Continuam cu un proiect interesant de la sfarsitul sec.XX, Expeditionary Fighting Vehicle/EFV/Vehicul de Lupta Expeditionar, nume care demonstreaza fara niciun dubiu scopul si misiunea USMC –corp expeditionar, forta de interventie rapida, pacificator oriunde in lumea asta si bineinteles, promotor si pazitor al intereselor SUA pe Terra (comunisti si nostalgici care deplang “dreapta orinduire si beneficiile pierdute” precum si multi frustrati din lumea asta, numesc USMC si infanteristii marini, forte de invazie/forte invadatoare/cotropitori netrebnici ai popoarelor s.a.m.d. Nu merita sa postez tampeniile astora dar daca aveti ocazia si rabdarea sa cititi bloguri rusesti, unguresti, sarbesti, veti vedea un intens zbucium revolutionar).
Noua amfibie, numita initial Advanced Amphibious Assault Vehicle/AAAV/Vehicul Avansat de Asalt Amfibiu, ridica performantele AAV-7A1 la un nivel mult superior fiind mai agila si mai manevrabila, mai puternica si mai bine protejata, performantele acesteia fiind considerate a fi cel putin egale cu exceptionalul M-1 Abrams. Daaa, nu e o exagerare ci o realitate, si vom vedea asta in cursul articolului!
EFV a fost proiectat de catre General Dynamics Land Systems/GDLS, povestea sa debutand in anii *80/sec.XX in urma schimbarii strategiei USMC cu privire la proiectarea fortei dincolo de orizont, necesitatea protectiei fata de la minele marine si apararea de coasta (unele surse independente numesc noua strategie “OTH Strategy/Over-the-Horizon Strategy/Strategia Dincolo-de-Orizont”. O importanta deosebita s-a acordat Suppresion of Enemy Air Defence/SEAD/Suprimarea Apararii Aeriene Inamice. In Irak s-a vazut cu ce a inceput Desert Storm…
Irakienii dispuneau de aparare aeriana integrata avand sistem de comanda-control centralizat. Aveau sisteme de rachete sol-aer cu raza mare si medie, cu deosebire destinate protectiei zonelor urbane, inclusiv capitala Bagdad. Trupele aveau sisteme mobile de rachete sol-aer cu raza medie si mica, inclusiv MANPADS. Insa protectia acestora la bruiaj si controlul emisiilor electronice era deficitara –militarii irakieni nu fusesera instruiti in acest sens, cele mai vulnerabile, conform surselor americane, au fost sistemele radar si de rachete sol-aer sovietice si foarte probabil, specialistii “vodka’s people” au omis sa-i invete protectia electronica. Americanii ii spun astazi Emissions Control/EMCON –controlul emisiilor electromagnetice&acustice proprii, impiedicand astfel inamicul sa detecteze, localizeze si identifice sursele proprii de emisie. Eeee, americanii au invatat multe in Vietnam, toate aceste invataminte regasindu-se in noi strategii si noi echipamente! Ca fapt divers, fiindca e deosebit de interesant din punctul meu de vedere, primele misiuni SEAD 100% au fost aplicate in Vietnam. Operation “Iron Hand”, USAF&USNavy, distrugerea sistematica din aer a sistemelor de rachete sol-aer+radarele de detectie si conducere a focului, inclusiv a tunurilor antiaeriene dirijate prin radar. Atunci au aparut avioane echipate cu armament specializat cunoscute sub numele de cod “Wild Weassel”/F-4 Phantom/F-105 Thunderchief, A-4 Skyhawk, aeronave echipate cu rachete AGM-88 HARM, AGM-65 Maverick, AGM-78 Standard, AGM-45 Shrike+containere specializate ECM. Daca in Irak americanii au avut succes 100%, in Serbia n-a mai fost asa…
Operation “Allied Force”/1999 s-a lovit de faptul ca sarbii au stiut sa-si protejeze sistemele radar si de lansare a rachetelor sol-aer, astia cunosteau masuri de protectie si le-au aplicat –EMCON strict, mascarea pozitiilor, utilizare dispersata si secventiala a sistemelor radar, mutarea permanenta a fortelor si mijloacelor –tactica careia americanii ii spun “Hide, Shoot and Scoot/Ascunde-te, Trage si Fugi”, tactic ace presupune executarea focului asupra tintei, parasirea imediata dupa tragere a pozitiei si mutarea intr-o pozitie noua evitand astfel focul contra-baterie – folosirea cu precadere a senzorilor pasivi, selectarea stricta a