era diferita de alte submarine, desi avea raza de virare mai mare”. Insa, locotenentul Mineo Bando, navigator-sef si observator la bordul unui Seiran ambarcat pe I-401 il contrazice, acesta spunand: „I-401 naviga mai greu decat un submarin clasic. Nava stopa abia dupa un kilometru, si raspundea la comenzi cu 30 de secunde intarziere, fapt constatat de catre echipaj. Dar se comporta foarte bine pe ape agitate”. I-402 fusese transformat in tanc petrolier subacvatic in iulie 1945, n-a executat niciun voiaj pe mare) si I-13 (Type AM, doua Seiran ambarcate).

Intreg echipajul I-400/401, piloti, mecanici si marinari, a fost supus la antrenamente extrem de dure, insa acestea au dat roade, acestia fiind capabili, in conditii ideale (mare calma, spre exemplu), sa lanseze o aeronava in doar 7 minute, toate cele trei hidroavioane fiind in aer dupa doar 30 de minute de la ridicarea la suprafata a submarinului. Totusi, rapoartele echipajelor variaza, in marea lor majoritate mentionand 45 de minute. Totusi, usor nu le era, comandantul Nambu mentionand faptul ca mentinerea aeronavelor Seiran in stare de zbor era dificila, datorita specificului operarii pe mare.

Cu privire la Seiran, locotenentul Asamura are numai cuvinte de lauda, declarand americanilor ca aceasta era „o aeronava cu performante bune, avand o excelenta capacitate de atac. Era un avion versatil, un bombardier cu raza lunga de actiune. Nu a existat nicio diferenta mare in modul in care ameriza in comparatie cu alte hidroavioane”. De asemenea, Asamura avea numai cuvinte de lauda si cu privire la motorul Atsuta 30/31, considerand ca racirea cu lichid facea ca acesta sa n-aiba nevoie de o perioada de timp pentru a se incalzi, fata de un motor racit cu aer, astfel ca aeronavele se puteau lansa mai repede reducand pericolul detectarii submarinelor aflate la suprafata. Acesta era un avantaj distinct a-l acestor aeronave (mecanicii aplicau o solutie ingenioasa in vederea scurtarii timpului de lansare a aeronavelor, uleiul de motor era incalzit la aproximativ 60◦ in recipiente speciale cat inca Seiran se aflau in hangar, chiar si-atunci cand submarinul se afla in imersiune. Uleiul incalzit si apa calda erau pompate in motoarele Atsuta 30/31 chiar inainte ca aeronavele Seiran sa fie scoase din hangar, in acest fel motoarele erau aproape de temperatura normala de functionare permitand lansarea rapida. Solutia ingenioasa provine de la germani, acestia gandind-o pentru lansarea aeronavelor de pe portavionul Graf Zeppelin, niciodata terminat).Totusi, toate acestea aveau un pret ridicat si, conform spuselor lui Asamura cu privire la pretul unui Seiran, acesta „costa de 50 de ori mai mult decat un Zero, fiind dificil de produs datorita complexitatii constructive” –in mod clar era o aeronava scumpa si dificil de fabricat in conditiile vitrege aduse de finalul razboiului si iminenta infrangere.

AICHI M6A1- K6-03 IN 1945

Din cate se cunoaste, Kokutai 631 a operat umatoarele aeronave: M6A1 –serie necunoscuta; M6A1 –inseriat K6-01; M6A1 –inseriat K6-02; M6A1 –inseriat K6-03; M6A1 –inseriat K6-05; M6A1 –inseriat K6-16; M6A1 –inseriat Ko-A15 (Kugisho/Kaigun Koku Gijutsusho, ulterior Yokosuka Kokutai); M6A1 –inseriat Ko-M6-6 (Kugisho/Kaigun Koku Gijutsusho, ulterior Yokosuka Kokutai).

