Preluare integrala de pe Deieri-deazi.blogspot.fr.
Într-un ţinut de la sud de Dunăre situat la confluenţa dintre Bulgaria şi Serbia, câteva sute de mii de conaţionali de-ai noştri se încăpăţânează să păstreze şi să ducă mai departe o oază de românitate. „Unii zic că sunt 500.000, alţii 300.000. Fapt important este că sunt acolo, au o cultură tradiţională, vorbesc româna în dialect oltenesc sau bănăţean” (acad. Eugen Simion).
 |
| Harta zonelor locuite de români între Vidin şi Timoc |
Locuitori ai acestor pământuri cu mult înainte de stabilirea aici a bulgarilor şi a sârbilor, românii timoceni au fost dintotdeauna victime ale politicilor de asimilare şi deznaţionalizare ale guvernelor de la Sofia şi Belgrad: “Între Dunăre şi Murava, prin poiene largi, prin văi mănoase, pe câmpii grase în păşune, rămân pradă streinului şi pe mai departe fraţi de-ai noştri. Fraţi în credinţă, în limbă, în port şi obiceiuri. Dacă străbaţi Banatul şi te cuprinzi la vorbă şi cunoşti bănăţeanul şi treci apoi în valea Timocului, rămâi uimit de identitatea spiritului românesc de aici şi de dincolo. Peste unii şi peste alţii au trecut aceleaşi plăgi, timp de sute de ani. În timpul acestor secole însă alţii au fost asupritorii noştri şi alţii ai celor de dincolo de Dunăre.” (articolul “Valea Timocului” publicat în ziarul “Românul” din 2 iulie 1919)
Mărturia unui român timocean
Trecând peste toate vicisitudinile istoriei, românii de dincolo de Dunăre au reuşit să îşi păstreze identitatea naţională, culturală şi spirituală. Mărturiile culese în anul 1936 de reporterul Ion Tic şi publicate într-un amplu articol în numerele din 2, 9 şi 16 decembrie 1936 ale revistei “Ilustraţiunea Română” ne dezvăluie câteva episoade ale aceste lupte:
 |
| Biserica din Bregova |
“Omul ne povesti apoi că e de loc din Şeul românesc, cam de prin părţile unde, cu toată vitregia împrejurărilor şi sălbăticia bulgarilor, viaţa românească s’a păstrat neîntinată, tocmai pentru că duşmanii au încercat să o distrugă din rădăcini.
– Acum eşti desigur liniştit şi mulţumit.
– Liniştit da; dar mulţumit nu. Îmi văd de plugăria mea şi nimeni nu mă supără. Dar gândul hoinăreşte mereu spre meleagurile unde dorm bătrânii care mai blestemă din morminte nelegiuirile bulgarilor… Am pătimit şi eu destule. Dar mă gândesc la ce pătimesc şi astăzi ai noştri, fără altă vină decât aceea că-şi păstrează limba şi datina românească.
Omul se întunecă. Din ochii albaştri tâşniră scântei de mânie: fulgere care porneau din adâncul revoltei nebănuite, aşa cum se pornesc în miez de vară, pe negândite, dintr’o toană a cerului…
 |
| Româncă din Timoc |
– Când mă gândesc cum m’au stâlcit în bătăi jandarmii pentru că odată am adus în satul nostru cărţi româneşti… Muncisem la un boier de lângă Calafat o vară întreagă şi când m’am întors la ai mei cu bani şi merinde, am adus şi câteva cărţi româneşti – una de rugăciune, alta de poveşti… Săvârşisem crima de a avea buche românească pentru sufletul meu şi al copiilor mei.
Mă gândesc cu groază la chinurile unei săptămâni întregi în care “câinii înarmaţi” m’au călcat în picioare şi mi-au strivit carnea cu lovituri de cismă şi de armă. Aş fi avut si eu, poate, soarta celorlalţi care au murit, ucişi mişeleşte, dacă fruntaşii unui sat întreg n’ar fi intervenit la vreme… Nu vă puteţi închipui câtă cruzime poate încăpea într’o fiară cu chip de om care-şi închipuie că prin silnicie, chinuri sau prin bătaie poate scoate aceea ce-i românesc în noi… Câţi români n’au plătit cu viaţa dragostea de a vorbi şi ceti româneşte…
– Asemenea cărţi – interveni unchiaşul cel sfătos – am avut şi noi în sat, aduse tot de timocenii care lucraseră “pe ţară”.
– Poate că lucraseră în ţară…
 |
| Târgul de grâne |
– Noi spunem pe ţară. De,ici colo vorba ne e stricată. Dar tot românească e…
Cum vă spuneam, cărţile le citeam şi noi iarna, când ne strângeam la gura sobei. Ne citea câte unul care avusese norocul să cunoască buche românească…
– Învăţată în şcoală ?
– Nici pomeneală. În şcoală nu se învăţa atunci, după cum nu se învaţă nici acum decât bulgăreşte… A învăţat-o de la preot, dascăl sau de la vreun alt român, care în ceasurile libere se milostivea de cei neştiutori. Cel despre care vă vorbesc şi care astăzi doarme somnul drepţilor, a învăţat slovă românească de la un preot din Bregoia. Ce bucurie a fost pe sătenii ştiutori de carte când au văzut că ceea ce citea din cărţile fraţilor din regat, se potrivea cu graiul lor…”.
