” Pretinsa stăpânire a Rusiei kieviene şi apoi a Haliciului la nordul Dunării, teorie mult îndrăgită de istoricii ruşi, sovietici şi ucraineni (subl.n. I.C.) se bazează şi pe interpretarea forţată a “Diplomei bârlădene” de la 1134, care face vorbire despre principele Ivan Rostislavici ca “principe de Bârlad”: “În numele Tatălui şi al Fiului […] eu Ivanko Rostislavici din scaunul galiţian, cneaz bârlădean, încuviinţăm negustorilor din Mesem, să nu plătească vama de descărcare în oraşul nostru Galiciul Mic, ci numai la Bârlad şi la Tecuciu, […] oraşe ale noastre. Iar la export pentru diferite mărfuri cele ungureşti, ruseşti şi ceheşti, să nu plătească nicăieri, numai la Galiciul Mic şi vă spune voievodul şi la această făgăduinţă […]. De la naşterea lui Hristos, o mie, o sută treizeci şi patru ani, luna mai 20 de zile”7. “Diploma bârlădeană” reprezintă un fals al lui Bogdan Petriceicu Haşdeu. Că este aşa, o demonstrează şi numai faptul că acest document este datat 1134 şi nu 6642, cunoscut fiind faptul că documentele ruseşti sunt datate de la crearea lumii şi nu de la naşterea lui Hristos. Sunt documente istorice care atacă până la anulare (subl.n. I.C.), autenticitatea “Diplomei bârlădene”: 1.În anul în care a fost emisă diploma (1134), nu exista principatul de Halici. 2.Ivanko era fiul lui Rostislav din Przsemisl din al cărui scaun era, şi nu din Halici. 3.Se pomeneşte de voievodul Ivanko, dar acest titlu nu-i este atribuit niciodată în documentele ruseşti.
Prezenţa lui Ivan Rostislavici, pretendent la tronul Haliciului, în ţinutul Bârladului a fost interpretată de istoricii ucraineni în sensul apartenenţei acestui teritoriu la statul halician. Logic, nici nu poate fi vorba de aşa ceva, răzvrătitul Ivan Rostislavici nu putea să se refugieze în interiorul Haliciului condus de Iaroslav Osmomîsli, unde nu ar fi fost în siguranţă. Ivan Rostislavici nu era un principe de Bârlad ci un fugar în zonaBârladului8. Argumentelor unei stăpâniri ipotetice, fie ele şi efemere, ale Haliciului asupra Moldovei, le răspundem cu argumentul indubitabil al existenţei şi dezvoltării unui stat românesc – MOLDOVA – cu structuri politice, militare, administrative, economice, sociale, spirituale extrem de solide, care, timp de peste patru secole, până la 1775, a luptat şi a rezistat eroic invaziilor tătăreşti, căzăceşti, a îngenunchiat marile oştiri ale timpului (turceşti, poloneze, ungureşti), stat recunoscut şi respectat ca atare în toată Europa acelei perioade. “După ce românilor li s-a contestat autohtonia şi continuitatea pe pământul unde şi-au clădit primele organisme statale, a fost firesc interesul pe care istoricii l-au arătat procesului de formare a statelor medievale: apariţia principatelor care, de la început, au putut opune rezistenţă încercărilor de cucerire, apărându-şi cu dârzenie existenţa şi stăvilind, apoi, înaintarea celei mai puternice forţe a Evului Mediu, ar fi inexplicabilă fără acumulările seculare ale căror fruct au fost.
Apariţia statelor presupune, cu necesitate, lunga perioadă de procese complexe care au dus la diferenţierile din cadrul obştilor, la naşterea unor celule autonome de viaţă economică şi socială (cnezatele), reunite apoi sub o autoritate unică de-a lungul râurilor (cnezatele de vale)”9. Nu ne propunem să facem o retrospectivă detaliată privind istoria spaţiului carpato-nistrean în secolele IV-XIV (mileniul întunecat), dar se impun câteva precizări asupra rezultatelor arheologice şi istorice referitoare la realităţile etno-culturale, socio-economice şi politice, despre modul de abordare a respectivei problematici de către arheologii şi istoricii din zonă. Prezentăm câteva dintre caracteristicile fundamentale ale perioadei respective în spaţiul carpato-nistrean.
