In primii ani ai domniei, Petru Rares si-a indeplinit cu corectitudine obligatiile de ordin material asumate fata de Poarta otomana. Nu acelasi lucru se poate spune despre obligatia de a culege informatii din tarile vecine si de a le transmite la Istanbul, obligatie a carei indeplinire constituia un criteriu essential al aprecierii loialitatii fata de “inaltul Prag al fericirii”. Caracterul formal al indeplinirii acestei obligatii de catre Petru Rares era generat de speranta infiriparii unei aliante antiotomane cu tarile crestine, din care trebuia sa culeaga si sa transmita informatii.
Atitudinea conformista adoptata de domnul Moldovei s-a concretizat fie in culegerea si transmiterea unor date lipsite de importanta, dar verificabile de catre spionii turci, pentru confirmarea “loialitatii” (informatiile “controlate/directionate” se practica si astazi de catre serviciile secrete), fie in promisiunile repetate, dar niciodata onorate, ca se va stradui sa obtina si sa transmita date care interesau intr-adevar pe Soliman Magnificul. Spre exemplu, intr-o scrisoare din anul 1527, Petru Rares comunica unele date referitoare la dusmania dintre Ferdinand de Austria si Ioan Zapolya, principele Transilvaniei si regele Ungariei. Cu privire la raporturile incordate dintre cei doi, Petru Rares facea precizarea ca raportase “in repetate randuri la Poarta fericirii”: “Daca intrebati acum despre situatia din acele parti, au venit de acolo oamenii nostri destoinici care au povestit cum s-a desfasurat lupta de la Tokai, in care Ioan Zapolya, fiind infrant s-a retras in Transilvania”. In legatura cu situatia din Polonia, domnul Moldovei raporta: “De asemenea, auzim ca regele Poloniei se afla intr-un oras numit Petricov (Cracovia) si, strangand oaste mare, i-a adunat langa el si pe panii lui. De asemenea, si de la regele Frantei, precum si de la multi alti principi, au venit numerosi soli si duc mari discutii, dar nu am putut afla ce ganduri au si ce anume au hotarat. Dar avem oamenii nostri care vor veni de acolo. Ce stiri vor adduce le vom anunta la Poarta fericirii, asa cum s-au intamplat lucrurile” (avea oare Petru Rares agenti la curtea regelui Frantei? Foarte posibil, fiindca a mostenit cu siguranta serviciul secret al tatalui sau, Stefan cel Mare!).
Originea indeplinirii necorespunzatoare a obligatiei de a transmite Portii otomane informatiile culese din statele vecine, se gaseste in dorinta domnului Moldovei de a recapata independenta tarii si in dorinta acestuia de formare a unei noi coalitii antiotomane, coalitie in care, in afara tarilor romane, ar fi urmat sa intre Polonia, Ungaria si Austria, adica statele in care Petru Rares, prin oamenii sai, trebuia sa desfasoare o intense activitate de spionaj in favoarea turcilor. Mare parte a acestor agenti il slujisera cu siguranta pe Stefan cel Mare, tatal lui Petru Rares, avand un “respect” deosebit pentru turci!
Insa, se pare ca Petru Rares uitase trista experienta a tatalui sau, Stefan cel Mare, care, in situatii similare, desi adresase cereri disperate de ajutor tuturor principilor crestini din Europa, a primit de fiecare data numai promisiuni, incurajari si laude, chiar si rugaciuni pentru izbanda, dar niciodata sprijin efectiv, trebuind sa se bazeze pe fortele proprii, si nu in ultimul rand, pe oamenii sai. Asemenea realitati politice de atunci sunt din pacate, la fel de realiste si astazi, cand Romania se bazeaza, poate prea mult, pe Aliati si Tratate, care, in caz de Doamne-fereste, nu stim cat de solide si benefice pentru Tara sunt… Cert este ca Stefan cel Mare, convins intr-un tarziu de lasitatea, lichelismul si interesele obscure ale asa-zisilor, “aliati” si “prieteni”, “candu au fostu aproape de sfarsitul sau, chiemat-au vladicii si toti sfetnicii sai, boiarii cei mari si altii toti cati s-au prilejuitu, aratandu-le cum nu vor putea tinea tara, cum au tinut-o el, ci, socotindu din toti mai puternic pre turcu si mai inteleptu, au datu invatatura sa se inchine turcilor”. El considera ca numai prin eforturi conjugate, tarile romane, Polonia, Ungaria si Austria, aveau posibilitatea sa invinga pe turci.
Propunerile directe de formare a coalitiei antiotomane erau riscante, deoarece sinteza informatiilor primate din Ungaria si din Polonia duceau la concluzia ca atat Ioan Zapolya, cat si Sigismund I, dadeau dovezi de loialitate fata de Soliman Magnificul. Din acest motiv, Petru Rares a fost nevoit sa recurga la actiuni indirecte de sugerare a necesitatii formarii unei asemenea coalitii, fiind edificatoare in acest sens, numeroasele actiuni diplomatice care au avut loc la Suceava, la Cracovia si la Buda.
Nici prezentarea unui pretext a carui semnificatie dezvaluia necesitatea imperioasa a formarii unei coalitii antiotomane, nici amenintarea cu folosirea fortei si nici recurgerea la forta pentru rezolvarea diferendelor existente, n-au fost in masura sa aduca pe Sigismund I si pe Ioan Zapolya pe fagasul dorit de domnul Moldovei, caruia infrangerea de la Obertin (aici, in data de 22 august 1531, Petru Rares s-a confruntat cu ostile lui Ioan Tarnovschi, Hatmanul Coroanei, dupa ce invadase Pocutia in anul 1530. Petru Rares a fost infrant, Pocutia fiind recucerita de catre polonezi, dupa ce in 1490, fusese cucerita de catre tatal sau, Stefan cel Mare, si alipita Moldovei) i-a oferit prilejul sa constate ca politica sa externa nu era sustinuta cu fidelitate nici de o mare parte a marii boierimi a Moldovei.