Interesant este faptul ca in martie 1945, adjunctul sefului Statului Major General, vice-amiralul Jisaburo Ozawa, lansa ideea folosirii aeronavelor Seiran si, bineanteles, a submarinelor Clasa I-400, pentru a lansa asupra oraselor SUA de pe Coasta de Vest a unor containere ce contineau germenii ciumei bubonice si antraxului, asta drept razbunare pentru bombardarea capitalei Tokio pe data de 9-10 martie (280/325 de bombardiere B-29 au decolat din Guam, Tinian si Saipan, lansand 1665/1900 de tone de bombe incendiare, bombe cu fosfor alb, bombe cu magneziu si napalm asupra orasului cu cladiri majoritar construite din lemn, facand scrum mai mult de un sfert din oras –aproximativ 41 kmp -ucigand 83.000-100.000 de oameni. Raidul a purtat numele de Operation Meetinghouse, aeronavele americane lansandu-si bombele de la altitudini cuprinse intre 1500-2700 m).

DISPUNERE AERONAVE IN HANGAR

Din fericire, operatiunea de razbunare a fost anulata o luna mai tarziu la ordinul sefului Statului Major al Armatei, Yoshijiro Umezu, acesta declarand ca „un razboi bacteriologic impotriva SUA ne-ar duce la razboi cu intreaga omenire”, si mare dreptate avea. Un mare dezastru umanitar si nu numai a fost evitat astfel si, oricum n-ar mai fi contat, asa cum dealtfel n-au contat nici bombardamentele atomice (in viziunea japonezilor), Imperiul Soarelui Rasare apusese. Dar, cu toate acestea, strategii japonezi s-au gandit sa bombardeze ecluzele Canalului Panama, sperand ca astfel sa intrerupa fluxul aprovizionarii cu materiale de razboi vitale Frontului din Pacific, gandind ca astfel incetinesc inaintarea spre Japonia a fortelor americane castigand timp pretios in vederea intaririi fortelor proprii si pregatirii teritoriului impotriva preconizatei invazii. Oricum, la inceputul lui 1945 un lucru era clar pentru toata conducerea Armatei Imperiale, razboiul mergea prost iar Germania, principalul sau aliat, era in pragul capitularii. Acest fapt, pentru strategii japonezi era un dezastru, fiindca prezenta fortelor americane pe frontul din Pacific s-ar fi intarit si multiplicat la un nivel la care fortele japoneze n-ar fi putut face fata (nu faceau fata oricum, cu sau fara capitularea germanilor).

ECLUZA GATON -PANAMA

Povestea planuitului atac al Canalului Panama este una interesanta. Nu se stie cu certitudine cand au planuit acest atac insa, cu certitudine, acesta a fost un obiectiv strategic ambitios, atent planificat, aproape finalizat la momentul anularii. Pregatirile au inceput in vara anului 1943 cu strangerea de informatii cu privire la Canalul Panama (canal navigabil cu lungimea de 82 km ce face legatura dintre Oceanul Atlantic –prin Marea Caraibelor, si oceanul Pacific), fiind interesati cu deosebire de informatiile legate de ecluzele Gatun, ce readuc navele, in trei etape, de pe lacul artificial Gatun la nivelul marii, un canal de 3,20 m formand traseul pe partea Atlanticului. Expertii Marinei considerau ca distrugerea ecluzelor Gatun ar produce pagube ireparabile paralizand cu totul traficul in Canal, ceea ce era adevarat. A aduna informatii nu a fost greu, deoarece cel putin un inginer japonez participase la construirea canalului, astfel ca aveau planuri legate de constructia acestuia. Mai mult decat atat, au adunat fotografii ale Canalului facute de turisti japonezi dea lungul anilor, avand la dispozitie si marturii ale unui prizonier american ce facuse parte din Corpul de Paza al Canalului, se pare ca acesta le-a dat detalii substantiale cu punctele sensibile ale Canalului, ce oricum nu era pazit prea bine spre sfarsitul razboiului.

I-400 HANGARUL AERONAVELOR

Misiunea a fost planificata in cele mai mici detalii, pilotii aeronavelor Seiran alocate misiunii, 10 la numar (aflate sub comanda locotenentului Atsushi Asamura) transportate de 4 submarine (I-400, I-401, I-13 si I-14), memorand fiecare detaliu al ecluzelor Gatun, precum si alte detalii legate de Canal, fiind realizata chiar si o macheta statica din lemn extrem de detaliata, de mari dimensiuni destinata exersarii atacului de catre pilotii Seiran (chiar si-asa, pregatirea era extrem de dificila si necesita timp, exact ceea ce japonezii nu mai aveau. Doar un singur pilot reusise sa deprinda tehnica lansarii torpilei, fapt ce a condus la armarea aeronavelor cu bombe, un singur torpilor fiind extrem de putin). Acestia urmau sa distruga ecluzele cu 6 torpile (teoretic, fiindca practic n-aveau cu cine) si 4 bombe de 800 kg. A avut loc si o simulare a atacului asupra ecluzelor in rada portului Toyama/Marea Japoniei. Concret, cele 4 submarine urmau sa paraseasca Japonia in iunie 1945 si, la aproximativ 185 km de coasta Ecuadorului urmau sa-si lanseze aeronavele Seiran, acestea neavand flotoarele montate, la miezul noptii.