Locuirea geto-dacilor în acest spaţiu în primele secole ale mileniului I d.Hr. ·
Cercetările arheologice întreprinse în această direcţie au reuşit de multă vreme să ateste prin sute de aşezări şi necropole existenţa populaţiei dacice locuind în număr considerabil în spaţiul dintre Carpaţi si Prut unde au fost localizaţi carpii cu civilizaţia specifică denumită de tip Poeneşti-Vârteşcoiu şi în Bucovina în regiunile imediat învecinate de la est de Nistrul Superior unde au fost plasaţi costobocii, creatori ai civilizaţiei de tip Lipiţa”10.
Întreg teritoriul carpato-nistrean s-a aflat în sfera directă de influenţă a Imperiului roman ·
În baza cercetărilor arheologice şi istorice s-a dovedit în mod ştiinţific, indubitabil, faptul că aici a avut loc un intens proces de romanizare, a avut loc procesul de etnogeneză a poporului român, s-a demonstrat continuitatea neîntreruptă a elementelor etno-lingvistice romane şi vechi româneşti11.
Prezenţa masivă a culturii Sântana de Mureş ·
Din punct de vedere etnic: “unii arheologi o consideră o creaţie locală exclusiv daco-romană, alţii o sinteză plurietnică, iar unii (cercetătorii ucraineni n.n. I.C.) o atribuie exclusiv populaţiei slave susţinând astfel existenţa aici mai timpurie decât în realitate a acestor migratori. Potrivit ultimei ipoteze, regiunile extracarpatice, în general, ar fi fost complet slavizate în cursul secolului al IVlea d.Hr., teorie care are la bază doar raţiuni de ordin politic nefiind întemeiată pe argumente ştiinţifice”12.
Multitudinea de aşezări şi necropole aparţinând culturii Costişa- Botoşana-Hanska specifică populaţiei autohtone, variantă regională a civilizaţiei romanice unitare, atestată în zeci de obiective în spaţiul carpato-nistrean ·
Cultura Costişa-Botoşana-Hanska constituie o elocventă dovadă despre continuitatea populaţiei autohtone în teritoriile în care ea este răspândită şi despre stadiul înalt de dezvoltare a comunităţilor săteşti locale: “Obştile săteşti autohtone din această vreme cu forme de organizare social-economică străvechi, de origine dacică şi romană, net deosebite de acelea ale comunităţilor populaţiilor alogene cu care au venit în contact, au format prin unificare, în multe zone ale Moldovei şi Bucovinei, la fel ca şi în alte părţi ale spaţiului de etnogeneză românească, încă din secolele V-VI d.Hr., adevărate romanii populare (subl.n. I.C.).
Ele au apărut ca urmare a transformărilor multiple social-economice, etno-demografice şi lingvistice, petrecute în sânul societăţii locale, concomitent cu desăvârşirea procesului de romanizare (început în unele zone încă din secolele I-II d.Hr.) şi au constituit permanent numeroase şi puternice nuclee de statornică creaţie materială şi viaţă spirituală romană (creştină), influenţând hotărâtor sensul procesului de asimilare etno-lingvistică şi culturală a resturilor de migratori rămaşi să locuiască definitiv aici”13. Arheologii ruşi, dar mai ales cei ucraineni, răspunzând unor comenzi politice consideră aşezările şi necropolele romane aparţinând culturii Costişa- Botoşana-Hanska prezente, masiv în nordul Bucovinei şi în Basarabia ca fiind de origine slavă. Folosind o argumentaţie “subţire”, aceştia încearcă să acrediteze ideea că teritoriile respective au fost complet slavizate în secolele IV-VII. Analiza riguros-ştiinţifică a descoperirilor din această perioadă: “arată că în spaţiul menţionat nu a existat decât o populaţie romanică, cu străvechi rădăcini locale care a convieţuit cu slavii de-abia din a doua jumătate a secolului al VI-lea.
Într-adevăr aşa cum arată izvoarele scrise, confirmate şi de cercetările arheologice în cursul secolului al VI-lea în teritoriile carpato-dunărene îşi fac apariţia slavii […]. Conform descoperirilor arheologice pătrunderea în masă a slavilor în regiunile extracarpatice se va putea petrece de-abia la începutul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VI-lea d.Hr., în acest sens, un anumit rol avându-l şi deplasările avarilor”14. Cercetătorii ruşi, sovietici şi ucraineni au depistat peste 200 de aşezări medievale timpurii dintre care cca 60 din secolele V-VII, aproximativ 100 de aşezări din secolele VIII-IX, şi mai mult de 100 de aşezări din secolele X-XIV, din care aproximativ 30 de cetăţui15.
