Episodul XX: PREZENŢA ROMÂNILOR ÎN KAZAHSTAN – ISTORIE ŞI DESTIN
Potrivit datelor statistice, în Republica Kazahstan, ţară fostă sovietică din Asia Centrală, unde convieţuiesc cca.120 de naţionalităţi, la recensământul din anul 1999, în grupa etnică români/moldoveni s-au înregistrat 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 – „moldoveni”. Majoritatea acestora provin din regiunile istorice româneşti Basarabia, Bucovina de Nord, Sudul Basarabiei şi astăzi trăiesc dispersat în regiunile din nordul Kazahstanului, ceea ce face să fie treptat asimilaţi de populaţia locală.
Dacă istoria altor popoare care au ajuns să trăiască în Kazahstan este oarecum cunoscută, despre românii basarabeni, bucovineni şi transnistreni nu se cunoaşte aproape nimic la nivelul societăţii kazahstaneze de astăzi. În această ţară încă circulă teoria învechită tipic sovietică, potrivit căreia românii şi „moldovenii” sunt două popoare distincte. Acest lucru se datorează în opinia noastră politicii staliniste, de deznaţionalizare şi mascare a unor adevăruri istorice, promovată cu decenii în urmă în spaţiul URSS. O altă teorie care a circulat în perioada sovietică şi care se moşteneşte şi astăzi în tot spaţiul fostei Uniuni, inclusiv în Kazahstan, este aceea că „moldovenii” sunt „ţigani”. După lungi căutări am aflat că acest neadevăr, această „confuzie”, s-a răspândit prin poemul lui Puşkin „Ţiganii”, care a devenit foarte cunoscut în literatura rusă, respectiv sovietică, fiind şi subiect de examene în şcoli.
NOTĂ: Aflat în exil în Basarabia, în iulie – august 1821 poetul rus a vizitat localitatea Dolna. Fascinat de o şatră de ţigani dintr-un sat din apropiere, satul Iurceni, Puşkin le dedică poemul „Ţiganii”, (publicat în 1824), „o poveste cu iubiri şi răzbunări”. Poemul începe cu următoarea strofă:
„Ţiganii în gloată zgomotoasă
Prin Basarabia migrează,
Pe malul râului, ei astăzi
În şatre zdrenţăroase înnoptează”.
Pentru a combate aceste teorii şi pentru a face lumină în problema „migraţiei” româneşti în spaţiul ex-sovietic, mi-am propus să identific etapele prin care au ajuns să trăiască conaţionalii noştri în Kazahstan şi, în general, în întreaga Uniune Sovietică, apelând la literatură, istorie, date din arhive, diverse articole de presă publicate, mărturii vii ale unor supravieţuitori ai istoriei sovietice recente, originari români care trăiesc astăzi în Kazahstan. Iată rezultatele:
CUM AU AJUNS ROMÂNII ÎN KAZAHSTAN
I. La sfârşitul sec. XIX-inceputul sec. XX. Date de arhivă şi însemnări ale unor lingvişti şi istorici din Kazahstan indică apariţia în jurul anului 1890 în sudul Siberiei şi nordul Kazahstanului a primelor „colonii pentru strămutaţi din raioanele cu populaţie deasă a regiunilor europene ale Rusiei”, unde erau aduşi în mod organizat, dar şi voluntar, ţărani care nu primiseră pământ de la stat. In aceste colonii au ajuns şi ţărani din Bucovina de Nord (Cernauţi, Noua Suliţă), din majoritatea judeţelor Basarabiei, din Herson,Tiraspol, Nikolaev, Ismail, care atunci se găseau în componenţa Imperiului Ţarist.
