Prin militarizarea Crimeei şi echipamentele antiacces pregătite pentru Marea Neagră, Rusia va putea impune o zonă de interdicţie aeriană, obstrucţiona traficul maritim şi ţine NATO la distanţă.
În avanpremiera importantului summit NATO din 2014, Generalul Nicholas Houghton, şeful Statului Major Britanic, avea să observe, în cadrul unei conferinţe la Royal United Services Institute (RUSI): „Se simte nevoia să recunoaştem că natura peisajului securităţii internaţionale s-a schimbat. Nu mai este adecvat să gândim în termenii unei lumi binare, de pace şi război, campanie sau contingenţă. Lumea se află acum într-o permanentă stare de competiţie”. Inclusiv zona Mării Negre, mai ales după ce Rusia a anexat Crimeea, redevine un spaţiu contestat, al competiţiei geopolitice. De fapt, se înscrie în tiparul emergent al regiunilor A2/AD (anti-access/ area denial) din proximitatea puterilor cu agendă revizionistă, unde libertăţile internaţionale asociate bunurilor publice globale pot fi puse sub semnul întrebării şi chiar suspendate de voinţa celui mai puternic.
Evoluţiile recente din Marea Chinei de Sud (asupra căreia autorităţile chineze îşi revendică suveranitatea) şi Marea Chinei de Est (unde la sfârşitul anului trecut Beijingul a forţat impunerea unei zone de apărare şi identificare aeriană) pot să ofere un precedent, chiar un avertisment. De ce s-ar întâmpla asta? Intenţia de ajustare a realităţilor de putere în aceste periferii globale este deja vizibilă. Dar acum încep să existe şi capabilităţile necesare. De ani buni, China şi Rusia investesc în portofolii anti-acces şi de interdicţie regională, mai exact în „antidotul” care anulează, sau cel puţin atacă, ingredientele fundamentale care transformau SUA într-o putere expediţionară globală. „Din 1991 şi până astăzi vedem o ciocnire între forţele care favorizează controlul şi cele care pun accentul pe interdicţie şi excludere regională“, ne-a spus Jim Thomas, fost înalt oficial al Pentagonului şi vicepreşedinte al think-tank-ului Center for Strategic and Budgetary Assesments (CSBA) din Washington.
Proliferarea acestor reţele dense de sisteme anti-navă, anti-aeriene şi anti-satelit, suplimentate de bombardiere cu rază lungă de acţiune, submarine şi mijloace de război electronic, pune sub semnul întrebării premisele pe care se fundamentează întreg modelul de proiecţie a puterii folosit de Statele Unite, şi de NATO. „După 1945, America s-a perceput drept puterea expediţionară prin excelenţă. Când aveam o criză, răspundeam proiectându-ne forţele peste ocean, în teatrele unde ne desfăşuram operaţiunile.
Acum, însă, modelul are limite semnificative. A proiecta forţe în timpul unui conflict ar fi imposibil, pentru că nu mai există un mediu permisiv. Totul – aeroporturi, porturi, baze terestre – este vulnerabil. În consecinţă, sunt foarte sceptic atunci când se vorbeşte de existenţa unei forţe de super-reacţie rapidă, pentru că eşuează să înţeleagă noile tendinţe. Aceste forţe fie se vor afla deja acolo înainte de conflict, fie am mari dubii că vor mai putea ajunge vreodată acolo.“ Mai mult, la adăpostul desfăşurării unei umbrele A2/AD, nu doar capacitatea de ranforsare şi realimentare din afara regiunii este ţinută la distanţă, dar inclusiv perspectiva unei intervenţii pentru protejarea drepturilor de tranzit în apele internaţionale este mai puţin probabilă. Se schimbă, aşadar, percepţia asupra eficienţei sistemului de descurajare centrat pe puterea SUA. Devine tot mai mult un sistem fără dinţi.