Au fost cercetate arheologic locuinţe din aşezarea de la Zadubrovka, aşezări medievale timpurii din secolele V-VII la Horecea, Corovia, Lencăuţi, Lucaviţa, Kodîn I, II, Socol, Rascov II, III, de către Boris D.Timosciuk, Irina Rusanova, Vladimir Baran, Liana Vakulenko, Oleg Prihodniuk, Liubomir Mihailina, valorificate în lucrări ca: Bucovina de nord-pământ slav” (Boris Timoşciuk), Monumente arheologice din regiunea Cernăuţi (Boris Timoşciuk), Datele arheologice despre apartenenţa Bucovinei de Nord la Rusia haliciană în secolele X-XIV (Boris Timoşciuk), Ţara Şiperiţului conform datelor arheologice (Boris Timoşciuk), Slavii din Bucovina de nord în secolul V-IX (Boris Timoşciuk), Bucovina veche rusă în secolul X-prima jumătate a secolului XIV (Boris Timoşciuk), Kodîn-aşezări slave din secolele V-VIII pe râul Prut (Boris Timoşciuk, Irina Rusanova), Aşezări slave din mileniul I al e.n. de lângă satul Socol din regiunea Nistrului Mijlociu (Liana Vakulenko, Oleg Prihodniuk), Cultura Praga din regiunea Nistrului Mijlociu (Vladimir Baran).
Toate aceste lucrări comandate politic încearcă să demonstreze că nordul Bucovinei a fost populat în evul mediu timpuriu exclusiv de slavi, care ar reprezenta astfel populaţia autohtonă de aici, negându-se total existenţa populaţiei şi culturii romanice în această zonă şi pe cale de consecinţă, atribuirea tuturor descoperirilor arheologice, slavilor. Răspunzând unor interese politice, Vladimir Baran lansează o teorie aberantă, absurdă, care nu are nimic comun cu ştiinţa, cu adevărul istoric, cu realitatea: Bucovina ar reprezenta teritoriul de geneză al slavilor vechi. O corectă cercetare şi interpretare a izvoarelor scrise şi a recentelor descoperiri arheologice acreditează concluzia că anţii nu erau slavi, ceea ce deschide o nouă viziune asupra amplorii marilor migraţii slave şi implicit a consecinţelor impunându-se o reconsiderare a situaţiei politice din secolele VIVII d.Hr. şi al rolului real pe care slavii l-au avut în zona carpato-nistreană şi în teritoriile nord-est europene în general16.
După căderea graniţei bizantine de la Dunărea de Jos în anul 602, marea majoritate a slavilor s-au stabilit la sud de Dunăre, spaţiul carpatonistrean cunoscând o perioadă de linişte, excepţie făcând partea sudică afectată de invazia bulgarilor conduşi de Asparuh. În aceste condiţii, de la sfârşitul secolului al VIII-lea până la sfârşitul secolului al IX-lea d.Hr., concomitent cu asimilarea populaţiei slave de către autohtoni, societatea locală intra într-un vizibil avânt economic17.
Cultura Dridu răspândită pe întreg spaţiul carpato-danubianopontic în secolele IX-XI s-a format ca o cultură unitară, pe bază locală de tradiţie daco-romană cu influenţe semnificative ale civilizaţiei bizantine·
Creşterea demografică spectaculoasă în perioada secolelor X-XI, a făcut ca descoperirile arheologice aparţinând culturii Dridu să se numere cu sutele, dezvăluind o societate bine închegată, cu aşezări bine structurate şi organizate în care locuitorii se ocupau cu agricultura, creşterea vitelor, având fortificaţii-cetăţui construite, cu precădere, în jumătatea de nord a Moldovei şi în nordul Bucovinei, începând mai ales, din secolul al IX-lea d.Hr. Aceste fortificaţii-cetăţi apărau populaţia românească de valurile de migratori (pecenegi, uzi, cumani, tătari), constituind şi centrul unor formaţii prestatale de tipul cnezatelor şi voevodatelor.