Între 1906-1914, în timpul reformelor agrare ale Guvernului Ţarist condus de Stolâpin (dupa revolutia taraneasca din 1905 din Rusia), cateva mii de ţărani români basarabeni au fost transmutaţi în sudul Siberiei (zona Omsk, raionul Kutuzovka) şi Nordul Kazahstanului (zona Aktubinsk), unde li s-au repartizat pământuri. În anul 2006, am vizitat regiunea Aktubinsk şi am întâlnit, după lungi căutări, urmaşi ai acelor ţărani basarabeni, care astăzi trăiesc în această regiune. Ei mi-au relatat din povestirile părinţilor despre drumul lung, de 6 luni, parcurs cu carul cu boi de ţăranii basarabeni până în Kazahstan, despre „surpriza neplăcută” pe care au avut-o aceştia când în loc de „pământurile roditoare promise” au găsit întinderi pustii, despre condiţiile extreme în care au trăit în primii ani (şi-au săpat bordeie în pamânt), climă siberiană, lipsa hranei etc. În reg.Aktubinsk din nordul Kazahstanului, românii basarabeni au fondat atunci câteva sate, fiecare avand zeci de familii – Basarabka, Novosergheievka, Ciornovodsk, Bogoslovka, Ilinca, Kara-Hobda etc, în care şi astăzi mai trăiesc urmaşi ai lor-familii precum: Capstrâmb, Cerempei, Cristinoi, Cumpaniţă, Lazu, Mânză, Mârza, Muntean, Racu, Ţărus. Am vizitat aceste sate izolate şi am fost plăcut surprins să văd cum mica comunitate din această regiune încă păstreză limba română/graiul moldovenesc şi obiceiurile tradiţionale.
II. Valurile de deportări
După cum se cunoaşte, Pactul Ribbentrop-Molotov a avut consecinţe tragice pentru populaţia româneasca din Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul Herţa şi sudul Basarabiei. Anexarea acestor provincii româneşti la URSS la 28 iunie 1940 a fost urmată de măsuri represive şi de deznaţionalizare a românilor basarabeni şi bucovineni de către regimul stalinist – deportări în masă şi trimiteri la muncă forţată în Siberia şi Kazahstan în anii 40-50 a zeci de mii de persoane, de unde unele nu s-au întors nici până astăzi.
1. 12-13 iunie 1941– Potrivit datelor de arhivă, în acea noapte, din Basarabia şi nordul Bucovinei au fost ridicate de la casele lor 29.839 de persoane, dintre care 5479 au fost arestate („membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate. Din acest total, doar din RSS Moldovenească au fost ridicate 18.392 persoane – 4507 „capi de familie” arestaţi (4342 din considerente politice şi 165 cu dosare penale) şi 13.885 persoane deportate. În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru „activitate antisovietică”. Deportarea din Basarabia şi Bucovina s-a făcut cu vagoane de vite în Siberia şi Kazahstan (pentru Chişinău au fost repartizate 1315 vagoane, iar pentru Cernăuţi 340 vagoane). Un raport din octombrie 1941 arată că în GULAG, la acea dată, „din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9954 pers.), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. În Kazahstan, deportaţii români basarabeni au fost repartizaţi în colonii din regiunile Aktubinsk (6195), Kzâl-Orda (1024) şi Kazahstanul de Sud (2735). Personal, am întâlnit în ultimii ani mai multe persoane originare din Basarabia care au fost deportate în Kazahstan în 12-13 iunie 1941. Astăzi, acestea trăiesc în regiunile Aktubinsk, Karaganda, Akmola, Jambul, Kzâl-Orda, păstrându-şi limba, tradiţiile şi obiceiurile. Însă, urmaşii acelor români basarabeni, de vârstă sub 40 de ani, deja nu mai vorbesc româneşte, cunosc vag evenimentele anilor 40 şi cum au ajuns părinţii şi bunicii lor în Kazahstan. Aceasta, datorită faptului că, până în prezent, subiectul deportărilor din Basarabia şi Bucovina a fost unul închis, comparativ cu cel al deportărilor altor popoare (lituanieni, letoni, estonieni, ceceni şi alte popoare din Caucaz, polonezi, ucraineni, coreeni etc) despre care s-a scris în presă şi publicaţii de specialitate dupa 1990.