tintelor aeriene si atacarea acestora in functie de valoarea combativa, etc. Conform analistilor americani din USAF, SUA&NATO au lansat peste 740 de rachete antiradiatie AGM-88 HARM la plesneala deoarece tintele nu se demascau. Datorita acestui fapt, sarbii au pierdut doar 3 sisteme mobile de rachete sol-aer SA-6 Gainful/2K12 Kub din 24 cate aveau in dotare/12% pierdere. In sfarsit, e bine ca noile noastre radare americane sunt Low-Probability-of-Intercept Radar/LPIR/Radar cu Probabilitate Scazuta de Interceptare adica, mai pe romaneste, folosesc o serie de masuri pentru evitarea detectarii pasive de catre echipamentele inamice in timpul functionarii/cautarii si urmaririi tintei/tintelor. Tintele sunt detectate si urmarite fara stiinta lor, ceea ce face ca inamicul sa nu-si poata folosi rachetele antiradiatie. Sper c-am inteles si descris bine esenta LPIR! Ehh si daca tot am amintit de Desert Storm, iata ce tactici inovative le-au mai aplicat americanii irakienilor scotandu-i din lupta, lasandu-i orbi si lipsiti de informatii:Command, Control, Communications Countermeasures/C3CM –bruiaj deplin a centrelor de comanda si a statiilor radar, cu deosebire a celor EW-GCI/Early Warning-Ground Control Intercept/Avertizare Timpurie-Dirijarea Aviatiei de Vanatoare de la Sol. Una dintre principalele aeronave implicate in razboiul electronic declansat asupra fortelor irakiene a fost una relativ putin cunoscuta si-n ziua de astazi, Lockheed EC-130H Compass Call/EW-SEAD. Costa doar 165 milioane de dolari, da’ bine, noua nu ne trebe’!). In urma noii strategii au luat nastere Bell Boeing V-22 Osprey, Landing Craft Air Cushion/LCAC si…Expeditionary Fighting Vehicle/EFV.
EFV grafica
Si incepem povestea EFV fiindca daca n-ar fi fost, zicem noi, nu s-ar fi povestit!…In 1980, Congresul dezbate bugetul apararii pe anul fiscal 1981 si viitoarele misiuni alocate USMC –cu alte cuvinte, raspunsul natiunii la provocari potentiale aparute la mare distanta de SUA prin operatiuni amfibii de amploare, proiectarea fortei la mare distanta. Strategii USMC propun Administratiei crearea Rapid Deployment Force/RDF/Forta de Implementare Rapida, vizate fiind nordul Europei si Orientul Mijlociu (pe atunci, Europa Nordica insemna Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia si Suedia, dupa 1990 alaturandu-se Estonia, Letonia si Lituania. Exista supozitii ca strategii USMC au luat in vizor Europa Nordica datorita faptului ca in URSS incepuse declinul, statele nordice enumerate anterior simtindu-se amenintate. Danemarca, Islanda si Norvegia erau membre NATO, Suedia si Finlanda doar state partenere. In ceea ce priveste Orientul Mijlociu, Arabia Saudita, Kuweit, Bahrain, Emiratele Arabe Unite, Oman, Qatar, chiar Israel, aliati USA&petrol nu se simteau nici ele in siguranta datorita razboiul irakiano-iranian recent izbucnit. Ei bine, RDF avea sa-si arate utilitatea 10 ani mai tarziu in Kuweit si Irak! Au avut strategii USMC viziune? Foarte probabil!).
Odata cu RDF, strategii USMC luau in calcul modernizarea echipamentului existent, cu deosebire artilerie si amfibii de asalt (modernizare AAV-7 la standard AAV-7A1), precum si achizitia de noi echipamente –aeronave F-18 Hornet, elicoptere de transport greu CH-53E, aeronave cu decolare verticala AV-8B si altele. Pe langa toate acestea, USMC cerea dezvoltarea unei nave de debarcare pe perna de aer de mare capacitate (viitorul LCAC), un nou elicopter de transport greu (viitorul V-22 Osprey) si un nou vehicul amfibiu de asalt (EFV). USMC, pe langa toate acestea, urmarea crearea a cel putin 3 brigazi RDF, suma estimata pentru formarea si echiparea acestora fiind de cel putin 20 de miliarde de dolari esalonati pe 5 ani (doar construirea facilitatilor de cazare depasea un miliard de dolari). Insa programul era muuult mai amplu, USMC dorind inlocuirea vechilor obuziere de 105 mm cu noi obuziere de 155 mm, tractate si autopropulsate, precum si schimbarea vechilor tancuri M-60 cu nou-noutul M-1 Abrams.