Unele dintre aceste cetăţi îşi încetează existenţa la sfârşitul secolului al X-lea, altele sunt construite mai târziu, în secolele XI-XII şi chiar în secolul al XIII-lea, dovedind înaltul nivel de organizare al obştilor româneşti, în comparaţie cu acela al diferitelor grupuri de migratori care pătrundeau în acest spaţiu18. Constituirea acelor structuri teritoriale româneşti: “reprezintă una dintre cele mai însemnate etape ale procesului îndelungat de organizare politică a comunităţilor de viaţă de pe teritoriul României de la formele inferioare de organizare, acele uniuni teritoriale de mică cuprindere, la organismele statale de tipul ţărilor şi voievodatelor din secolele VIII-XI şi de aici la statele feudale independente de la mijlocul secolului al XIV-lea”19. Aceste structuri arhaice cu mare vechime au existat până la formarea statului, ele constituind acele terrae din care s-a plămădit statul moldav.
Aceste TERRAE care s-au numit fie câmpuri (topicul URMEZEU atestat în anul 1456 lângă Hotin, care derivă de la cuvântul unguresc ÖRMEZÖ – Câmpul străjii; câmpul menţionat în documentul de la Roman I, din anul 1382, ce reprezintă o parte a hotarului pământurilor lui Ioanâş Viteazul, Câmpul perilor de pe apa Moldovei menţionat la 1488, capătul câmpului de la Vlad din ţinutul Neamţului, menţionat în 1414; Câmpul de sus de lângă Bacău menţionat în 1640; Câmpul îngust – Sucmezeu, menţionat tot în ţinutul Bacăului; Câmpulung de la Trestiana-Bârlad; Câmpu-lung din Vrancea – ţinutul Putnei şi Tigheciului – ţinutul Fălciu, Câmpulung Moldovenesc, câmpuri lungi care cuprindeau zeci de sate şi pe care Dimitrie Cantemir le considera un fel de republici din vechime, cu privilegiile lor)20 fie cnezate de vale având în fruntea lor pe acei potent illarum partium care luaseră în proprietatea lor pământurile episcopiei cumanilor şi care de bună seama că unii dintre ei s-au aplecat de bunăvoie sau poate de teamă că şi-ar putea pierde poziţia socială, averile şi privilegiile, noilor “descălecători”, reprezentau forme stabile de organizare politică, formaţiuni teritoriale puternice pe pământul Moldovei.
Unele formule de prezentare folosite în documentele medievale, după anul 1400, pomenesc, pe boierii Bârlea de la Hârlău, Şandru de la Tudora, sau Mic de la Molniţa care e cu fraţii şi cu fii (subl.n. I.C.) sau e cu fraţii (subl.n. I.C.), dovedesc vechimea familiei lor dinainte de descălecat21.
În actul omagial al lui Ştefan I, din 1395 se aduc ca martori şi garanţi pe “panii şi boierii Moldovei […] panii pământeni”22. Într-un document de la Alexandru cel Bun din 1 august 1404 se pomeneşte despre “panii valahi, pământeni moldoveni […] (subl.n. I.C.) şi toţi boierii moldoveni […] (subl.n. I.C.)” iar în actul omagial al aceluiaşi domnitor, din 6 octombrie 1407, îi menţionează pe “pământenii noştri, panii moldoveni (subl.n. I.C.)”23. Indicarea unor boieri în formularea cu fraţii şi cu fii din aceste documente reprezintă: “familii de străvechi stăpâni ereditari ai unor formaţii teritoriale “alipite” domniei pe care o întemeiase Bogdan I. Boieri ca Giurgiu de la Frătăuţi, Oană Jumătate, Oană Pântece, Stanislav Rotompan, Oană de la Tulova fuseseră printre acei nobili din ale căror domenii s-a format statul moldovenesc.
Boierul Ştefan Procelnic cel Bătrân şi familia menţionat într-un document de la Alexandru cel Bun este, consideră cercetătoarea Renate Möhlenkamp, în urma unor temeinice analize a documentului respectiv una dintre cele mai puternice familii româneşti conducătoare “familia lui Stoian a reprezentat în vremea dominaţiei tătare vârful ierarhiei sociale a regiunii”24. Propaganda naţionalistă ucraineană urmăreşte combaterea şi contracararea activităţii istoricilor români care au ca obiective, să demonstreze, cu argumente ştiinţifice, realităţi de necontestat: – Românii reprezintă cea mai veche populaţie pe teritoriul Bucovinei, ca provincie istorică şi geografică; -Regiunea Cernăuţi, ca parte componentă a Ucrainei, este consecinţa pactului Ribbentrop-Molotov.”
Va Urma…
Imaginea: ”Ruine des Schlosses Suczawa”