În urma încheierii Tratatului de la Berlin, din 1878, tânărul stat român şi-a dobândit independenţa şi o largă deschidere la Marea Neagră, prin anexarea Dobrogei şi a Insulei Şerpilor. Mica flotilă a României, formată din „Rândunica”, „România”, „Ştefan cel Mare” şi „Fulgerul” era insuficientă în raport cu noile necesităţi ale ţării. Un prim program de mărire a acesteia s-a desfăşurat în 1882 – 1883.
Un al doilea, care face obiectul acestui articol din mai multe părţi, avea să se desfăşoare în perioada 1886 – 1888. Astfel, conform legii de organizare a flotilei din 1886 s-au acordat noi credite pentru mărirea parcului de nave de luptă. În baza acestor credite aveau să fie comandate la şantierele navale din Anglia şi Franţa un crucişător, primul şi ultimul din istoria flotei române, trei canoniere şi trei torpiloare.[1]
Crucişătorul avea să fie botezat „Elisabeta”, cele trei canoniere – „Bistriţa”, „Siretul” şi „Oltul” iar torpiloarele – „Năluca”, „Sborul” şi „Smeul”. Fiecare tip de navă va face obiectul unui articol separat, iar astăzi vom începe cu cea mai mare dintre ele, „Elisabeta”.
Elisabeta. Sursa: wikipedia
Crucişătorul a fost construit la New Castle de şantierele firmei „Armstrong” şi a costat bugetul ţării suma de 1.512.000 lei.
Continuarea articolului pe RNHS