Pentru a împiedica reliefarea adevărului istoric cu privire la teritoriile aflate sub jurisdicţia Ucrainei, a fost înfiinţat Centrul de studii “Bukovina” din Cernăuţi, care are sarcina de a descoperi şi valorifica date şi documente istorice cu privire la această zonă. Semnificativ este faptul că Oleg Panciuc, directorul acestei instituţii, este unul din membrii de vază ai conducerii organizaţiei naţionaliste regionale “RUH”.
Inaugurarea Centrului de istorie “Bukovina” a avut loc la 24 aprilie 1992, în Aula Universităţii din Cernăuţi. În cuvântul său, prof. Oleg Panciuc afirma că: “Atenţia noastră principală o vom acorda studierii trecutului Bucovinei, pentru că trecutul ne desparte. S-au adunat prea multe neadevăruri pe care trebuie să le eradicăm şi să spunem adevărul”. Dealtfel, direcţia pe care urma să meargă Centrul “Bukovina” din Cernăuţi a fost trasată, un an mai înainte, de Arkadii Jukovski, cu prilejul lansării “operei” sale fundamentale, “Istoria Bucovinei”: “Apariţia Istoriei Bucovinei e necesară deoarece nu numai românii din emigraţie, dar chiar şi acei care au rămas în Bucovina sau care trăiesc în România au început campania pentru întoarcerea Bucovinei la “patria mamă”. Se vede, că pe dânşii viaţa şi istoria nu i-a învăţat nimic, din care cauză noi trebuie să fim atenţi şi să ne înarmăm cu argumente despre autohtonia noastră pe pământul strămoşesc. Bucovinenii ca şi toţi ucrainenii doresc să trăiască în armonie şi înţelegere cu vecinii lor, dar noi trebuie să fim gata să ne apărăm drepturile noastre asupra pământului ucrainean”.
Răzbat din aceste fraze ameninţări preluate direct din arsenalul fostului imperiu roşu, dar şi neliniştea în faţa adevărului istoric. În faţa unui asemenea program net antiştiinţific şi antiromânesc, care ignoră adevărul istoric, care atentează cu grosolănie asupra dreptului istoric legitim al românilor din Bucovina, istoricii români răspund cu fermitate, demnitate şi profesionalism: “Succinta privire de ansamblu asupra principalelor rezultate obţinute de cercetările arheologice întreprinse în teritoriul carpato-nistrean, în ultimele decenii pentru cunoaşterea realităţilor din perioada secolelor II-XIV relevă cu deplină claritate numeroasele contribuţii pe care aceste investigaţii le-au adus la elucidarea unor fundamentale probleme din istoria acestor regiuni. În primul rând, aşa cum s-a mai amintit prin aceste cercetări au fost scoase la iveală un număr considerabil de vestigii care s-au constituit în atâtea dovezi concrete şi convingătoare privind continuitatea neîntreruptă a populaţiei autohtone, dacice, daco-romane şi româneşti, despre desfăşurarea largului şi complexului process de romanizare, în care, întreg spaţiul est-carpatic, ca şi restul teritoriului de etnogeneză românească, a fost implicat direct timp de câteva secole, ca şi despre natura durata şi consecinţele raporturilor dintre autohtoni şi migratori pe baza cărora au putut fi precizate etapele şi mersul procesului de asimilare al alogenilor de către băştinaşi”25.
