Episodul XIII – Ragusa si sfintii
Simona Motoroiu, Recenzie asupra “Românii Peninsulei Balcanice”, Mihai Eminescu, Opere complete, X, p. 123-125
Pentru a înţelege semnificaţiile articolului Românii Peninsulei Balcanice este necesar să-l plasăm în contextul istoric în care a fost scris. În vara anului 1878, în acelaşi timp cu desfăşurarea Congresului de la Berlin, lui Eminescu îi este încredinţată traducerea din limba germană a primului volum, din cele cinci, ale tratatului lui Eudoxiu Hurmuzachi, Fragmente din istoria românilor. Interesul deja existent pentru situaţia românităţii de la sudul Dunării se amplifică mai ales datorită faptului că în cadrul Congresului de la Berlin nu se aduce în discuţie situaţia românilor transdanubieni.
Iată ce spune Eminescu: „Cu ocazia Congresului de la Berlin aproape toate popoarele Peninsulei Balcanice au dat semne de viaţă, numai românii transdanubieni nu. Cauza e lesne de înţeles. “Toate celelalte fragmente de populaţiuni stau în legături de cultură cu acele centre politice create de naţionalităţile lor. […] Numai noi, cu maniera noastră de a vedea, sântem străini în Orient şi rămânem neînţeleşi chiar şi pentru cei de un neam cu noi…” (p. 123).
Lipsa legăturilor dintre românii din jurul graniţelor şi românii din interiorul graniţelor statutui devine o problemă de interes major pentru Eminescu, care îi va dedica o parte din articolele sale. Marele poet se va angaja în timp într-o amplă campanie de presă în scopul de a prezenta soarta conaţionalilor noştri atât opiniei publice, cât şi conducătorilor statului român, care neglijează, intenţionat sau nu, preocuparea pentru soarta acestora.
Oprindu-se asupra cazului românilor de la sud de Dunăre (cărora le va mai dedica un articol în 1880 intitulat La 4/6 iunie… în care va trasa mult mai clar coordonatele entopolitice ale acestora) Eminescu le face în primul rând o portretizare concisă şi elocventă din punct de vedere etnografic, geopolitic şi istoric. Conform reperelor de identificare geografico-istorice – spune el – „nu există un stat în Europa Orientală, nu există o ţară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră. Începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până sub zidurile Atenei, apoi dincolo de Tisa începând, în toată regiunea Daciei Traiane până dincolo de Nistru, până aproape de Odessa şi de Kiev.” (p. 123)
Pentru a creiona portretul entografic al românilor sud Dunăreni, Eminescu apelează la descrierea lui Fallmerayer din Fragmente asupra Orientului: „Vlahii Tesaliei se numesc români, ca şi conaţionalii lor din Principatele dunărene, vorbesc o italienească stricată şi locuiesc în creierii munţilor Pindului şi pe cele două laturi ale lui […] Fie rămăşiţe ale coloniilor militare romane, fie barbari autohtoni latinizaţi, ei se întind şi se ramifică de-a lungul şirului de munţi prin Macedonia Superioară până sus în Balcani şi au stat odată în contact cu conaţionalii lor de pe malul stîng al Dunării. […] se ocupă puţin cu agricultura, dar cu atât mai mult cu cultura vitelor şi cu câşlile…, încât, prin bogăţia turmelor de oi, sânt vestiţi în Rumelia toată… Sobri, având instinct de căsnicie şi industrie, românii le sînt în privinţa acestor calităţi cu mult superiori celora ce vorbesc greceşte.” (p. 124).
Articolul lui Mihai Eminescu oferă detalii importante despre românii de la sudul Dunării, care aflându-se în afara statutui român nu se pot manifesta în cadre etnopolitice proprii şi sunt nevoiţi să se lupte cu stăpânirile străine pentru a-şi câştiga drepturile care le pot asigura continuitatea (religie şi învăţământ în limba maternă, etc.). În ciuda nenumăratelor obstacole ridicate de administraţia locală şi lipsei de ajutor din partea statului român, aceste comunităţi româneşti au reuşit să-şi menţină specificul şi organicitatea. Pe lângă aceste semnificaţii, articolul reprezintă pentru cercetătorii din zilele noastre un text cu valoare inestimabilă (având în vedere multitudinea de informaţii care ne este oferită într-un text de 2 pagini) ce nu trebuie să lipsească din bibliografia lucrărilor de specialitate pe această temă.
Mihail Eminescu (1876), Despre românii din Timoc-Serbia, din N.A. Constantinescu, Chestiunea Timoceană, 1941, p77-78
La 1876, Eminescu scria:
“Lor nu le e permis a avea şcoale, ba nici în biserică nu e eprmisă liturghia în romîneşte.” “Loialitatea lor faţă de statul sârb va fi răsplătită cu cea mai laşă cruzime, chiar atunci când ei îşi dau sângele pentru apărarea ţării, ca în 1976 când fură învinşi de turci.”
“În armata a III-a care e condusă de generalul Leşainin şi care-şi are reazimul său în întăriturile de la Zaicear, se află cei mai mulţi români, care par a exista numai ca să poarte vina bătăilor pe care le mănâncă vitejii sârbi. A da vina pe români la pierderi şi a pune învingerile numai pe seama sârbilor, ni se pare nedemn din partea onorabililor turcofagi de peste Dunăre. Patru ostaşi români sunt împuşcaţi ca pedeapsă. Bătaia ce o capătă renumitul Cernaieff la Niš are acelaşi rezultat: decimarea unui regiment românesc. Întradevăr, multă cauză de a se însufleţi pentru gloria sârbească n-ar fi având românul”.
Intrebare : Cine a fost Sfantul Valah protector al cetatii Ragusa(Dubrovnik-ul de azi) ,care in dialectul italienilor de sud este numit Biagio, in al celor de nord este Baggio, la romani este Bagiu si in dialectul aroman este Abagiu, nume de la care provine si Abagia, adica Abazia-(vezi si localitate in Istria)-nume de proprietate monahala?
Pot sa afirm ca neamul romanesc este norocos pentru ca interesul meu pentru originea numelui familiei mele mi-a dat sansa sa gasesc in Italia ca, la origine toti acestia au avut numele BAGULUM, care este numele de familie al lui Constantin cel Mare fondatorul Constantinopolului si semnatarul Edictului Crestin de la Milano! Cunoastem ca viitorul imparat Constantin s-a nascut la Naissus (azi localitatea Niš din Serbia).
Proprietatile familiei lui se numeau Terrae Bagulum, iar dupa ce Constantin a devenit imparat, domeniul sau a devenit Terra Bagulum, acesta fiind confirmat in cronicile medievale de mai tarziu care scriu despre Terra Blachorum in anul 1222 prin care se indica inclusiv Transilvania, in perioada de maxima expansiune teritoriala a statului dinastiei Asanestilor.
De aici avem doua lucruri importante: Sfantul Valah (sau Blasie) nu este altul decat Sf. Constantin cel Mare, nascut la Niš, iar imparatia lui, Terra Bagulum(sau Blachorum)era cea care includea si Ragusa! Mult mai tarziu in 1776, parte a Terrei Blachorum devenita Republica Ragusa redusa in teritoriu si despartita de restul romanitatii balcanice(vezi foto sus) ,a fost primul stat valah din lume ce a recunoscut independenta SUA, o realizare a acelor timpuri de un curaj de exceptie, prin care s-a dat cale libera spre libertate si afirmare a ceea ce a devenit prima putere politico-economica a lumii moderne!
Sursa: Astra Romana