Preluare integrala din: Tocpress.
Maramureșul istoric din drepta Tisei (regiunea ucraineană Transcarpatia), zonă pe care marele poet și publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor și portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părți a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulți cunosc faptul că sintagma „Maramureșul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componența statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina.
Harta turistica Transcarpatia si unitati administrative
În numărul 2 al revistei „Dosarele Istoriei”, din anul 2003, Cristina Țineghe, pe atunci arhivist drd., Direcția Județeană Maramureș a Arhivelor Naționale, iar în prezent director al Direcției județene Ilfov a aceleiași instituții menționează că „dezmembrarea Maramureșului istoric reprezintă, în mare măsură, rezultatul deciziilor luate la Conferința de Pace de la Paris, for care a avut ca scop rezolvarea multiplelor probleme legate de dispariția legică a Imperiului Austro-Ungar și apariția statelor naționale”. Totodată, autoarea articolului din „Dosarele Istoriei” subliniază că rămâne deocamdată o dilemă cum a fost posibil ca Maramureșul pur românesc din secolul al XIV-lea să aibă, în secolul XX, o structură etnică majoritar ruteană.
„Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”
Sărind puțin peste evenimentele care au avut loc de-a lungul timpului, aflăm că delimitarea frontierei româno-cehoslovace se definitivează la 4 mai 1921, odată cu încheierea, la Praga, a „Protocolului privitor la regularea unor amănunte ale frontierei între România și Cehoslovacia”, prin care granița se stabilea pe Tisa. Pentru reglementarea problemelor ce decurgeau din fixarea graniței pe Tisa, au fost încheiate acte bilaterale care statuau noua stare de fapt. La 6 aprilie 1925, se încheia, astfel, la București, „Protocolul cu privire la regimul proprietăților din zonele de frontieră”. Conform prevederilor acestuia, trecerea frontierei se făcea pentru locuitorii din zona de frontieră pe baza unui certificat, iar pentru proprietarii de pământuri și arendași, precum și pentru personalul întrebuințat la exploatarea agricolă, în virtutea unui carnet. Circulația proprietarilor și a posesorilor de carnete de trecere era limitată la intrarea pe proprietăților lor și la trebuințele impuse de exploatarea acestor proprietăți.
Este foarte important de menționat că, prin delimitarea frontierei româno-cehoslovace, România a pierdut comunele curat românești de pe malul drept al Tisei: Slatina, Ocna Slatina, Biserica Albă, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc, Lunca, Săpânța, precum și comunele cu populație jumătate română, jumătate ruteană: Brustura, Bedeu, Moora, Iholz, Apșa de Sus, Bogdan, Frasin, Remeți etc; se pierdeau minereurile neexploatate și apele minerale etc. Cei mai afectați de rezultatul acestor decizii au fost însă locuitorii comunelor Teceu, Bocicoiul Mare și Lunca, cea mai mare parte a satelor rămânând peste Tisa.
Exprimându-și părerea în legătură cu dezmembrarea Maramureșului, politicianul român Take Ionescu concluziona: „Dacă România, la Paris, ar fi avut înțelepciunea să discute frontierele noastre punct cu punct și pe alte merite decât ale tratatului din 1916, sunt sigur că ar fi obținut pentru Maramureș alte frontiere”.
zone cu procentaj semnificativ de vorbitori de limba romana in Transcarpatia
Tot în revista “Dosarele Istoriei” sunt menționate următoarele:
,,Diversitatea etnică a populației din Maramureș era urmarea politicilor de colonizare, dusă de administrația maghiară, și de împământenire a evreilor”.
Rutenii – populație de origine slavă – s-au stabilit de-a lungul mai multor secole;
Germanii – prima și cea mai masivă colonizare a lor s-a făcut între 1773 și începutul secolului al XIX-lea;
Evreii sunt grupul etnic ce sosește cel mai târziu, imigrând aici din Galiția și zone ale Poloniei și Rusiei. Primul document ce amintește prezența lor este Conscripția din 1728, când sunt amintiți nouă evrei. La 1900 însă, ei reprezentau 18.8% din populație;
Ungurii sunt aduși încă din secolul al XV-lea în zona Sighetului. Erau îndeosebi muncitori în saline sau funcționari și formau o populație compactă în plasa Șugatag și la Sighet. Numărul lor se va reduce simțitor după Primul Război Mondial.
Aproape uitați
Despre comunitățile românești din dreapta Tisei, din regiunea ucraineană Transcarpatia, mulți nici nu știu că există. Foarte puțini au fost cei care, după ce au aflat de existența românilor de acolo, au încercat cumva să-i ajute să-și păstreze limba, portul și tradițiile românești. Însă, chiar și fără ajutorul cuiva, maramureșenii de peste Tisa au reușit să-și păstreze toate aceste elemente cu ajutorul propriilor forțe și dorinței de a transmite urmașilor ceea ce au primit și ei, la rândul lor, de la bunici și străbunici. De-a lungul timpului, populația maramureșeană din Transcarpatia s-a lovit de foarte multe greutăți, însă a reușit să treacă victorioasă peste ele.