Serian nr 28

Aeronavele urmau sa zboare dea lungul coastei columbiene (directia nord-est) la altitudinea de 4000 m, pana in apropiere de Ciudad de Colon/Colon (directia vest), port la Marea Caraibelor situat in apropiere de Canalul Panama. Urmau a ajunge deasupra ecluzelor in zori si, dupa bombardament, ar fi urmat regruparea si revenirea la punctul de lansare pentru intalnirea cu submarinele in vederea recuperarii. Aeronavele urmau sa amerizeze fortat in apropierea submarinelor, neavand flotoarele montate, echipajele fiind recuperate de catre marinari. Cand totul parea gata, situatia din ce in ce mai dificila a fortelor nipone si apropierea americanilor de arhipelagul japonez a anulat misiunea in iulie 1945 (Ordinul 95. Unele surse mentioneaza data de 25 iunie 1945, ca data a anularii atacului), atentia strategilor IJN indreptandu-se acum spre atolul Ulithi ce face parte din Insulele Caroline, vestul Oceanului Pacific. Aici, la inceputul razboiului din Pacific, Marina Imperiala amplasase un post de radio si o statie meteo, folosind ocazional laguna ca punct de ancorare si realimentare a navelor, insa au abandonat-o in 1944.

Cum operatiunile navale ale SUA s-au mutat spre vestul Pacificului odata cu inaintarea spre Japonia, US Navy avea nevoie de o zona de concentrare/asteptare destinata navelor sale pentru operatiuni in Pacificul de Vest. Atolul Ulithi era perfect pozitionat si, ca urmare, americanii au construit aici facilitati/instalatii portuare destinate reparatiei si mentenantei navelor, precum si depozite de carburanti si munitii destinate reaprovizionarii (realizasera in doar o luna de la capturarea atolului un port plutitor, docuri plutitioare, un aerodrom, aducand aici 6000 de muncitori specialisti –sudori, electricieni, tamplari,mecanici, strungari -precum si nave de reparatii, precum USS Ajax/AR-6, Clasa Vulcan, echipaj 1000, majoritatea fiind marinari care in civilie erau „meseriasi”. Nava dispunea de ateliere de confectii metalice,era practic o fabrica plutitioare, avand chiar si un depozit de oteluri speciale, putand repara aproape orice piesa/componenta avariata de pe navele de lupta. Nava apartinea Service Squadron 10/ServRon 10). In iulie 1945, Insulele Caroline, se aduna/concentra o Flota masiva ce era destinata iminentei invazii a Japoniei (Operatiunea Olimpic, aprobata pe data de 25 mai 1945, invazia urmand sa inceapa pe 1 noiembrie 1945. N-a mai avut loc datorita bombelor atomice de la Hiroshima si Nagasaki), inclusiv 16 portavioane mari.