Asta au si facut in anii ce-au urmat! Pe langa toate acestea s-a trecut la reorganizarea fortelor, in 1990, USMC numarand 185.200 personal activ+33.600 in rezerva, 3 divizii active+un corp aerian activ, o divizie in rezerva+un corp aerian in rezerva. O divizie USMC este o armata de sine statatoare (Mihail Kogalniceanu, 9 mai 1877, proclamarea Independentei…Frumoase cuvinte!) avand in compunere unitati de infanterie, unitati mecanizate, unitati de tancuri/artilerie/geniu/amfibii, precum si escadrile de aeronave de vanatoare/bombardament/atac la sol/AWACS si elicoptere de atac/transport. Aceasta armata impresionanta formeaza o Marine Air-Ground Task Forces/MAGTF (eee, o MAGTF depaseste muuulte armate ale lumii fiind compusa din: Marine Amphibious Unit/MAU,1800-2200 infanteristi marini + 1/9 escadrile de elicoptere de atac si transport; Marine Amphibious Brigade/MAB, 13.000-16.000 de oameni + Multipurpose Air Group/MAG/Grup Aerian Polivalent, 1/3 escadrile aeronave de vanatoare-bombardament/atac la sol. MAB dispune de sute de nave amfibii de transport/suport, si un numar mic de tancuri, de regula intre 5-10; Marine Amphibious Force/MAF, 45.000 de oameni, o divizie de infanterie sprijinita de un grup aerian. O MAF, in 2000, avea 52.000 de oameni si 70 de tancuri M-1 Abrams + un numar imens de aeronave multirol, conform surselor independente. Ca fapt divers, o Aripa de Aviatie Navala include astazi o escadrila de elicoptere utilitare Bell UH-1Y Venom/24 exemplare, 3 escadrile de elicoptere de transport mediu Boeing Vertol CH-46 Sea Knight/54 exemplare, 2 escadrile de elicoptere de transport greu Sikorsky CH-53K King Stallion/42 exemplare, pana la 90 de AH-1Z Cobra. Si noi, si noi! Si noi ce, daca si cand!!??).
Insa interesul USMC pentru un nou AAV a inceput muuult mai devreme, printr-un studiu de fezabilitate efectuat in 1971, studiu ce viza potentiala inlocuire a LVTP-7 cu un nou vehicul amfibiu de asalt. In 1973, prin Tentative Operational Requirement/TOR/Cerinta Operationala Provizorie, USMC stabilea ca noua amfibie sa atinga urmatorii parametrii, minim 112-113 kmh pe uscat/88-89 kmh pe apa (wowww!!!), autonomie pe apa 120 km/pe uscat 402 km, capacitate de transport trupe 25-35 puscasi complet echipati, capacitate cargo 3629/3630 kg, Initial Operational Capability/IOC/Capacitate Operationala Initiala fiind stabilita pentru 1986/alte surse 1989 (pentru studiul-concept, in 1976, s-au alocat conform surselor independente, 5,60 milioane de dolari iar in 1978 -9,80 milioane de dolari. La acea vreme erau bani grei! Se mai stie ca responsabil de program era maiorul Bronswald, foarte probabil din DoD).
La inceputul lui 1974 prin Acquisition Decision Memorandum/ADM, USMC nota programul Landing Vehicle Assault/LVA ca fiind de “importanta vitala” iar in august 1974, Major System Acquisition Review Committee/MSARC aproba studiul de fezabilitate pentru noua amfibie odata cu lansarea “provocarii” (contracte de proiectare si conceptie) catre 3 mari companii, FMC Corporation din San Jose/California, Bell Aerospace Textron din Niagara Falls/New York si Pacific Car and Foundry din Renton/Washington (foarte probabil, conform surselor independente, cele 3 companii au primit contractele in perioada 1975-1976). In 1978, Department of Defense/DoD/Departamentul Apararii aproba Marine Corp’s Amphibious Warfare Surface Assault (AWSA) Mission Element Need Statement (MENS)/Declaratia de Necesitate a Elementelor de Misiune (MENS) Asalt la Suprafata a Corpului de Marina (AWSA) pentru Landing Vehicle Assault/LVA (sper c-am reusit o traducere aproximativ exacta, greu cu denumirile americane fiindca n-au corespondent la noi. Tocmai de aceea am redat denumirea completa in…americaneste. Pentru cunoscatori!).