„Fără superioritate tehnologică, forţa şi credibilitatea alianţelor noastre va avea de suferit. Angajamentele noastre faţă de aplicarea regulilor şi normelor de drept internaţional pot fi puse la îndoială atât de prieteni, cât şi de adversari. Semnele de întrebare referitoare la capacitatea noastră de a câştiga războaiele viitorului pot submina potenţialul nostru de a le descuraja“, spunea chiar Chuck Hagel la jumătatea lunii noiembrie. Se creează o realitate în care aceste breşe şi vulnerabilităţi pot fi speculate. Agresiunea, nu neapărat cea tradiţională, vizată de articolul 5, cât cea de natură subconvenţională, hibridă, insidioasă, în slow-motion, aflată la frontiera dintre civil şi militar, devine mult mai probabilă. În acest context, Marea Neagră capătă un simbolism aparte. Dacă până acum ne obişnuisem să o percepem ca fiind un „lac rusesc“, anexarea Crimeei îi poate permite Rusiei să o transforme într-un „lac închis”, imposibil de intrat sau navigat. La sfârşitul lunii noiembrie, la Kiev, Gen. Phillip M. Breedlove, comandantul NATO, puncta noua realitate: „Suntem foarte preocupaţi de militarizarea Crimeei.
Capabilităţile care se instalează acum în Crimeea vor afecta întreaga zonă a Mării Negre. Rachetele de croazieră pentru apărarea zonelor de coastă, rachetele sol-aer şi celelalte capabilităţi vor putea să exercite o influenţă militară asupra Mării Negre.” Sevastopolul devine deja centrul gravitaţional al unui sistem de interdicţie regională a cărui misiune pare să fie aceea de a ţine la distanţă orice capacitate de realimentare şi de ranforsare a regiunii. Lista de cumpărături anunţată deja de Moscova pentru Marea Neagră răstoarnă orice balanţă de putere: până în 2016, Flota Mării Negre va primi şase noi submarine din clasa Kilo, bombardiere cu rază lungă de acţiune TU-22M3, capabilităţi anti-navă, sisteme de rachete S-400 cu rază lungă de acţiune, platforme S-300, inclusiv celebrele sisteme sol-sol Iskander, care acoperă a arie operaţională de 400 de km.
Totodată, Moscova a anunţat că va aloca aproximativ 151 de miliarde de dolari pentru modernizarea Flotei Mării Negre până la sfârşitul deceniului. Această fotografie sugerează că în scurt timp Rusia va avea capacitatea operaţională de a impune o zonă de interdicţie aeriană, de a obstrucţiona traficul maritim şi de a ţine NATO la distanţă. Şi să nu uităm că Marea Neagră este şi un foarte important culoar energetic, cu perimetre şi resurse subterane importante pentru securitatea energetică a regiunii. În Marea Chinei de Sud, efervescenţa agresivă a Beijingului faţă de aliaţii SUA (Filipine sau Singapore) pare corelată cu dezvoltarea portofoliului său anti-acces. Probabil este o chestiune de timp până când şi apele teritoriale ale României vor intra în zodia lui Tucidide: „cei puternici fac ce pot, iar cei slabi suferă ce trebuie“.
Octavian Manea este editor contributor la FP România – articolele lui apar şi în Revista 22. În 2013 a beneficiat de o bursă Fulbright pentru un madter în relaţii internaţionale la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, din cadrul Syracuse University, SUA.
Spaţiul românesc? „Imaginaţi-vă un anunţ venit de la Moscova prin care, în baza noilor drepturi suverane asupre Crimeei, aceasta va reînvia disputa maritimă a deceniului trecut, folosind revendicarea iniţială a Zonei Economice Exclusive ucrainene ca fiind şi a sa. Circa 40% din rezervele de petrol ale României din Marea Neagră se află în această zonă. Chiar dacă revendicarea ar eşua, ar putea afecta investiţiile străine şi chiar pune în pericol planurile României privind independenţa energetică. (…) În viitor, România trebuie să se aştepte la încălcări frecvente ale spaţiului său aerian, la hărţuirea navelor şi platformelor energetice din propria sa Zonă Economică Exclusivă.“ – Wess Mitchell, preşedintele Center for European Policy Analysis (CEPA)
Articol publicat în FP România nr. 43 (decembrie 2014 – ianuarie 2015)
de Petre Munteanu