După încheierea Consfătuirii de la Moscova a conducătorilor partidelor din ţările de democraţie populară (9-12 ianuarie 1951), o parte din resursele materiale şi financiare româneşti au fost consumate pentru importurile de armament, tehnică de luptă şi muniţii din U.R.S.S., Polonia şi Cehoslovacia, pentru construirea de fortificaţii la graniţa cu Iugoslavia şi pe litoralul Mării Negre, precum şi pentru importurile de maşini-unelte şi instalaţii necesare industriei de apărare. Concomitent, au continuat cooperativizarea forţată a agriculturii şi lucrările la Canalul Dunăre – Marea Neagră.
În acest fel au fost epuizate rapid resursele economiei româneşti şi s-a ajuns la vânzarea masivă de aur românesc în străinătate. Rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu aproape 160 de tone în perioada 1952-1954: de la 209,4 tone de aur – în lingouri şi monede – la finele anului 1951 (148,3 tone în ţară şi 61,1 tone în depozitele constituite în străinătate) până la 80,1 tone, la sfârşitul anului 1952 (72,6 tone în ţară şi 7,5 tone în străinătate), 53 tone la finele anului 1953 (50 tone în ţară şi 3 tone în străinătate) şi 49,7 tone la sfârşitul anului 1954 (46,7 tone în ţară şi 3 tone în străinătate).[1] Alte izvoare istorice indică faptul că rezerva de aur a Băncii de Stat a R.P. Române a scăzut cu 84,5 de tone la începutul anilor ’50: de la 139 de tone (1951) până la 62 de tone (1 mai 1953), 57,7 tone (iulie 1953) şi 54,5 tone (octombrie 1953).[2]
Articolul domnului Petre Opriș poate fi citit integral pe Contributors.