Prezenţa românilor în această zonă, încă de la începutul mileniului al II-lea d.Hr. este o realitate de necontestat, argumentată de mărturii istorice şi nu numai. În acest context, istoricii ucraineni contestă prezenţa românilor în această parte a ţării, legitimitatea noastră, susţin că ucrainenii sunt autohtonii acestor locuri. Ne îndoim că istoricii ucraineni nu cunosc izvoarele scrise, narative, beletristice, diplomatice, cartografice, numismatice, rezultatele cercetărilor arheologice, lucrări de specialitate ce însumează sute de titluri, şi care într-o formă sau alta, menţionează prezenţa românilor în acest spaţiu – MOLDOVA – şi nu numai, atât de disputat astăzi, din punct de vedere politic de ucraineni, cu argumente complet neştiinţifice. Între aceste lucrări, pentru secolele XI-XII, menţionăm, izvoare narative externe, pe cronicarii greci Georgios Kenderos, Anna Comnena, Ioannas Skylitzes, Ioannes Zanaras, Nicetas Choniates, Michael Psellos, Constantin Porphyrogenetul, cronicile ruseşti “Povestea anilor de demult”, “Letopiseţul haliciano-volhinian”, “Letopiseţul de la Voskresensk”. Menţionăm de asemenea “Carmen miserabile” a călugărului italian Rogerius, lucrarea misionarului franciscan Pian del Carpine, cronica călugărului franciscan german Thomas Tuscus, “Gesta Hungarorum”, “Cronicum pictum Vidobonense”, lucrarea medicului armean Vardan din Pardsepert, cronica polonezului Jan Dlugoszi, etc. Între izvoarele beletristice menţionăm “Cântecul Nibelungilor”, “Die Lage”, etc.
Referindu-ne la MOLDOVA, termen ce denumea regiunea dintre Carpaţi şi Nistru, vom face precizarea că numele locuitorilor din spaţiul respectiv derivă de la acesta, numai pentru a diferenţia între ele cele două formaţiuni statale apărute datorită evoluţiei societăţii româneşti. În legătură cu evoluţia teritoriului Moldovei din secolul XI, până la marea invazie mongolă din 1241-1242, vom face precizarea, că această zonă a nord-estului Europei s-a caracterizat prin permanente mişcări de populaţii, intense dispute interne ale formaţiilor politice, mutaţii ale graniţelor dintre acestea. În această zonă a Europei, extrem de zbuciumată, ce a suportat violentele invazii ale popoarelor turanice, disputele între statele din vecinătate (Imperiul bizantin, cnezatele de Kiev şi Halici, regatul ungar), ca şi acţiunile militare întreprinse de acestea, s-a conturat, încet dar sigur, ca entitate etnică distinctă, poporul român. Noile realităţi politice conturate în secolul al XIII-lea, în spaţiile slave din vecinătatea nord-estică a Moldovei, s-au materializat prin slăbirea statului kievian şi crearea mai multor cnezate autonome, între care Haliciul unit, mai târziu, cu Wolhinia. Oricât şi-ar dori istoricii ucraineni şi alţii de aiurea, să demonstreze că Haliciul şi-a întins graniţele până în nordul Moldovei (Bucovina), un studiu detaliat al datelor de geografie istorică din cronicile ruseşti, arată, fără putinţă de tăgadă, că hotarele Rusiei haliciene nu depăşeau spre sud, Uşiţa şi Kucelminul, neincluzând, prin urmare, Moldova, cu excepţia, poate, a extremităţii sale septentrionale. Aceste hotare au rămas neschimbate până la mijlocul secolului al XIV-lea, când Haliciul a fost “înghiţit“ de Regatul polonez.
În a sa Istorie în 12 volume masive, istoricul rus Nikolai Karamzin (1766-1826), deşi foloseşte numeroase cronici, izvoare, letopiseţe, nu face referire la faptul că Moldova ar fi aparţinut vreodată statului kievian sau Haliciului. în lucrările lui Serghei Soloviev (1820-1879), şi nici în lucrările lui Vasili Kliucevski (1841-1911) sau ale lui Platonov, Poerovski sau Miliukov. În cronicile româneşti (munteneşti şi moldoveneşti), este frecvent folosit termenul de descălecat pentru două evenimente majore care au marcat decisiv istoria spaţiului românesc: descălecatul dintâi pentru colonizarea romană şi descălecatul al doilea pentru întemeierea statelor feudale româneşti Muntenia şi Moldova. În Istoria Românilor, A.D.Xenopol făcea o apreciere conformă cu realităţile vremii. El nu considera descălecatul ca pe o colonizare: întreprinsă de românii de peste munţi în siliştele deşerte ale viitoarelor principate” ci ca pe „o suprapunere a unui element nou, coborât din Transilvania, peste unul de baştină care se pleacă înaintea lui”26.