2. Deportarea de la 6-7 iulie 1949 (operaţiune denumită conspirativ „IUG”/Sud), s-a făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foştilor moşieri, marilor comercianţi, complicilor ocupanţilor germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliţiei germane şi româneşti, a membrilor partidelor politice, a gardiştilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât şi a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”. Hotărârea, care prevedea „deportarea în Kazahstan, Asia Centrală şi Siberia a 11.280 de familii cu 40.850 de oameni„, era însoţită de un act adiţional în care se specifica decizia Guvernului Sovietic ca „deportarea categoriilor menţionate să se facă pe vecie„, operaţiunea să înceapă pe 6 iulie 1949, ora 02,00, şi să se încheie pe 7 iulie 1949, ora 20,00. Documente de arhiva indică participarea la desfăşurarea acestei operaţiuni a 4.496 de „lucrători operativi” ai Ministerului Securităţii de Stat al URSS, inclusiv aduşi din alte republici, 13.774 ofiţeri şi soldaţi şi a 4.705 activişti de partid din Moldova. Au fost mobilizate 4069 autovehicule pentru asigurarea transportului intern a celor ce au fost ridicaţi şi au fost pregătite 30 de eşaloane, respectiv, 1573 de vagoane de vite în care românii basarabeni deportaţi au fost transportaţi în Siberia (Ţinutul Altai, regiunile Kurgan, Tiumeni şi Tomsk) şi RSS Kazahă (regiunile Aktubinsk, Kazahstanul de Sud şi Jambul). In fapt, au fost deportate 11.293 de familii – 35.796 persoane, din care 9864 bărbaţi, 14.033 femei şi 11.889 copii. 7620 de familii au fost considerate „chiaburi”, iar celelalte acuzate de „colaborare cu fasciştii”, de „apartenenţă la partidele burgheze româneşti sau la secte religioase ilegale”. De notat că acestor „deportaţi pe vecie” li s-au confiscat averile şi li s-a interzis să-şi ia cu ei bunuri materiale.
3. Deportarea de la 1 aprilie 1951. Operaţiunea s-a numit conspirativ „SEVER”/Nord şi a fost pusă în aplicare în baza aceleiaşi Hotărâri a Consiliului de Miniştri al URSS Nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi Hotărârii Consiliului de Miniştri al URSS nr.667-339cc din 3 martie 1951, care prevedea „deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a membrilor sectei ilegale antisovietice a iehoviştilor şi membrilor familiilor acestora, în total 5917 persoane”. Acţiunea a început la ora 04,00 şi s-a încheiat la ora 20,00 în aceeaşi zi. Au fost arestate şi deportate în Siberia (reg.Kurgan) 723 de familii, respectiv, 2617 persoane (808 bărbaţi, 967 femei şi 842 copii), în special acuzate de apartenenţă la secta religioasă „Martorii lui Iehova”. La această operaţiune au participat 546 de „lucrători operativi” ai Securităţii, 1127 ofiţeri şi soldaţi din Ministerul Securităţii, 275 ofiţeri şi soldaţi de miliţie şi 750 de persoane din cadrul organelor sovietice de partid din Moldova. Deportarea s-a făcut în două eşaloane, cu vagoanele care au ajuns la destinaţie la 13-14 aprilie 1951. Pe drum s-au născut câţiva copii şi au murit câteva persoane bolnave.
NOTĂ: Un raport al Ministerului de Interne al URSS din 1956 arată că iehoviştii din Moldova, împreună cu cei din republicile baltice si regiunile din vestul Ucrainei şi Belarusiei erau în număr de 7449 deportaţi în regiunile Tomsk, Krasnoiarsk şi Irkutsk din Siberia.