Desi dorea cu ardoare recastigarea independentei Moldovei, Petru Rares nu indraznea sa intreprinda vreo actiune concreta in acest scop, socotind ca nu dispunea de suficiente forte (mai ales dupa lupta de la Obertin, cand armata sa a pierdut peste 7000 de oameni si toate tunurile. Mai mult decat atat, si-a atras mania sultanului, fiindca “el l-a deranjat pe cel mai bun prieten al Portii, pe regele Poloniei”, fiind chiar suspendat). Informatiile pe care le detinea cu privire la potentialul de lupta al Imperiului otoman, nu-i permiteau sa se hazardeze la “fapte marete”. Mai mult decat atat, agentii la Istanbul ai regelui Sigismund I al Poloniei, incepusera tesatura fina a intrigilor care aveau drept scop inlaturarea sa de la domnia Moldovei –despre toate acestea, fiind informat de catre oamenii sai. In vederea urgentarii realizarii acestui scop, solul polon Kratkowski, castelan de Bretc, a primit misiunea sa comunice sultanului ca “de nu-l ridica nici din tara si nici din domnie, il vor scoate ei cu oaste, ca nu mai potu suferi raotatile ce s-au iscat intre dansii”.
Insa, turcii aveau si ei agentii lor la curtea poloneza, iar ca urmare, vizirul Ibrahim, sesizand adevarata intentie a polonezilor, aceea de a ocupa Moldova, a trimis pe favoritul sau, Aloisio Gritti (un aventurier venetian care era in legatura si cu polonezii), sa se informeze complet si clar asupra situatiei, si sa ia masuri de “restabilire a ordinii” la hotarul dintre Polonia si Moldova.
In acest timp, Petru Rares aflase prin iscoadele sale de la Istanbul, ca Aloisio Gritti planuia sa obtina de la sultan cu ajutorul vizirului Ibrahim, numirea sa ca principe al Transilvaniei, iar cei doi fii ai sai ca domni in Tara Romaneasca si Moldova.
In drum spre Suceava, Aloisio Gritti a poposit la Targoviste. De aici, a trimis la Cracovia pe pasa de Silistra sa ceara lui Sigismund I sa-si trimita reprezentanti cu care sa discute si sa puna capat tulburarilor de la granita Poloniei cu Moldova. Continuandu-si calatoria diplomatica spre Suceava, dupa ce a patruns pe teritoriul Moldovei, Aloisio Gritti a fost informat ca Petru Rares se pregatea sa-l prinda si sa-l ucida. Sursa, fiind demna de incredere, Aloisio Gritti, cuprins de spaima, a renuntat la continuarea misiunii si a facut cale intoarsa, gandind cu siguranta ca:”fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa”. Povestind episodul, Francesco della Valle, unul dintre slujbasii lui Aloisio Gritti, arata ca “stapanul meu s-a oprit aici, la Targoviste, cateva zile, apoi s-a hotarat sa treaca in tara voievodului Petru, domnul Moldovei sau al Valahiei de sus, dupa cum vrem sa-i spunem. Aceasta tara este vecina cu tatarii, cu polonii si cu Tara Romaneasca, pomenita mai sus. El facea acest drum pentru a trata cu acest voievod Petru. Dup ace a mers doua zile a fost instiintat de catre garda sa, care calatorea intotdeauna inainte pentru a asigura drumul, sa nu treaca mai departe, pentru ca acel Petru i-a pregatit o cursa, pandindu-l, cu 15000 de calareti (o cifra, cu siguranta, mult exagerata!), cu gandul sa ne taie pe toti in bucati. Afland acest lucru stapanul meu si incredintandu-se ca stirea este adevarata, a hotarat sa se intoarca inapoi, din care cauza am calatorit toata noaptea aceea cat si ziua urmatoare, intorcandu-ne la Targoviste. Domnul acestui oras, care aflase acest lucru de la curieri ai stapanului meu, i-a iesit in intampinare cu mare oaste de calareti, dar nefiind acesta urmarit de dusmani, n-a avut nevoie de ajutorul lui. Deci neizbutind Petru, voievodul Moldovei, sa-si duca la indeplinire gandul dupa pofta inimii sale cele rele, s-a prefacut mirat ca stapanul meu s-o intors inapoi cu atata graba si si-a trimis solii sai dupa el pana la Targoviste cu multe daruri pentru a-i castiga bunavointa, aratandu-se gata sa-i stea in ajutor el insusi cu “toate” fortele sale armate. Stapanul meu, tot atat de priceput pe cat era de chibzuit, a facut o buna primire solilor si a primit bucuros darurile, aratandu-se foarte vessel si dand la randul sau patru cai turcesti deosebit de frumosi si multe lumanari de ceara alba, dulciuri alese si multe vesminte frumoase din aur si matase, cinstind indeosebi cu daruri foarte frumoase si pe soli, pe care i-a trimis apoi de la el cu cuvintele cele mai indatoritoare”.
Cat de fatarnice erau cuvintele “indatoritoare” s-a vazut dupa inapoierea lui Gritti la Istanbul, unde a contribuit la amplificarea intrigilor contra lui Petru Rares, care trebuia sa priveasca scaparea aventurierului ca o consecinta a tradarii vreunuia dintre dregatorii sai, ceea ce din pacate, n-a facut!
Totusi, iscoadele credincioase ale domnului de la Istanbul, facandu-si constiincios datoria, i-au comunicat toate uneltirile lui Gritti, complicele polonilor. Va urma…
WW