Episodul IV – Carpatii Nordici
Carpatii Nordici, din Bucovina pana in indepartata Moravie, pastreaza inca urme de civilizatie lasate de daci, apoi de pastorii valahi veniti in aceasta zona. Aceste rude mai indepartate ale noastre sunt foarte putin cunoscute, desi, hutulii, boikii, lemkii, goralii, rusini sau valahii de aici pastreaza inca dovezi ale unui trecut comun cu al nostru. Sprijiniti de Fundatia Itco, am avut prilejul sa participam, in cadrul proiectului Carpathian Tour Network-dezvoltare durabila prin valorificarea eficienta a produselor turistice, coordonat de Fundatia Baltagul din Campulung Moldovenesc, cu sprijinul finaciar acordat de Fundatia Carpatica-Fondul de Dezvoltare a Euroregiunii Carpatice, la o expeditie in tinuturile acestor populatii pastoresti, unde am descoperit lucruri deosebite si ne-am simtit, nu de putine ori, ca printre frati.
Dupa cateva sute de kilometri parcursi prin satele hutule de pe raul Ceremus, din Ucraina, ne-am indreptat spre Tara boikilor. Calatorind spre apus, la vreo 20 km de granita ucraineano-poloneza, in apropierea orasului Borislav, in plin tinut al boikilor, se afla stravechea manastirea greco-catolica Lawriv, ortodoxa, cu siguranta, la inceput (in traducere romaneasca, numele inseamna lavra, adica manastire mare, ortodoxa), cu hramul Sfantul Onufrie. |n criptele subterane ale manastirii, au fost descoperite osemintele a doi domnitori valahi din secolul al XVII-lea: Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti, ale caror nume au ramas si astazi vii in memoria locuitorilor.
Lawriv, loc de odihna pentru pribegi
Intr-o dimineata stralucitoare de mai, ajungem in curtea acestei manastiri, trecand prin catunul Lawriv, unde satenii pastreaza traditii despre Sfantul Andrei, similare cu cele de la noi, si se saluta dupa un vechi obicei crestin, intalnit si in satele din nordul tarii noastre: cand un om se intalneste cu altul, spune: Laudat fie numele Domnului nostru, Iisus Hristos !, iar celalalt raspunde:In veci fie laudat!. Astazi este greu sa-ti imaginezi ca prin padurile din imprejurimi a sihastrit vestitul sfant ortodox Onufrie cel Mare, ca pietrele drumurilor de pe aici au fost calcate de mitropoliti ai Kievului si episcopi ai Ierusalimului, ca regi ai Poloniei au venit la Lawriv sa-si marturiseaca pacatele si ca doi domnitori pribegi din tarile romane s-au retras aici sa-si afle linistea cea dinaintea marii plecari.
Poate colhozul in descompunere din apropiere, buruienile din curtea manastirii, tristetea zidurilor, martore ale unor drame si istorii sangeroase, frisoanele parintelui Timotei, ce ne turuie tulburat o incalcita poveste despre satelitii si bombele atomice ale rusilor, trezesc in noi un sentiment straniu: un amestec de frig si teama, dramuit de o forta ce inca rezista parca rugaciunii si crucii.
Ziduri cu moaste
Istoria acestui loc pare agatata intr-un carlig, deoarece aici timpul se contursioneaza dramatic. Biserica dateaza din secolul al XIII-lea si a fost ctitorita de un anume Lev, fiul cneazului Daniel Galitzki, iar altarul, cu doua randuri de brauri, ca ale manastirilor bucovinene, sta lipit de o cladire lunga, cu etaj, un fel de sanatoriu austriac, ridicat pe la 1786. Timp de 100 de ani, intre 1814-1914, aceasta cladire austera a fost unul dintre cele mai renumite gimnazii germane din Galitia. Pe timpul habsburgilor, calugarii manastirii erau angajati aici ca profesori.