CATAPULTA PNEUMATICA

Pana la inceputul lui 1945, Flota SUA ajunsese la aproape 600 km de Japonia continentala, cucerind Iwo Jima si Okinawa, cu toata rezistenta acerba a japonezilor (numai la Okinawa, dupa 82 de zile de lupta, americanii au pierdut 12.510 soldati. Japonezii, aproximativ 100.000. Tocmai rezistenta acerba si inutila a japonezilor a dus la lansarea bombelor atomice). In sfarsit, masiva concentrare de forte din Insulele Caroline n-avea cum scapa japonezilor (pe data de 5 si 9 martie, aeronave de recunoastere japoneze fotografiasera 16 portavioane ancorate la Ulithi), acestia hotarand sa incerce contracararea iminentei invazii, decizand sa loveasca Flota SUA ancorata la Atolul Ulithi. Pe data de 25 iunie 1945, Flotila 1 Submarine si Kokutai 631 primesc ordinul de pregatire a atacului din Ulithi, un obiectiv mai apropiat de Japonia decat Canalul Panama si, bineanteles, mai usor de atins. Operatiunea a purtat numele de Hikari (Splendoare), la aceasta urmand sa participe doua submarine Clasa I-400 si doua submarine Clasa AM (acestea fiind dotate cu hidroavioane de recunoastere Nakajima C6N1 Saiun/Myrt, urmand a face recunoasterea aeriana deasupra Ulithi inaintea declansarii raidului cu aeronave Seiran, aeronavele fiind lansate dupa ce submarinele ar fi trecut de Truk. Inaintea decolarii ce trebuia sa aiba loc in noapte fara luna plina, pilotii Seiran urmau a fi dopati prin injectare cu o substanta ce continea hormoni, in vederea cresterii rezistentei si a acuitatii vizuale nocturne. Aeronavele Seiran urmau a duce cate o bomba de 800 kg, misiunea fiind sinucigasa), raidul fiind programat pentru data de 25 august 1945, data modificata ulterior (18 august), cu plecare din Baza Navala de la Ominatu/Sasebo. Insa, acesta a fost anulat, Imparatul Hirohito declarand Capitularea pe data de 15 august. I-400 si I-401 se aflau in mars spre Ulithi (pe trasee separate, urmand a face jonctiunea pe 16 august in largul Insulei Ponape/Caroline), la momentul capitularii, insa misiunea nu decurgea deloc bine. I-401 este nevoit sa stopeze datorita unui incendiu la bord, iar I-400 nu receptioneaza mesajul radio ce anunta Capitularea continuandu-si marsul.

AICHI M6A1 SEIRAN -MUZEUL SMITHSONIAN SUA

Pe 16 august se receptioneaza mesajul radio in care se ordona anularea operatiunii si revenirea la baza, ordonandu-se totodata dezarmarea navelor (s-au aruncat peste bord caietele cu coduri, graficele misiunii,jurnalele de bord,documentele secrete si schitele navei, torpilele Type 95 Long Lance, tot ceea ce-ar fi putut folosi inamicului. Interesant este faptul ca torpila japoneza era considerata superioara celor americane, aceasta fiind mai fiabila, mai precisa si cu autonomie mare -12.000 m fata de 5500 m la americani. Oricum, peste 70% din torpilele americane erau considerate nesigure, la acest capitol japonezii stateau mult mai bine. Un istoric naval american spunea in gluma despre torpilele americane ca, citez: „Singurul lucru cert la acestea este faptul ca erau nesigure”). Ca urmare, I-400 isi arunca peste bord aeronavele Seiran cu aripile pliate pentru a grabi scufundarea, iar I-401 le catapulteaza fara echipaj la bord, tot cu aripile pliate, tehnicienii dandu-le si ceva gauri pentru a se duce mai rapid la fund. O pierdere ireparabila a unor „pasari” rare (americanii au capturat un singur A6M1 Seiran la Nagoya, acesta neaflandu-se in stare de zbor. Aceasta este ultima aeronava produsa avand numarul 28, fiind gasita in curtea fabricii Aichi. Avea sa fie restaurata in 1989 devenind exponat de muzeu, unicul supravietuitor. Capturarea nr.28 a fost primul contact al americanilor cu Seiran, aeronava despre care habar n-aveau). Nici submarinele Clasa AM n-au dus-o mai bine, I-13 fiind scufundat de distrugatorul USS Lawrence C.Taylor/DE-415 in colaborare cu aeronave Grumman TBF Avenger echipate cu radar decolate de pe portavionul de escorta USS Anzio/CVE-57, la 1019 km est de Yokosuka. I-14 a supravietuit razboiului predandu-se americanilor, avea sa fie scufundat la Oahu in 1946, epava fiind localizata in anul 2009 la 790 m adancime. Dupa atac, submarinele Clasa I-400 urmau a se retrage la Singapore pentru realimentare cu combustibil si rearmare, 10 Seiran urmand a le astepta acolo pentru a fi ambarcate in vederea unui nou atac in Ulithi, totul fiind anulat.