Din pacate, desi m-am straduit, nu am reusit sa aflu date despre proiectele celor 3 companii insa se stie ca Bell Aerospace s-a implicat profund in realizarea LCAC, FMC in modernizarea AAV-7. In 1977, Curtiss-Wright din Wood-Ridge/New Jersey primeste un contract pentru realizarea unui motor termic rotativ cu sarcina progresiva de tip toroidal (sau sarcina stratificata) destinat LVA, motor ce trebuia sa dezvolte 3000 CP pe apa/500 CP pe uscat, motor ce-ar fi trebuit realizat in 4 ani fiind bugetat din 1978 (exista surse care sustin c-ar fi avut 2 astfel de motoare, fiecare generand 1500 CP). Nu sunt sigur ca am inteles bine compunerea acestui motor dar…incerc. Se pare ca avea blocuri de evacuare asezate simetric, camera de ardere toroidala in care se rotesc discuri cu pistoane in opozitie!!! Alte surse sustin ca era vorba de un motor electric, putin probabil sa fie asa, insa existenta acestui motor, indiferent cum ar fi fost el, nu e certa, posibil sa nu fi depasit stadiul de planseta.
Nu e o certitudine dar probabil ca undeva in perioada 1978-1980, DoD si USMC au anulat contractul atribuit Pacific Car and Foundry dandu-l General Dynamics Land Systems/GDLS, celelalte 2 companii mentionate anterior ramanand in carti. La sfarsitul lui 1984, cele 3 companii si-au prezentat proiectele –toate prezentau o amfibie echipata cu turela pentru 2 persoane armata cu un tun calibrul 25 mm si o mitraliera coaxiala calibrul 7,62 mm. Bell si GDLS propuneau si 2 mitraliere telecomandate calibrul 7,62 mm dispuse deasupra compartimentului cargo/trupe, partea spate a amfibiei. Insa nori negri se adunau deasupra acestor proiecte fiindca in perioada cand LVT se zbatea in durerile facerii, inceputul anilor *80/sec.XX, USMC demarase programul de modernizare a AAV-7…Prima victima, primul “inecat” a fost proiectul Bell, proiectul GDLS mai primind o gura de oxigen deoarece USMC inca dorea o noua amfibie adaptata noii strategii si noilor provocari. In 1989, foarte probabil, LVT devine Advanced Amphibious Assault Vehicle, rebotezat din septembrie 2003, Expeditionary Fighting Vehicle/EFV, proiect apartinand GDLS.
Cele doua prototiprui EFV
Desi a scapat initial “furtunii”, comanda pentru realizarea fizica a doua prototipuri a venit tarziu, abia in iunie 1996, asta deoarece Lumea se schimbase, inamicul traditional URSS disparuse, sferele de influenta se reimparteau, fondurile destinate Apararii si implicit dezvoltarii noilor tehnologii si echipamente se redusesera drastic. Si peste toate acestea, AAV-7 era inca in curs de trecere la AAV-7A1 desi USMC preconizase ca-n 1993 sa le aiba pe toate la noul standard. Insa asta nu s-a intamplat atunci ci peste 14 ani! Chiar si asa, USMC inca se gandea la EFV si momentul 2015 cand acesta era preconizat sa intre in dotare. Ciudat e faptul ca prin 2000-2001, USMC din motive ramase necunoscute cere anularea programului in favoarea continuarii modernizarii AAV-7 –foarte probabil n-au fost multumiti de rezultatele obtinute de EFV la teste in ciuda faptului ca avea mobilitate, protectie si putere de foc superioare vechii amfibii. Exista o gramada de controverse cu privire la motivul/motivele anularii EFV in spatiul online american, multe sustinand ca “nu exista posibilitatea dezvoltarii ulterioare in productia de serie, insa cel mai probabil “s-a inecat” datorita defectiunilor constatate la structura corpului blindat si depasirea plafonului financiar alocat (la momentul anularii proiectului, 2011, acesta inghitise 3 miliarde de dolari din 15 miliarde alocati, si vorbim despre banii alocati intregului proiect, de la dezvoltare-cercetare, introducerea in productia de serie si productia de serie. Era clar pentru Congres si USMC ca EFV ar depasi drastic banii alocati, si asta era inacceptabil!). Sfarsitul EFV a venit oficial pe 6 ianuarie 2011 prin ordinul secretarului apararii de atunci, Robert Michael Gates (a indeplinit aceasta functie in perioada 18 decembrie 2006-30 iunie 2011, sub 2 presedinti, George Walker Bush si Barack Obama. A fost si directorul CIA in perioada 6 noiembrie 1991-20 ianuarie 1993, perioada considerata nefasta pentru spionajul american, Iran-Contra, Aldrich Ames si alte “reusite”).