Mărturiile arheologice de necontestat referitoare la prezenţa românilor în teritoriile de la est de Carpaţi înainte de întemeierea statului moldav, înainte de descălecatul lui Dragoş şi al lui Bogdan I, vin să întărească ştirile din documentele vremii, care afirmau că “Dragoş vvod n-au descălecat pe pământul Moldovei pustii”27, concluzia ştiinţifică, conformă cu adevărul istoric demonstrat este că: “prin descălecat cronicarii au înţeles întemeierea unor state acolo unde anterior nu existaseră, reorganizarea vieţii economice, politice, culturale şi în cadrul statelor nou întemeiate”28. Termenul de descălecat: “provenit din limba vie a poporului, este mult mai bogat în sensuri, în nuanţe, decât simpla întemeiere. Desigur în multe privinţe […] Dragoş şi Bogdan sunt deopotrivă descălecători, deopotrivă întemeietori. Totuşi e de observat că tradiţiile orale ca şi cronica şi documentele, atribuie numai lui Dragoş evenimentul descălecării (cum se spune în Letopiseţul anonim): el este începutul, de la el porneşte numărătoarea domnilor şi a anilor de domnie. Deopotrivă, însă, Bogdan “descălecase”, ceea ce însemna în limba veche – cum scrie N.Iorga – că se aşezase trainic, pentru viaţa sa şi a neamului său”, adăugând o calitate nouă vechii înjghebări a Drăgoşeştilor: neatârnarea faţă de coroana maghiară29. Termenul de descălecat care se regăseşte numai în documentele redactate în limba română, nu şi în cele redactate în limba slavonă, pentru că este un termen românesc, are mai multe sensuri: întemeierea, crearea, aşezare, facerea.
Întemeierea statului
Într-un document datat 30 iunie 1592 – egumenul şi soborul mănăstirii Moldoviţa referindu-se la o proprietate a sfântului lăcaş arată că: “acei munţi sântu daţi sfintei mănăstiri de cându s-au descălecat Ţara Moldovei şi această mănăstire”30. Scrisoarea este redactată în limba română şi reprezintă cea mai veche atestare a termenului de descălecat într-un document moldovenesc.
Întemeierea de oraşe
În cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin termenul descălecat era folosit şi pentru întemeierea de oraşe: – “târgul Baia l-au descălecat nişte saşi ce au fost olari”31;
– “s-au întorsu Ştefan vodă s-au descălecat târgu Iasii”32;
– “au descălecatu Ştefan vodă târgul Hârlăului”33;
– Într-un document din 11 ianuarie 1759 Ioan Vodă Calimachi întărea mănăstirii Galată unele privilegii: “Aşijdere să mai ia şi venitul cântariului din târgul Chişinăului, după hrisoave ce ni-au arătat şi de alţi luminaţi domni, întru care scriu că fiind târgul Chişinăului descălecat dintru început pe locul Beucanilor moşie mănăstirii”34.
Întemeierea de sate
La sfârşitul secolului al XVII-lea se menţiona că satele Putila şi Răstoace erau “descălecate” mult mai dincoace decât satul Lucavăţ “sat vechi din descălecatul ţării de la Dragoş Vodă”35;
– Într-un document datat 1844, răzeşii din satul Şerbeşti, ţinutul Romanului îl considerau pe Alexandru cel Bun “descălicător săliştei, la Dumbravă”36.
Întemeieri de aşezări monahale
– un document de la domnitorul Radu Mihnea scris în limba română din prima jumătate a secolului al XVII-lea menţiona faptul că: “mănăstirea Săcului nu iaste descălecată pre hotarul Agăpianiilor, ce-i descălecată pre hotar domnescu, ca ş-alte sfinte mănăstiri”37.
– Într-un document de la 1730 se face menţiunea despre un schit “care a fost descălecat de răposatul Iancu Costin, pârcălabul Hotinului”38.