Cand au venit comunistii, biserica a fost transformata in grajd, apoi in depozit, iar calugarii au fost nevoiti sa fuga in Polonia. Glacialul edificiu austriac a devenit scoala pentru handicapati, pana in 1998, cand, prin venirea parintelui Inochentie, manastirea si-a recapatat identitatea furata. Din Proloage se stie ca Sfantul Onufrie si-a petrecut ultimii ani de viata in acest loc. |nca se mai crede ca in zidurile bisericii se afla ascunse moastele sale.
Din intamplare, in 1986, a fost descoperita o subterana in dreapta altarului. Dupa o luna de cercetari, arheologii din Lvov au gasit sub manastire inmormantati toti episcopii din Przemysl, mitropoliti ai Kievului, vestitul episcop Macarie al Ierusalimului, la 1681, si chiar racla goala a Sfantului Onufrie. Tot atunci, au fost gasite si osemintele celor doi domnitori romani.
Domnitori valahi, pomeniti la slujbe
Stefan Petriceicu al Moldovei si Constantin Basarab al Tarii Romanesti si-au pierdut tronurile, pribegind impreuna la sfarsitul veacului al XVII-lea pe pamanturi lesesti. Aici, in tinutul Samborului, care apartinea pe atunci Poloniei, au primit locuri de sate, unde s-au asezat cu boierii lor credinciosi, cu ostenii si vatafii care i-au urmat, intemeind un adevarat tinut romanesc in inima Galitiei. Sate precum Waniowice, Torzynowice sau Mrzowice, au apartinut lui Constanti Basarab, celalalt domn intinzandu-si stapanirea peste Makuniow, Kupnowice, Mistkowice, Szeptyce, Rozdialowice, Zarauko si Blozowi. Constantin Basarab a murit in 1685, iar Stefan Petriceicu in 1690. In cazul lui Basarab, s-au gasit osemintele intregii familii, chiar si ale unei fiice de 22 de ani, cei doi domnitori fiind pomeniti la slujbe cu aceeasi cinste ca si ctitorii asezamantului.
Sfinti intepati cu cutitul
Intram in biserica urmariti de acelasi sentiment straniu. Un calugar tocmai rosteste ultimile rugaciuni ale slujbei de dimineata. Zidurile sunt mancate de carii, manastirea afundandu-se pe zi ce trece in pamant. De sub tencuiala bolnava, cu ani in urma, localnicii, zgaraind cu cutitele peretii coscoviti, au scos la lumina bucati stralucitoare de fresca, pe care bolsevicii le-au acoperit cu asbest. Dupa caderea comunismului, tulburatoarele fragmente de fresca au fost decopertate din nou.
Pe peretii pronaosului descoperim cateva pete rosiatice de vopsea, scene biblice cu sfinti sfartecati, un Mantuitor rastignignit pe o cruce pravoslavnica, intepat in zeci de locuri, si chipul Maicii Domnului, jupuit, mutilat, de pagani. Prin secolul al XV-lea, aceste fresce rivalizau ca frumusete cu cele din catedrala Sfanta Sofia din Kiev.
Suntem tulburati, caci, dincolo de destinul tragic al acestei nestemate distruse, cateva elemente din compozitia frescei amintesc de manastirile noastre din Bucovina, iar undeva mai sus, intr-un medalion de culoare rosie, cei doi calugari ai manastirii spun ca s-ar afla pictat chiar chipul domnitorului Constantin Basarab.
Unde se afla osemintele domnitorilor nostri ?
Dupa incheierea lucrarilor arheologilor, usa care dadea spre mormintele voievodale a fost zidita cu beton. Astazi, ea a fost daramata. O panza ce acopera golul ascunde privirilor interiorul criptei. Nimeni nu are voie sa intre inauntru. Din cate am aflat, se intentioneaza curatirea incaperilor subterane si deschiderea lor publicului. Localnicii povestesc cu retinere despre descoperirile de aici. Nimeni nu stie exact ce anume era sub ziduri. Unii spun ca, dupa ce au luat obiectele gasite in morminte, arheologii de la Kiev ar fi ingropat osemnitele la loc, de-a valma, dupa care au zidit intrarea. Altii stiu insa ca ramasitele pamantesti ale domnitorilor romani ar fi fost aruncate intr-un cimitir vechi, din apropierea manastiri.