Am cunoscut mai mulţi români basarabeni deportaţi în iulie 1949 şi aprilie 1951 în Siberia şi Kazahstan pe motiv de apartenenţă la secta religioasă „Martorii lui Iehova”, care astăzi locuiesc compact în localităţi din apropierea fostei capitale a Kazahstanului, Alma-Ata, şi apropierea capitalei Kârgâzstanului, Bishkek. Aceştia mi-au relatat că, în anii 60, când au vrut să se întoarcă în Basarabia, li s-a interzis şi au fost obligaţi să semneze documente că nu au pretenţii la recuperarea averilor pe care le-au lăsat când au fost deportaţi. De notat că aceste comunităţi (persoanele în vârstă), prin religie şi-au păstrat limba română (în grai moldovenesc), obiceiurile şi tradiţiile populare.
4. Se pare că deportările din Basarabia nu s-au oprit în 1951. La 6 octombrie 1952, Secretarul General al Partidului Comunist din RSS Moldovenească, Leonid Brejnev, se adresează Comitetului Central al Partidului de la Moscova cu „rugămintea” să fie deportate din Basarabia alte „elemente antisovietice”, care au rămas nestrămutate în operatiunile din 6-7 iulie 1949 şi 1 aprilie 1951. Potrivit lui Brejnev, „în prezent, pe teritoriul Moldovei sunt 3117 persoane care s-au sustras de la strămutare în 1949: 735 familii de chiaburi însumând 2382 persoane şi 735 de chiaburi rămaşi singuri, ale căror familii au fost strămutate şi se află în colonii”. Nu-I dau linişte lui Brejnev nici credincioşii de altă religie: „…În prezent, în raioanele limitrofe ale oraşului Bălţi, sunt identificate încă 850 familii de sectanţi iehovişti -1700 persoane, precum şi 400 familii de adepţi ai sectelor inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor şi adventist-reformiştilor, în total 1100 de persoane„. Deşi nu avem date concrete, se poate presupune că rugămintea lui Brejnev nu a fost refuzată. Un proiect „strict secret” de Hotărâre a Preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS „Cu privire la strămutarea suplimentară de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, adepţilor sectelor ilegale ale iehoviştilor, inocentiştilor, arhangheliştilor, sâmbotiştilor, cincizeciştilor adventist-reformiştilor şi membrilor lor de familie” prevedea deportarea a 5917 de persoane în aprilie 1953 în regiunea Kurgan din Siberia şi RSS Kazahă, în conformitate cu Hotărârile Consiliului de Miniştri al URSS nr.1290-467cc din 6 aprilie 1949 şi nr.667-339cc din 3 martie 1951.
III. Recrutările forţate pentru muncă în URSS
În timpul regimului sovietic, în special al celui stalinist, RSS Moldovenească şi regiunea Bucovinei de Nord au fost surse de forţă de muncă gratuită pentru marile obiective industriale, zăcămintele petroliere, minele de cărbuni şi alte resurse naturale, industria lemnului etc. din întreaga Uniune Sovietică. Există documente care arată că, imediat după anexarea la 28 iunie 1940 a Basarabiei, din această regiune au fost recrutate şi trimise la muncă forţată în întreaga Uniune mii de persoane. Prin Hotărârea nr.39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernuluii URSS a dispus „recrutarea în localităţile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chişinăului I s-au cerut „recrutări suplimentare în judeţele RSS Moldoveneşti”. Rezultatul-până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat şi trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca.56 mii de persoane de origine română. În locul lor, au fost aduşi în Basarabia 13 mii de ofiţeri NKVD şi de armată, învaţători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaţionalizării provinciilor româneşti ocupate. Unele surse indică faptul că, între anii 1948-1960, 196 mii de „moldoveni” au fost recrutaţi şi trimişi la muncă pe şantierele sovietice.
