Episodul XXIII: Istoria drapelului din antichitate până în epoca modernă
Ca simbol vexilologic românesc, tricolorul albastru, galben, roşu este de dată relativ recentă, el apărând în prima jumătate a secolului al XIX-lea.
Cu certitudine, geto-dacii (ramura nordică a marelui neam tracic) au avut ca simbol “draco”: un cap de lup cu botul deschis, continuat cu un corp de şarpe, realizat din metal (bronz) şi care se termina cu o serie de fâşii din pânză. Acest “draco” era înfipt în vârful unei hampe; purtat în galopul calului în timpul luptelor, “draco” scotea un şuierat datorită aerului care intra prin gura deschisă a animalului şi ieşea printr-un “fluier” din lemn prins la coadă. “Draco” nu a fost o “invenţie” geto-dacică, el fiind preluat de la popoarele de călăreţi de origine iraniană, cunoscute sub numele generic de sciţi.
Oricum, prima atestare a utilizării unui “draco” de către geto-daci datează din sec. IV a.Ch., o schiţare a unui astfel de steag fiind scrijelată în pasta crudă a unui vas local, lucrat cu mâna, descoperit în aşezarea getică de la Budureasa, jud.Prahova. În scenele sculptate ale Columnei lui Traian, războinicii daci apar purtând deseori astfel de simboluri, ele regăsindu-se redate şi pe monumente funerare ale unor ostaşi romani de origine dacică staţionaţi în Britania. Singurul exemplar păstrat – numai partea metalică – a fost descoperit în Germania, fără să se poată spune dacă piesa respectivă reprezintă un “trofeu” câştigat de o unitate militară romană în timpul luptelor purtate în Dacia şi dislocată apoi pe limes-ul de pe Rin, o piesă capturată de la alte neamuri scitice care o aveau ca simbol sau un “steag” al unei unităţi militare auxiliare romane recrutată dintre geto-daci şi care, conform practicii curente romane, îşi păstrau armamentul specific.
Roma, ca stat, nu a avut un steag anume. Fiecare legiune romană îşi avea “steagul” specific, “sigmum”, care era o reprezentare plastică turnată în bronz (acvilă, leu ş.a.m.d.), înfiptă în vârful unei hampe, pe aceasta din urmă fiind fixate şi diversele “decoraţii” (phalerae) pe care respectiva legiune le căpătase.
După formarea poporului român, în secolele IX-X, odată cu constituirea celor dintâi formaţiuni de tip statal atât la sud, cât şi la nord de Dunăre, apar şi primele însemne heraldice româneşti şi, odată cu acestea, lacunare şi disparate informaţii privind “steagul cel mare” care, în limbajul vremii, desemna simbolul vexilologic al statului. În afara “steagului cel mare”, existau diferite steaguri ale cetelor boiereşti, fiecare în culori şi cu reprezentări heraldice specifice, iar, mai târziu, existau diferite drapele şi stindarde ale unităţilor militare. Uneori, domnitorii aveau propriul steag care îmbina elemente ale stemei personale cu stema ţării.”Steagurile cele mari” aveau reprezentate pe pânză elemente heraldice ale stemei, brodate sau pictate. Culoarea de bază a steagului Moldovei este, în general, roşu, iar cea a Ţării Româneşti, alb sau o culoare deschisă (alb-gălbui), dar există şi excepţii. O astfel de excepţie o reprezintă chiar prima ştire scrisă în care este descris un astfel de steag de pe vremea domnitorului Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) – ni se spune că pânza era din mătase roşie pe care era brodată reprezentarea heraldică a stemei: pasăre cu capul conturnat, având o cruce în cioc şi stând pe un pisc de munte.
Vlad Vintilă și fiul său
Şi steagul Moldovei, în perioada domniei lui Ştefan cel Mare, era tot roşu, având capul de bour cu stea între coarne şi flancat de soare şi lună. Din aceeaşi perioadă avem şi imaginea steagului domnesc al lui Ştefan în gravura redând bătălia de la Baia din 1467: flamură lungă şi îngustă, având redate benzi verticale paralele cu hampa (fasciile stemei de familie) şi capul de bour pe restul jumătăţii pânzei. După o relatare contemporană, delegaţia marilor boieri moldoveni prezenţi la încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei (1574) avea un steag de culoare albastră pe care era redat bourul cu stea între coarne.
Steag de luptă al lui Ștefan cel Mare
Steag din vremea lui Ștefan cel Mare
În jurul lui 1600, steagul Ţării Româneşti sub domnia lui Mihai Viteazul era alb având pictat un corb ce ţine în cioc o cruce dublă, stând deasupra unei ramuri de ienupăr verde, în timp ce steagul Moldovei sub Ieremia Movilă era roşu, cu bourul având stea între coarne şi flancat de două semilune, pictate galben; marginea steagului era bordisită cu galben şi avea înscris numele şi titulatura voievodului, precum şi data când a fost făcut.