Iaroslav Micak si Stepan Ianusevici, doi locuitori ai zonei, chiar ne conduc la locul acela, unde, printre buruieni cat omul, descoperim, intre zidurile daramate ale unei biserici, un sant acoperit cu pamant, in care cei doi stiu ca ar fi fost aruncate osemintele domnitorilor valahi.
Parasim Tinutul boikilor, in care se afla si aceasta manastire sub zidurile careia sta ingropata o fila de istorie romaneasca, indreptandu-ne spre tinuturile vlahilor din Polonia, cu sentimentul ca ne lipseste ceva. Poate un semn, un gest al autoritatilor romane care sa salveze, intr-un dreptatea Domnului, o fila din trecutul nostru, alinand astfel durerea marturisita ca, incet-incet, riscam sa ne pierdem istoria.
Populatiile misterioase din Carpatii Nordici
Asupra unor populatii din Carpatii Nordici planeaza misterul originii lor. Ele se deosebesc prin fizionomie, prin trasaturi sufletesti, port, obiceiuri, traditii sau arhitectura, de masa slava in care vietuiesc.
Intre locuitorii acestor munti, se remarca cinci grupuri principale: hutulii, boikii, lemkii, goralii si rusinii. Ei locuiesc, in principal, pe ramificatiile Muntilor Beschizi, in zone care astazi se intind pe teritoriile Ucrainei, Poloniei si Slovaciei, precum si in partile muntoase din nordul tarii noastre. Numele acestor populatii sunt de fapt porecle pe care si le dau unii altora si, care, in timp, s-au transformat in supranume.
Hutul inseamna cel care se napusteste din munti catre locuitorii din vale. Uneori termenul avea sensul de om care ucide. Tinutul hutul incepe din Bucovina noastra, cuprinde parti din regiunea Cernauti, intre localitatea Putila si raul Ceremus, ajunge apoi in Hutulscina, din sudul regiunii Ivano Frankivsk, terminandu-se la Dilove.
Numele de boik vine de la polonezul bak, care inseamna bou, acesti oameni fiind in mod predilect crescatori de vite. Boikivscina ( }ara boikilor) este cuprinsa in sud-vestul regiunii Lviv , in nord-vestul regiunii Ivano Frankivsk, intinzandu-se si in sud-estul Poloniei si nord-estul Slovaciei. De o parte si de alta a frontierei polono-slovace, intre localitatile Sanok-Nowy Sacz din Polonia si Presov din Slovacia, se intinde Lemkivscina, adica Tara Lemkilor. Lemki este numele pe care boikii l-au dat in deradere unei parti a acestor crescatori de vite, care foloseau in locul adverbului ucrainean lis (doar, numai), adverbul slovac lem.
Spre granita cu Cehia, se afla }ara goralilor. Numele de goral vine de la gora (gura), care inseamna munte. Pentru oamenii de la ses, aceste populatii sunt cu totii munteni, adica locuitori ai muntilor. Rusinii (rutenii) sunt o populatie pe care o intalnim in inima Europei Central- Rasaritene, cu o densitate mai mare in zonele Mukacevo si Uzhorod, din Regiunea Ucraina Transcarpatica, situata la intersectia frontierelor ucraineana, slovaca si polona. |n afara teritoriului de bastina, rusinii traiesc in nordul Serbiei, estul extrem al Croatiei, in cateva sate maramuresene si sucevene de la noi, precum si in nord-estul Ungariei.