IV. Trimiterile la lucrările de desţelenire a stepelor Kazahstanului demarate de Nikita Hruşciov în 1956
Astăzi, în Kazahstan trăiesc mulţi români basarabeni/”moldoveni” care în anii 50-60 au fost aduşi la „lucrările epocale ale regimului Hruşciov” de desţelenire a stepelor din nordul Kazahstanului şi transformare a acestora în terenuri agricole (în regiunile Kustanai şi Pavlodar – peste 3000 de persoane în fiecare, în regiunile Akmola şi Aktubinsk-peste 2000 de persoane în fiecare). Aceştia povestesc cât de căutaţi erau ţăranii, mecanizatorii şi tractoriştii din RSS Moldovenească. Săptămânal, din Chişinău zburau spre Kazahstan avioane pline cu agricultori şi tractorişti „moldoveni”. Condiţiile în care erau primiţi aceştia la început, în anii 1956-1958, lăsau de dorit: ” eram lăsaţi direct în câmp, în corturi de campanie de câte 30-40 de persoane, la mare distanţă de localităţi. Alţii, mai norocoşi, erau cazaţi în aşa-zise cămine, unde condiţiile sanitare lipseau. Ca sa nu mai vorbesc de foame, boli şi frig…au fost vremuri grele”, povesteşte Ion Guzun, un bătrân basarabean care a rămas cu traiul în Kazahstan. Ulterior, o modalitate distinctă de aducere a „moldovenilor” la Desţelenit era trimiterea prin „detaşamentele de komsomoli”/tinerii comunişti, entuziaşti de 17-18 ani, care erau îndemnaţi să contribuie la „ridicarea agriculturii si tarii sovietice”. În cei 15 ani cât a durat campania de desţelenire a lui Hruşciov, în Kazahstan au fost trimişi cca.-1,5 mil. persoane din întreg URSS-ul.
V. Alte modalităţi prin care au ajuns românii basarabeni şi bucovineni în Kazahstan
– prin repartiţii ca specialişti şi forţă de muncă la diverse obiective industriale la terminarea instituţiilor de învăţământ mediu şi superior (anii 60-80);
– de bună-voie, pe urmele rudelor care au fost deportate în anii 40-50, celor trimise la desţelenit sau obiectivele industriale şi minele de cărbune;
– atraşi de locuri de muncă mai bine plătite decât în Moldova, unde se făceau anunţuri despre „marile şantiere sovietice” care existau în Kazahstan;
– urmare căsătoriilor mixte şi serviciului militar.
În total, urmare politicii sovietice de deznaţionalizare a românilor în Basarabia şi Bucovina de Nord (prin strămutarea din locul de baştină), la sfarşitul anilor 80, peste 500 mii de „moldoveni” trăiau în alte regiuni ale URSS. Potrivit recensământului din 1989, cei mai mulţi „moldoveni” se găseau în Ucraina-324.525, în Rusia – 172.671 şi în Kazahstan – 33.098.
VI. Prizonierii români de război în lagărele NKVD din Kazahstan (1941-1950)
Potrivit datelor culese de ambasadorul României în Kazahstan în timpul cercetărilor in Arhivele de la Karaganda între anii 2002-2006 şi a mărturisirilor unor supravieţuitori, în timpul celui de-al II -lea război mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare ale NKVD pentru prizonieri militari şi civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39.
Cel mai mare lagăr a fost „Spassk nr. 99”, situat la 45 km de oraşul Karaganda, pe teritoriul fostei Uzine de topire a cuprului „Spassk”. Pe tot timpul funcţionării, prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri de război străini (66.746 dupa alte date), dintre care: 29.777 au fost nemţi, 22.225 japonezi, 1633 austrieci, 1208 polonezi, 1088 italieni, 1139 unguri, 195 finlandezi, etc. Din totalul exprimat, 6.740 de prizonieri au fost de naţionalitate română. La aceştia se mai adaugă un număr de peste o mie de prizonieri de război români (care au luptat în Armata Română), dar care au fost înregistraţi ca evrei, ucraineni, armeni, „moldoveni”.
În acest lagăr au fost concentraţi şi 1808 prizonieri civili, dintre care 92 erau de naţionalitate română.