I-400 IN DOCUL USCAT -PEARL HARBOUR FEBRUARIE 1946

Interesant este faptul ca aeronavele vizau portavioanele americane intr-un atac sinucigas/kamikaze, lucru de care pilotii n-aveau cunostinta. Aeronavele urmau sa fie inmatriculate dupa model american, fiind vopsite in argintiu, asta pentru a induce in eroare fortele SUA si a mari sansa de a ajunge la portavioane (nu s-a mai facut deoarece pilotii au fost deranjati de acest fapt. Cum sa zboare sub „steag” american!). Bombardierele Seiran „americanizate” urmau a zbura la altitudinea de 50 m pentru a nu fi detectate de radare si de aeronavele de vanatoare, insa n-au mai apucat.

Si navele operationale din Clasa I-400 au avut un sfarsit trist, nedemn as putea spune pentru o clasa de submarine deosebita. I-400 s-a predat distrugatorului USS Blue/DD-744 pe data de 27 august 1945 in largul coastei Insulei Honshu (cea mai mare insula a Japoniei). I-401 este localizata cu radarul de catre submarinul USS Segundo/SS-398, Clasa Balao, pe data de 29 august 1945, Comandorul Nambu, dupa furtunoase negocieri, accepta predarea navei si retragerea sub escorta lui SS-398 spre Tokio. Submarinistilor americani nu le-a venit sa creada ce nava au in fata ochilor, fiind dea dreptul impresionati de marimea si specificul acestei nave despre care Serviciul de Informatii al US Navy n-avea cunostinta.

I- 401

Ambele submarine au fost duse in SUA (Pearl Harbour/Hawaii) pentru evaluare de catre US Navy, insa sovieticii au aflat de existenta lor cu toate stradania americanilor de a pastra secretul, cerand acces la aceste nave –vroiau si ei o felie, existand supozitii c-ar fi cerut cedarea uneia dintre ele. US Navy nu putea accepta ca sovieticii sa puna mana pe o tehnologie deosebita, hotarand torpilarea submarinelor I-400/401 in largul Insulei Oahu, ceea ce s-a si facut. I-401 a fost torpilat de catre USS Cabezon/SS-334, fiind lovit de doua torpile Mark 18 pe data de 31 mai 1946 (epava avea sa fie descoperita in 2005 la 820 m adancime), iar I-400 a avut o soarta asemanatoare, fiind torpilat de catre submarinul USS Trumpetfish/SS-425 (Clasa Balao) pe data de 4 iunie 1946, cu o torpila experimentala Mark 9 (epava avea sa fie descoperita in 2003 la 700 m adancime). Operatiunea de distrugere a submarinelor Clasa I-400 s-a numit End Road/Finalul Drumului, hotararea fiind luata pe data de 1 aprilie 1946.

Pana la urma, cele mai mari submarine din lume la acea data au folosit la ceva? Concluzia specialistilor este unanima, NU, n-au folosit la nimic, au venit prea tarziu si n-au apucat sa arate ce pot. Era oricum prea tarziu pentru a redresa situatia pe Frontul din Pacific, situatie ce se deteriora continuu dupa Midway insa, inovatiile tehnologice aduse de aceste nave, se spune, ar fi contribuit la dezvoltarea submarinelor purtatoare de rachete balistice dupa razboi. Unii experti si istorici navali le considera a fi cele mai avansate submarine realizate in WW II, avand dimensiunea unui distrugator mediu, iar autonomia extrem de mare ce permitea inconjurul globului de 1,5 ori n-a fost egalata nici in ziua de astazi de catre submarinele cu propulsie clasica, diesel-electrica. In mod cert, Clasa I-400 a fost cu cel putin 10-15 ani inaintea timpului sau si, ca si extraordinarul Type-XXI german, au venit prea tarziu pentru a influenta in vreun fel soarta razboiului naval.

Submarinul portavion, partea I

SURSE DATE SI POZE: Wikipedia-Enciclopedia Libera, Internet.

www.combinedfleet.com/ships/I-400

www.gizmag.com/i-400–submarine…/37248/

www.operationstormbook.com/i400_images.html

www.stripes.com/…/researchers-unravel-the-my…

www.ww2pacific.com/i-400.html

www.pbs.org/wnet/secrets/japanese…/591/

www.militaryfactory.com/…/detail.asp?…IJN-I4…

www.huffingtonpost.com/…/japanese–submarin…

ww2db.com › Equipment › Ships

https://medium.com/…/japans-part-aircraft-carri…