Peste 500 de asezari intemeiate de valahi
Ustrzyki Dolne este un orasel polonez, din imediata apropiere a granitei cu Ucraina. Asezarea a fost intemeiata pe la 1509 de un roman din Maramures, blazonul rosu, cu sageata si sabie al primilor valahi sositi aici fiind si astazi foarte pretuit de localnici. In studiul Familia Dragos in Polonia, istoricul polon Wyrostek spune ca Dragos a creat episcopia de Halici, dorind sa faca un principat intre Maramures, Moldova nordica si Polonia meridionala. Stefan din Maramures, fiul lui Sas Voda, a sosit in Polonia pe la 1340, cu o mica armata, obtinand diplome si privilegii considerabile. Istoria a consemnat in intregul spatiu al Carpatilor Nordici colonizari ale pastorilor valahi, incepute la o data incerta (sec.X-XIII) si care s-au incheiat catre secolul al XVIII-lea. Aici au fost atestate istoric peste 500 de asezari intemeiate de urmasii acestor pastori. Slavizati, dupa un secol si jumatate, totusi, urmasii lor se disting de restul localnicilor prin particularitati fizionomice si sufletesti, remacate de cercetatori inca din secolul al XIX-lea.
Augustyn Maciey, membru corespondent al Academiei Poloneze de {tiinte, cercetator la Centrul International de Invatamant Ecologic din Cracovia si un impatimit cercetator al zonei Ustrzyki Dolne, ne-a declarat ca in aceasta tara sunt atat de multe sate intemeiate de romani incat acest lucru nu mai este astazi o curiozitate.
In regiunea morava Valassko-zona Fridek Mistek -traiesc valahi care se lauda si astazi cu originea lor, desi autoritatile nu-i recunosc ca o etnie de origine romana. Marele arheolog Sulimirski sutine si el, cu dovezi, ca toate populatiile prezentate de noi in caseta sunt urmasii dacilor, nu slavilor, ei fiind cei dintai pastori in Carpati, ceea ce istoricii ucraineeni, spre exemplu, nici nu vor sa auda.
Dreptul valah
Augusyn Maciey ne-a vorbit si despre dreptul valah, care a functionat in asezarile intemeiate de romanii ajunsi in zonele montane ale Poloniei de astazi. Emigrarile valahilor catre aceste zone au inceput pe la 1334, din Transilvania, cand principele Vladislav de Oppelin, casatorindu-se cu Elisabeta, fiica domnitorului Basarab Voda al Tarii Romanesti, a avut patru fiice care au fost maritate cu nobili polonezi. Pe vremea acestui principe se intemeiaza cele mai multe sate romanesti in Polonia. Locuitorilor satelor infiintate de ei li se recunoaste un episcop propriu in persoana calugarului ortodox Chiril Romanul.
Pe l-a sfarsitul veacului al XV-lea, documentele amintesc numele a inca cinci voievozi romani refugiati in Polonia: Stefan al Sapinetului, Nan si Pascu ai Sanokului, Dinga din Stupinta si Giurgiu al Samborului. Cei mai multi au plecat din Ardeal din cauza conditiilor grele de acolo, dar si pentru faptul ca romanii erau luptatori de elita, fideli polonezilor. La sosirea in Polonia, ei primeau titlul de cneaz, sapte lanuri de pamant (mensura valachias), iar oamenii de rand, cate 30-40 de hectare, fiind scutiti de dari (censuri), pentru 24 de ani, avand dreptul sa se mute oricand de pe o mosie pe alta, numai conform dreptului valah, Jus valachicum.
In virtutea acestui drept, cnezii puteau tine pe lanurile lor doua crasme, mori, prive, prisaci sau pescarii, erau liberi sa-si vanda pamanturile sau sa le daruiasca, pentru toate acestea fiind datori sa mearga la razboi cu cal, arc si sageti. Supusii cneazului trebuiau sa-i munceasca acestuia sase zile pe an, sa-i dea la sfarsitul anului cam o treime din censul cuvenit regilor Poloniei. De Craciun si de Pasti dadeau un prinos numit colinda.
In Polonia, romanii erau de neatins. Aveau dreptul de a se judeca singuri, cneazul si scaunul de judecata al batranilor fiind singurele foruri juridice. In fata oricaror acuzari, romanii spuneau: duceti-ma la domnul meu, fiindca eu posed dreptul valah ! Urmasii acestor romani, desi se disting, cum am mai aratat, de populatia slava care i-a asimilat, se considera, firesc, buni cetateni ai actualelor state pe teritoriul carora vietuiesc.