Datele de arhivă indică faptul că, in perioada 1941-1950, 7765 prizonieri de război străini aflati in detenţie în lagarul Spassk nr. 99 au murit. Din totalul acestora,827 au fost de naţionalitate română. La aceştia se adaugă alţi cca.200 de prizonieri de alte naţionalităţi, care au luptat în Armata Română: unguri, ucraineni, evrei, armeni. Mai mulţi prizonieri „moldoveni” care au murit sunt înregistraţi separat de cei români.
Prizonierii morţi au fost înmormântaţi fie pe teritoriul Diviziilor lagărului, fie in apropierea acestora, a minelor sau a obiectivelor industriale unde munceau, astazi neexistand practic, cu o singură excepţie, o inventariere clară în acest sens. Până în prezent, în regiunea Karaganda s-a identificat un singur perimetru unde în acea perioadă au fost înhumaţi prizonieri străini de razboi care au murit: cimitirul din apropierea Lagărului de concentrare Spassk nr. 99. Potrivit unor supravieţuitori ai lagărului, zilnic mureau zeci de prizonieri, care erau „aruncaţi” în gropi comune. Iarna, ei erau îngropaţi în zăpadă.
La începutul anului 2003, Ambasadorul României Vasile Soare a facut demersuri pe lângă autorităţile regiunii Karaganda şi a obţinut aprobările pentru păstrarea memoriei prizonierilor români morţi în lagărele din Karaganda. Astfel, la 9 septembrie 2003, preşedintele României de atunci, Ion Iliescu, aflat în vizită oficială în Kazahstan, a dezvelit în cimitirul de la Spassk un monument în memoria celor peste 1000 de prizonieri români morţi în anii ‘40-’50 în lagărele staliniste din centrul Kazahstanului. Un preot venit special din România a oficiat o slujbă de pomenire.
Deşi potrivit datelor de arhivă, majoritatea prizonierilor străini de război au fost repatriaţi în anii 50, există informaţii că unii au rămas să trăiască în Karaganda, fiind transferaţi în alte lagăre – „colonii de muncă”. Astăzi încă trăiesc martori ai acelor evenimente (fosti deţinuţi, de alte naţionalităţi) care ne-au povestit despre „foşti prizonieri români care au murit prin anii 60 la Karaganda” (de ex.Alexandru Demeter din Bucureşti), deci la 10 ani după ce lagărele au fost oficial lichidate şi prizonierii repatriaţi. Este posibil să existe astăzi urmaşi ai acestora, printre cei aprox. 4000 de români înregistraţi oficial la recensământul din 1999 în regiunea Karaganda.
COMUNITATEA ROMÂNEASCĂ DIN KAZAHSTAN ASTĂZI
Dacă înainte de destrămarea URSS „moldovenii” ocupau locul 15 ca număr între cele 120 de naţionalităţi înregistrate în Kazahstan (33.098 persoane), după 1991, când această ţară şi-a proclamat independenţa, mulţi s-au întors în Basarabia şi Bucovina ori s-au mutat în alte foste republici sovietice, actuale membre CSI.
Aşa se explică faptul că, la recensământul din 1999, în Republica Kazahstan, în grupa etnică români/”moldoveni” erau înregistrate 20.054 de persoane, din care 594 de persoane s-au declarat români si 19.460 -„moldoveni”. Majoritatea acestora trăiesc în localităţi situate în regiunile din nordul Kazahstanului (Pavlodar, Kustanai, Karaganda, Akmola, Aktobe), adică în regiunile unde au avut loc deportările şi trimiterile la muncă fortata de către regimul sovietic (în Anexă-distribuţia româno-moldovenilor pe regiuni în Kazahstan).
În anul 2002, subsemnatul a organizat întâlniri ale membrilor comunităţii românilor moldoveni din regiunea Alma-Ata cu ocazia „Mărţişorului”, „Pastelui”, a „Zilei Nationale” a Romaniei, prilejuri cu care a prins contur ideea constituirii unei Asociaţii/Societăţi culturale româneşti care să promoveze conştientizarea originii etnice comune a românilor si „moldovenilor” din Kazahstan, prezervarea limbii române, a tradiţiilor şi obiceiurilor comune.