Şcoli clădite pe sânge românesc
“Un bătrân, care a avut conflicte cu bulgarii pe chestia şcoalei şi bisericii româneşti, mă întreabă dacă am cetit cartea d-rului Ţovaru – “Problema şcoalei româneşti în Balcani”.
– Nu, n’am cetit’o…
– Mai interesantă decât o bănuieşti. Pentru cine încearcă să cunoască în ce atmosferă de martiraj s’au plămădit sufletele atâtor generaţii de români risipiţi în Balcani, cartea doctorului este o adevărată comoară. Şcoala noastră – cum spune atât de adevărat autorul – este clădită pe sânge românesc… Un Constantin Ghica a murit ciuruit de gloanţe, Dumitru Şumbra, străpuns de pumnale. Tănase Popaian, pentru că a îndrăznit să-şi iubească graiul strămoşesc şi să lupte pentru şcoala românească, a fost aruncat în prăpastia de pe Olimp. Iar lui Constantin Turcianu, pentru aceeaşi vină, i se retează capul cu toporul, picioarele… Apoi câţi alţi martiri n’au plătit cu viaţa îndrăsneala de a cere şcoală românească pentru români ! Dumnezeu să-i răsplătească în lumea drepţilor unde i-a chemat. Dar fără aceşti martiri, şcoala românească nu mai exista de mult…
 |
| Românce din Timoc – 1936 |
– Dar, pe cât îmi reamintesc, chestia şcoalelor se găsea deslegată prin convenţii şi tratate…
– Pe hârtie. În practică lupta pentru desnaţionalizarea noastră a fost veşnic făţişă, crudă, sălbatecă… Nicăieri în lume o minoritate – oricare ar fi ea – n’a suferit lovituri mai mari decât minoritatea românească din Balcani. Diplomaţii au putut ascunde cu şiretenie toate ororile, toate sălbătiiciile… Dar s’au practicat, după cum se practică şi astăzi după metode “balcanice”, fără ca guvemele să le dea prea mare importanţă… Totuşi curge sânge românesc, într’o luptă inegală, fără teamă de oameni şi de Dumnezeu. De aceea tinerii care urmează şcoalele noastre apreciază aşa cum se cuvine, preţul cu care aceste aşezăminte de cultură şi educaţie naţională supravieţuiesc atâtor încercări de distrugere.”
Din Timocul de azi
Lupta pentru păstrarea identităţii naţionale a românilor nu s-a încheiat încă deşi au trecut aproape opt decenii de la publicarea mărturiilor românilor timoceni consemnate de reporterul interbelic Ion Tic. Tocmai de aceea, trebuie să apreciem ceea ce conaţionalii noştri din Serbia şi Bulgaria reuşesc să înfăptuiască cu răbdare şi cu curaj. Sfinţirea în 24 mai 2015 a bisericii “Sf. Mucenic Ioan Vlahul” din Negotin (Serbia), după o luptă de o viaţă dusă de preotul martir Boian Alexandrovici, este unul dintre evenimentele care trebuie menţionate pentru că această nou-târnosită biserică românească din Negotin este un simbol al rezistenţei românilor în Valea Timocului:
 |
| Biserica ortodoxă română din Negotin |
”Pentru noi, românii din Timoc, este un eveniment cu dublă semnificaţie, una spirituală, cealaltă istorică. După aproape 200 de ani se ridică într-un oraş din Serbia de nord-est un sfânt lăcaş’‘, a declarat pentru AGERPRES preotul Boian Alexandrovici. Potrivit părintelui, acest aşezământ de cult din Negotin urmează celor din Malainiţa, Isakova, Gorneana şi Bor, zidite de credincioşi în condiţii grele, autorităţile publice locale şi cele ecleziastice sârbe împotrivindu-se oficierii în Timoc, Morava, Homolie, în sudul Dunării, a slujbelor în limba română.
”Cu răbdare şi multă sudoare am reuşit să învingem prejudecăţile, să trecem peste obstacole, tot timpul fiind acuzaţi că românizăm vlahii. Întotdeauna am spus acelor spirite antiromâneşti că noi aici suntem acasă, că respectăm statul care ne-a adoptat, administraţia lui, şi că nu facem altceva decât să ne cinstim strămoşii şi limba noastră frumoasă — limba română”, a subliniat părintele Boian. El a arătat că prezenţa a câtorva sute de români, din România, Serbia, Bulgaria, Ungaria şi Suedia, la sfinţirea bisericii din Negotin arată faptul că, în pofida vicisitudinilor istoriei care i-au separat cândva, românii sunt uniţi, ceea ce a făcut posibilă reactivarea a peste zece parohii ortodoxe româneşti, din cele 87 existente în 1833, când au fost “naţionalizate” şi au intrat în inventarul Bisericii Ortodoxe Sârbe.” (articolul “Prima biserică ortodoxă românească sfinţită intr-un oras din Timoc” – www.agerpres.ro ).