EFV teste manevrabiliatte pe apa
Expeditionary Fighting Vehicle avea urmatoarele caracteristici: proiectant GDLS; cost per unitate in 2011 -22,30 milioane de dolari; doua prototipuri realizate, EFVP (varianta transport trupe&cargo. Putea duce maxim 17 Marines complet echipati) si EFVC (varianta comanda&control. Echipaj 7); greutate totala 35,97 tone; lungime 10,67 m; latime 3,66 m; inaltime la plafonul turelei 3,28 m; echipaj 3; corp din aluminiu, blindaj ceramic+fibra de sticla+Kevlar. Blindajul stratificat ce imbraca probabil intregul corp al amfibiei rezista la proiectile calibrul 7,62 mm, 14,50 mm trase de la 300 m distanta si schijele proiectilelor calibrul 155 mm care explodau la 15 m distanta de vehicul; turela stabilizata automat, electrica, digitalizata, echipata cu un tun calibrul 30 mm, Mk.44 Bushmaster II produs de Northrop Grumman, rezerva interna proiectile calibrul 30 mm-215/7,62 mm-600+o mitraliera coaxiala M-240/7,62 mm (doar varianta EFVP, fiindca EFVC are doar mitraliera calibrul 7,62 mm). Turela e similara oarecum cu cea de pe CV-9030, insa tunul face astazi deliciul Rosomakului polonez, CV 90-ului suedez/finlandez/norvegian, Strykerul americanesc si LPD-urilor US Navy Clasa San Antonio (dar si alte platforme precum fregatele britanice Type 23. Nu, nuuu va speriati, nu-s Type 22 batraioare din RO Navy!Stiti voi, alea sublime si periculoase pline de rachete AA, AN si CIWS de uuuuultima generatie, no asa?). Mk.44 Bushmaster II are urmatoarele caracteristici: greutate 160 kg; lungime totala 3,40 m/teava 2,41 m; rata de foc 200 proiectile/minut; viteza initiala proiectil HEI-T, 1080 ms; raza maxima de actiune 3000 m varianta vehicule terestre/5100 m varianta navala; motorizare MT-883 Ka-524, diesel, V12, motorul fiind produs de catre compania MTU GmbH din Friedrichshafen/Germania, 2740 CP/2016 kW (pe EFV. Alte surse, 2702 CP pe apa/850 CP’635 kW pe uscat. 34,48 CP/tona). Varianta MT-883 Ka-500 echipeaza tancurile Leclerc, Challenger 2E si M1 Abrams ale Emiratelor Arabe Unite (bai da’ cate isi permit seicii astia! O donatie si noua nu s-ar putea? Intreb pentru linistea si nemurirea sufletului!); viteza maxima pe uscat 72 kmh/pe apa 47 kmh; autonomie pe uscat 523 km/pe apa 120 km; suspensie hidraulica; transmisie Allison X4560, 6 viteze; rezervor intern de combustibil de 1230 L; doua hidrojeturi Honeywell, fiecare generand 1300 CP/2600 CP in total, rotor cu o singura treapta.
Acestea erau mai scurte decat cele de pe AAV-7, noua amfibie atingand viteza maxima pe apa in mai putin de 30 s, capacitatea de incarcare a EFV in apa fata de AAV-7A1 crescand cu 1814 kg. Greutate waterjet 408 kg, diametru 58,42 cm, lungime 38,10 cm; nu am gasit date legate de sistemul de control al focului si alte echipamente insa acestea erau de ultima generatie la acea vreme, conform minusculelor informatii publice. Cele doua prototipuri au fost testate de USMC la Camp Pendleton insa nu exista date publice cu privire la soarta acestora. Putem specula ca sunt puse la pastrare datorita inovatiilor…Cine stie, poate candva il vor reanima!
Si ajungem la finalul acestei serii de articole…Nu inainte de a-i ura ultimului “raţoi” sosit in inventarul USMC, Amphibious Combat Vehicle/ACV bazat pe Iveco Superav 8×8, caruia ii uram cariera lunga si linistita si bineinteles, Semper Fidelis! Peste ani, probabil, noi sau urmasii nostri vom/vor scrie despre el. S-auzim de bine!
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
http://www.clydemaritime.co.uk/xlighters www.xlighter.org
www.navyhistory.org.au
www.usa.gov › federal-agencies
www.usmcu.edu › Research
www.ibiblio.org › ref › Roebling › Roebling
ascelibrary.org › doi › pdf
www.nps.gov › usmc › pcn-190-003115-00
www.asme.org › about-asme › landmarks
www.nationalww2museum.org › vehicles-war
afvdb.50megs.com › usa › lvt2
oocities.org
www.dieselhub.com › specs
www.military.com › … › Optics
www.historynet.com › persian…