La începutul anului 2003, împreună cu Mihail Groza, etnic român originar din Transnistria, care trăieşte în Kazahstan din anii 50, am pus bazele Ansamblului de dansuri populare româneşti „Românaş” la o şcoală generală din localitatea Azat-Talgar din apropierea oraşului Alma-Ata. Astăzi, „Românaş” este singurul ansamblu de dansuri româneşti din Asia Centrală şi are în repertoriu dansuri populare din toate regiunile folclorice. Participă periodic la manifestări culturale organizate în Kazahstan, devenind foarte cunoscut. In perioada 13-19 iulie 2006, membri ai ansamblului au fost invitaţi să participe pentru prima dată la un festival în România – Festivalul „La Fântâna Dorului” de la Şimleul Silvaniei, organizat cu sprijinul Departamentului pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni din cadrul MAE.
La 28 mai 2003, la Alma-Ata, a fost înregistrată juridic Asociaţia Româno-Moldovenilor din Kazahstan (ARMK), al cărui director executive este Mihail Groza. La ceremonia dedicata naşterii primei Asociaţii româneşti în această ţară au fost prezenţi doi artişti populari români – Dumitru Zamfira şi Mihai Căluşaru, prezenţi la Alma-Ata la un festival internaţional de folclor. Conform statutului, „Asociaţia s-a născut pornind de la realitatea istorico-culturală potrivit căreia românii si „moldovenii” sunt una şi aceeaşi naţie, vorbesc o limbă comună – limba română, au cultură, religie, tradiţii şi obiceiuri comune”.
În iunie 2003, la Ambasada României la Alma-Ata s-au deschis cursuri facultative pentru copiii membrilor Asociaţiei care doresc să înveţe limba română.
Tot în iunie 2003, la Reuniunea Consiliului Mondial Român de la Vatra Dornei, conducerea Asociaţiei Româno-Moldovenilor din Kazahstan a înaintat o cerere de afiliere a Asociaţiei ca membru al acestui for al românilor de pretutindeni, din dorinţa de a stabili legături cu Ţara şi asociaţii similare din întreaga lume. În prezent, Asociaţia se află în proces de reorganizare, ca urmare a apariţiei unui „curent moldovenesc” prin care se încearcă iarăşi dezbinarea comunităţii româneşti din Alma-Ata în români şi „moldoveni”.
Demersurile ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, au continuat şi la 28 aprilie 2005, a fost înregistrată juridic cea de-a doua asociaţie a românilor din Kazahstan – „Societatea Culturală Română DACIA” din Karaganda (regiune unde oficial trăiesc aprox. 4000 de persoane de origine română).
La sediul societăţii DACIA din Karaganda, dotat cu sprijinul statului român, până la sfarsitul anului 2006 s-au organizat săptămânal cursuri de limba română pentru copiii etnicilor români din regiune în cadrul Şcolii Duminicale „Mihai Eminescu”.
O figură marcantă a comunităţii româneşti din Karaganda este veteranul Simion Plamadeala (70 de ani), poet, absolvent al Colegiului Pedagogic din Chisinau in anii ’50, fost coleg de colegiu cu poetul Grigore Vieru si cu Mircea Druc, ex-premier al R.Moldova. Simion Plămădeală a ajuns in Kazahstan in anii ’50, ca multi conationali de-ai sai din Basarabia, la lucrarile de destelenire declansate de regimul sovietic al lui Nikita Hrusciov, pe motiv că la absolvirea colegiului a refuzat să predea limba rusă la o şcoală românească de pe malul Prutului. Poetul roman din Karaganda a lucrat peste 30 de ani în minele de cărbuni din Karaganda, timp în care a scris sute de poezii în limbile română şi rusă prin care şi-a exprimat suferinţa îndurată, nostalgia după locurile natale, a militat pentru limba şi identitatea românească a „moldovenilor”. Astăzi, poeziile lui Simion Plămădeală îi încântă pe cei mai tineri şi sunt publicate periodic în presa locală.