Foarte puțini mai cunosc faptul că, la 1 decembrie 1918, alături de românii din întreaga Transilvanie, din Banat, din Crișana și din Sătmar, la Alba Iulia au fost prezenți și cei de dincolo de Tisa, unde au făcut cunoscută dorința românilor de acolo de a constitui un întreg popor cu cel de pe malul stâng al Tisei. Atunci când s-a dat citire Rezoluției Marii Adunări Naționale, în care se vorbea despre întinderea României Mari „de la Nistru pân’ la Tisa”, aceștia s-au simțit uitați și au protestat, cerând ca România Mare să se întindă „până dincolo de Tisa”.Cu toate acestea, doleanțele lor se pare că nu au contat, iar rezultatul este următorul: din 10.500 de kilometri pătrați ai comitatului Maramureș, României i-au rămas doar 3.381.
Poate nu am fi știut toate aceste amănunte dacă nu s-ar fi născut, pe acele meleaguri, marele Ioan Mihali de Apșa, diplomatul care ne-a lăsat drept moștenire, întregului popor român, „Diplomele maramureșene din secolul XIV și XV”. Iar el este doar unul din marele număr al românilor adevărați care vin din acele locuri de poveste, unde, potrivit istoricului Nicolae Iorga, s-a născut limba română. La Mănăstirea din Peri, între 1434-1437, s-a făcut prima traducere în limba română, constând în cărți bisericești.
Cifrele reale și statisticile oficiale
Pe acele meleaguri, de-a lungul regiunii Transcarpatia, se întinde un șirag de sate și comune românești deosebite, cu specific maramureșean. Printre cele mai frumoase și bogate localități din imediata apropiere a României, incluse în raionul Teaciv, corespondentul satului Teceu din România, se numără Apșa de Jos, Slatina, Strâmtura, Topcino, Bouțu Mare, Bouțu Mic, Podișor, Cărbunești. Localități tot atât de frumoase sunt incluse și în raionul Rahiv (Rahău): Apșa de Mijloc, Biserica Albă, Plăiuț, Dobric etc.
În urma recensământului efectuat in Ucraina în 2001, s-a stabilit că populația românească din regiunea Transcarpatia numără peste 30.000 de locuitori. Nu sunt cunoscute datele unui alt recensământ, mai recent, însă, cu certitudine, numărul românilor din Maramureșul de peste Tisa este, în prezent, mult mai mare decât cel stabilit la recensământul din 2001. Dacă luăm în considerare faptul că principalele comune românești de peste Tisa, Slatina, Apșa de Jos, Apșa de Mijloc și Biserica Albă, au fiecare cel puțin câte patru mii de locuitori, putem să ne convingem că în regiune sunt mult peste 30.000 de locuitori, așa cum arătau datele din 2001.
În toate aceste localități, oamenii vorbesc, simt și trăiesc românește. Maramureșenii de peste Tisa își cresc copilașii doinindu-le în limba veche, maramureșeană, o limbă care, spre deosebire de alte localități românești din celelalte regiuni ale Ucrainei, unde acestea există, în Transcarpatia s-a păstrat foarte bine.
Tradiții și cultură
De-a lungul anilor, nimeni nu a reușit să ia religia, cultura și limba românilor. Biserici vechi, de lemn, veghează de sute de ani, de pe dealuri înalte, Apșele de Jos și de Mijloc, Slatina, Biserica Albă și toate cătunele mici de pe lângă acestea.
Cea mai veche biserică de lemn din Apșa de Mijloc veghează de pe dealul satului încă de la 1428. O alta bisericuță construită pe deal poartă hramul Sfantului Nicolaie și datează din anul 1776. Monumentele de patrimoniu construite în stil maramureșean sunt acum închise, însă asta nu înseamna ca aici credincioșii nu mai au lacășe de cult deschise. Alte doua mari biserici au fost ridicate în sat, arhitectura fiind precum cea de la marile mănăstiri. Și la Apșa de Jos există două biserici vechi – una este de la 1561, iar cealaltă datează din 1776. Toate aceste biserici sunt trecute pe lista patrimoniului mondial UNESCO.
În ceea ce privește viața culturală a românilor din Maramureșul de peste Tisa, este important de menționat că, în cazul în care acești maramureșeni vor să organizeze vreo sărbătoare sau festival folcloric, pun mână de la mână și, cu resurse puține, încearcă să demonstreze că nu sunt mai prejos decât frații lor din stânga Tisei. De exemplu, în fiecare an, în luna mai, maramureșenii de peste Tisa organizează Festivalul Creației Populare a Românilor din Transcarpatia, care, prin rotație, ajunge în fiecare localitate românească din zonă. La eveniment, sunt prezenți locuitori ai tuturor satelor din apropiere, dar sunt invitate persoane și din România, Republica Moldova sau alte țări unde trăiesc români. Aceasta, însă, se întâmplă doar o dată pe an.
Impartirea Maramuresului intre Cehoslovacia si Romania – 1919 (demarcatie militara)
O problemă a românilor din Transcarpatia o constituie lipsa informației în limba română, aceștia având doar un ziar, Apșa, care apare o dată pe lună. Inițial, mai existase o publicație, Maramureșenii, însă, din lipsă de fonduri, aceasta s-a desființat.
Printre organizațiile românești din Transcarpatia se numără Asociația social-culturală a românilor din Transcarpatia “George Coșbuc”, Uniunea Regională a Românilor din Transcarpatia “Dacia”, Asociația Primariilor Românești din Transcarpatia – ’Tisa, Asociația “Speranța”.