Drapelul Valahiei în timpul lui Mihai
Steagul lui Ieremia Movilă
Din steagurile datate în secolul al XVII-lea nu s-a mai păstrat nici unul “al ţării”. În schimb, există un interesant steag domnesc din vremea lui Mihnea al III-lea (1658-1659): pe fondul roşu închis, pictat cu aur, vulturul bicefal bizantin purtând coroană princiară, având ca suporţi doi lei rampanţi, totul încoronat cu o coroană arhiducală susţinută de doi îngeri; la partea superioară a pânzei era scris numele şi titulatura. “IO MIHAIL RADU CU MILA LUI DUMNEZEU DOMN AL UNGROVLAHIEI ŞI AL PĂRŢILOR MEGIEŞITE ARHIDUCE”. Un alt steag domnesc este cel al lui Constantin Brâncoveanu, iar acesta este posibil să fi slujit şi ca steag al ţării. Pe o faţă a pânzei era brodată stema Ţării Româneşti flancată de sfinţii împăraţi Constantin şi Elena cu inscripţia: “KONSTANTINUS BRANCOVAN, VALACHIAE TRANSALPINAE PRINCEPS, ANNO DOMINI 1698″, iar, pe cealaltă faţă, scena Botezului Domnului.
Steagul lui Mihnea al III-lea
În perioada domniilor fanariote apar pentru prima dată îmbinate pe un steag simbolurile heraldice ale celor două principate româneşti; aşa cum este cazul cu steagul din vremea lui Constantin Ipsilanti care, pentru scrută vreme (decembrie 1806-august 1807), a domnit în ambele ţări; mătasea steagului era de culoare albă.
Steagul lui Ipsilanti.
Descrierea steagului lui Ipsilanti
Pânză era de formă dreptunghiulară, din mătase dublă, de culoare bej deschis; pe fiecare latură are un galon de mătase, lat de 25 cm, cu o ţesătură diferită de restul; pe margini, un şnur subţire de fir galben; în centru un oval înconjurat de o ghirlandă din două ramuri de măslin, cu frunze verzi ale căror cozi se ating în partea de jos, pe când vârfurile doar se apropie; ghirlanda este timbrată cu o coroană princiară de culoare verde, cu crucea galbenă; câmpul din interiorul ghirlandei este pictat, jumătatea de sus în albastru, iar cea de jos în verde; în jumătatea de sus, în dreapta este pictată, în negru, acvila Tării Româneşti, cu zborul larg, cruciată galben şi conturnată dreapta; în stânga bourul Moldovei, în profil spre acvilă, pictat negru deschis; sub aceste două simboluri un grupaj compus din din ţevi de tun, săbii, spade suliţe, tobe, toate pictate în cafeniu; din fiecare colţ al pânzei porneşte înspre centru, însă numai până la ghirlandă, câte o fâşie lată, de mătase, de aceeaşi calitate, ţesătură şi culoare, ca a galonului de pe margini, iar pe aceste fâşii, la colţurile pânzei steagului sunt două feluri de cifruri, încoronate princiar, dispuse câte două în sens opus (diagonal); prima cifră, formată din două litere greceşti: K şi β, corespunzând literelor C şi V latine, formând iniţialele cuvintelor Constantin Voievod; a doua cifră, formată din trei litere: două greceşti, Υ şi Π şi a treia slavă, C, corespunzând literelor latine i, p, s, toate reprezentând abrevierea numelui de familie al domnitorului: Ypsilanti; literele care formează cifra (monograma) sunt pictate roşu, peste vopsea aplicându-se praf de aur; cele două feţe ale drapelului sunt identice, deosebirea fiind aceea că poziţia vulturului şi a bourului alternează pe una sau alta dintre ele, ca de altfel şi cifrurile; păstrat în tul.
Steagul lui Tudor Vladimirescu.
Şi steagul folosit de Tudor Vladimirescu în timpul mişcării revoluţionare din 1821 a fost făcut pe modelul steagurilor ostăşeşti ale Evului Mediu. Pânza, din mătase albă, avea pictată, central, Sfânta Treime, flancată de doi sfinţi militari (Sf. Mucenic Gheorghe şi Sf. Theodor Tiron). Sub Sf. Treime, într-o cunună ovală din frunze de laur, era acvila cruciată a Ţării Româneşti şi, la stânga şi la dreapta stemei, erau scrise, cu litere chirilice versurile:
“Tot norodul românesc
Pe tine te proslăvesc
Troiţă de o fiinţă
Trimite-mi ajutorinţă.
Cu puterea ta cea mare
Şi în braţul tău cel tare
Nădejde de dreptate
Acum să am şi eu parte”.