Conducerea Societăţii DACIA a fost invitată şi a participat la Prima Reuniune a Liderilor Asociatiilor Culturale Romaneşti din Europa, Bucureşti, 11-13 octombrie 2006 (organizată de MAE roman), unde a luat cuvântul şi a intrat în contact cu lideri de asociaţii din întreaga Europă.
Începând cu anul 2002, din rândul comunităţii etnicilor români din Kazahstan, Ambasada României la Alma-Ata selectează anual tineri cărora li se acordă burse de studii gratuite în România (în prezent, în România studiază 5 elevi şi studenţi de origine română din Kazahstan). În anul 2006, un grup de 10 copii etnici români din Kazahstan au fost trimişi gratuit în România, în tabăra de odihnă de la Năvodari. Aceste două programe ale statului român dedicate sprijinirii păstrării identităţii naţionale a conaţionalilor noştri de pretutindeni sunt extrem de apreciate de comunitatea din Kazahstan şi sunt privite ca modalităţi concrete de sprijin din Ţară pentru existenţa identitară a acesteia.
În mai 2005, ambasadorul României a invitat în Kazahstan o echipă a Televiziunii Române care a realizat un documentar despre comunitatea românească din această ţară, difuzat în câteva episoade pe TVR şi TVRI. Radio România Actualităţi şi Radio România Cultural au realizat la rândul lor, în anii 2004-2006, emisiuni despre această comunitate.
În decembrie 2005, Ambasada României în Kazahstan a organizat pentru comunităţile româneşti din Karaganda şi Alma-Ata concerte de muzică populară romanească cu ocazia Zilei Naţionale a României, cu participarea unor artişti de la Ansamblul „Ciocarlia” din Bucuresti.
În iulie 2006, urmare demersurilor ambasadorului României, în regiunea Pavlodar din nordul Kazahstanului a fost înregistrată o a treia societate culturală a românilor din Kazahstan-Societatea Culturală Română BUCOVINA.
NOTĂ: În perioada 22-23 iunie 2006, în calitate de ambasador al României în Kazahstan, pe baza datelor din acest documentar, am organizat la Karaganda o conferinţă ştiinţifico-practică pe tema prezenţei românilor în Kazahstan, la care au participat istorici,arhivişti şi jurnalişti din Kazahstan, Federaţia Rusă, Kârgâzstan, şi Uzbekistan, precum şi reprezentanţi ai Societăţii Culturale Române DACIA din localitate. Prezentarea, pentru prima oară în această ţară, la nivel academic, a unor date documentare privind destinul românilor din Kazahstan a fost urmărită cu mare interes de către participanţii la conferinţă şi considerăm că a făcut oarecum lumină în „ceaţa” care se aşternuse peste această istorie recentă, de mulţi necunoscută.
ANEXA
Prezenţa românilor / „moldovenilor” în principalele regiuni ale R.Kazahstan (recensământul din 1999)
| Regiuni | Români | „Moldoveni” |
| Regiunea Akmola | 65 | 2239 |
| Regiunea Karaganda | 96 | 3428 |
| Regiunea Alma – Ata | 20 | 642 |
| Regiunea Atyrau | 7 | 101 |
| Regiunea Kazahstanul de Est | 15 | 630 |
| Regiunea Jambyl | 13 | 370 |
| Regiunea Kazahstanul de Vest | 14 | 422 |
| Regiunea Kyzyl Orda | 6 | 189 |
| Regiunea Manghistau | 3 | 163 |
| Regiunea Kustanai | 101 | 3302 |
| Regiunea Pavlodar | 97 | 3391 |
| Regiunea Kazahstanul de Nord | 31 | 766 |
| Regiunea Kazahstanul de Sud | 8 | 561 |
| Orasul Astana | 37 | 629 |
| Orasul Alma – Ata | 25 | 463 |
„Prezenta Romanilor in Kazahstan-istorie si destin” 15 Ianuarie 2007
Vasile SOARE, ambasadorul României în Kazahstan