Sub stemă era înscrisă data când a fost citită Proclamaţia de la Islaz, socotită ca moment “oficial” al declanşării mişcării iniţiate de slujerul Tudor Vladimirescu. Pe lângă flamura propriu-zisă sunt de amintit şi ciucurii care erau atârnaţi de hampă, sub ogivă. Este vorba despre trei grupe de ciucuri, fiecare din acestea formate din fire împletite mai lungi, acoperite până la jumătate de fire mai scurte. Toţi aceşti ciucuri erau bicolori: roşu/albastru, galben/albastru şi galben/roşu, ansamblul lor creând impresia tricolorului.
Prima reunire a celor trei culori, ca benzi separate de culoare, ca simbol vexilologic nu al principatului Ţării Româneşti, ci al unităţilor miliţiei pământene şi al navelor comerciale, datează din 1834, pe timpul domniei lui Al.D.Ghica. Benzile erau dispuse pe orizontală, cu fâşia roşie la partea superioară şi cea albastră la partea inferioară. Pe galben, era pictată acvila cruciată, încoronată, ţinând în ghiare un buzdugan şi o spadă, înconjurată de o cunună ovală din frunze de stejar şi laur; în colţuri, erau pictate acvile. Pornindu-se de la Hatişeriful din 1834, prin care sultanul aproba cele trei culori ca simbol vexilologic, adepţii “Partidei Naţionale” vor vedea în acest tricolor simbolul naţional al tuturor românilor. Fără îndoială că această opţiune a fost puternic influenţată de mişcarea naţională pe care noile forţe politice ale burgheziei o promovau în întreaga Europă, modelul vexilologic fiind cel francez: albastru, alb, roşu. După acest model, Belgia adoptă, la proclamarea independenţei sale, steagul negru, galben, roşu; revoluţionarii italieni – şi apoi statul italian – verde, alb, roşu etc.
Steagul de la 1834
În aceeaşi perioadă, a domniilor “Regulamentare”, în Moldova, domnitorul Mihail Sturdza împarte şi el drapele şi stindarde noilor unităţi ale miliţiei pământene. Cele ale unităţilor militare moldovene sunt bicolore: pe pânza albastră sunt plasate la colţuri pătrate roşii. Pe aversul pânzei, în centru, era bourul moldovenesc cu stea între coarne şi coroana princiară, în timp ce pe revers era pictat Sf.Gheorghe călare, ucigând balaurul; pe pătratele roşii era monograma domnitorului, “M”. De notat că nici în această perioadă nu s-a ajuns încă la instituirea unui steag al “statului”, principalul steag al ţării fiind cel al domnitorului. Steagul domnesc al lui Gheorghe Bibescu (1842-1848) era confecţionat din mătase roşie având marginile brodate cu flori de aur; central, un scut, timbrat cu coroana princiară, în care este acvila cruciată, scutul fiind susţinut de doi lei rampanţi; în spatele scutului sunt încrucişate o spadă şi un buzdugan, iar totul este plasat deasupra unei panoplii formate din steaguri, arme, ţevi de tun, tobe şi ghiulele. Pe reversul steagului este pictat Sf.Gheorghe călare, omorând balaurul.
Steagul lui Bibescu
În contextul revoluţionar al anului 1848, cu arborarea noilor drapele tricolore ca simboluri a unor state naţionale, şi revoluţionarii români, aflaţi la Paris la izbucnirea revoluţiei, vor arbora drapelul albastru, galben, roşu, cu albastru la hampă. Aşa va fi şi consfinţit, ca drapel naţional, prin Decretul nr. 252 al guvernului provizoriu de la Bucureşti, deşi, iniţial, apăruseră drapele tricolore cu benzile dispuse pe orizontală, aşa cum fuseseră ele arborate de revoluţionarii români din Ardeal la Adunarea Naţională de la Blaj din 26 aprilie. Nu ştim motivul pentru care ardelenii au ales dispunerea culorilor pe orizontală; este posibil să fi fost un mimetism după tricolorul verde, alb, roşu al revoluţionarilor maghiari. Ar mai fi de notat că, iniţial, tricolorul românilor ardeleni a fost albastru, alb, roşu, cu benzile pe orizontală, pe alb fiind scris cu auriu “VIRTUS ROMANA REDIVIVA” (Virtutea romană reînviată). În decursul revoluţiei, însă, treptat, toate drapelele românilor vor înlocui albul cu galben.
Steagul lui Avram Iancu
Steagul revoluționarilor transilvăneni
Ca drapel naţional, tricolorul se impune în 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, dar în varianta dispunerii orizontale a benzilor de culoare. Primul steag din 1859, aflat în uz până în 1862, a avut fâşia albastră plasată sus, apoi, în a doua perioadă a domniei lui Cuza, fâşia roşie a fost dispusă la partea superioară.
Steag domnesc din timpul lui Cuza
Steagul României în timpul lui Cuza
Istorie pe scurt.ro