În Anaforaua Obşteştei Adunări a Moldaviei pentru felul proprietăţii din învechime şi în special pentru direcţia juridică a pământului Vrancei din 1817, este afirmată cu claritate CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN: “în zilele împăraţilor Domiţian şi Traian pământul Dachiei au fost lăcuit de norod şi după ce am intrat sub stăpânirea Râmlenilor, nu puţin norod de lăcuitori pătimea după vreme, de năvăliri despre niamuri străine şi pentru această pricină unii năzurea în părţâle munţilor, fiind locuri tari spre a pute a să apăra, iar alţii rămăind, petrecea împreună cu năvălitorii streini şi că pământul acesta a fost de-a pururea lăcuit şi mai ales părţile munţilor, aceasta den istoricii cei mai vestiţi se dovedeşte”39. Afirmaţiile unor istorici cu ştaif, dar şi a unor politruci care bântuie prin lumea istorică ucraineană, de talia lui Arkadii Jukovski care proclamând idealul Ucrainei Mari, cu o atenţie aparte asupra Bucovinei, în a sa “Istoria Bucovinei” (partea I, până la 1774) susţine aberant, fără nici un suport ştiinţific că: “autohtonii Bucovinei pot fi numai slavii şi nici un fel de alte populaţii”, că în această zonă, românii “au venit (subl.n. I.C.) în timpul lui Dragoş şi Bogdan, ocupând Bucovina cu începere de la mijlocul secolului al XIV-lea şi până la sfârşitul secolului al XV-lea”, că “ucrainenii au jucat un mare rol în formarea statului moldav”,”că „românii s-au revărsat în Bucovina venind din Transilvania”, încercând să-i elimine pe ucraineni de pe pământurile acestora”40, afirmaţiile unui inginer mecanic Adrian Şeiciuc care în lucrarea ”Problema ucraineană în Bucovina sudică – punctul nostru de vedere”, Editura Mustang, Bucureşti, 2001 susţine că: “noi ucrainenii trăitori în Bucovina Sudică, cu toate problemele şi nerealizările cu care ne confruntăm, ne considerăm continuatorii direcţi ai elementului ucrainean semnalat în diferite acte istorice de la finele sec. al XIV-lea şi sec. al XV-lea, strămoşii noştri care au reprezentat la timpul lor AUTOHTONII acestei zone în discuţie”41 aducând argumente aberante dar şi ale lui Leonti Sănduleak fostul ambasador al Ucrainei în România care la 21 mai 1994 vizitând Muzeul de Istorie din Suceava, a avut o reacţie violentă la adresa “trecutului românesc al Bucovinei”, afirmând că: “dacă în zona Bucovinei populaţia ar fi fost majoritar românească şi denumirile localităţilor ar avea terminologie românească, dar majoritatea locuitorilor şi locurilor din spaţiul Bucovina de sud şi de nord poartă nume ucrainene”, deci…
Diplomatul de ocazie nu avea de unde să ştie, dar mai ales nu dorea să accepte că “toponimele şi hidronimele slave din Moldova, nu pot servi ca argumente pentru a justifica o dominaţie politică, ele fiind dovada îndelungatei convieţuiri a populaţiei româneşti cu cea slavă, înainte ca aceasta să fi fost supusă asimilării. Cuvintele de uz comun, de origine slavă răsăriteană, pătrunse în limba română au fost adoptate şi mai târziu, prin intermediul limbii oficiale,cea slavonă, utilizată în biserică şi cancelaria domnească. Limba ucraineană conţine numeroase împrumuturi din limba română, ceea ce demonstrează că procesul a fost bivalent”42, a lui Stepan Tcaciuc – preşedintele Uniunii Ucrainenilor din România, originar din judeţul Suceava, deputat în Parlamentul României din partea minorităţii ucrainene, aflat la Lugoj în septembrie 1991, la “Festivalul cântecului şi dansului ucrainean” a acordat un interviu din care răzbătea naţionalismul său exacerbat, împletit cu minciuna şi grosolănia.
Cu mintea înfierbântată, pan deputat afirma că în judeţul Suceava majoritatea populaţiei este ucraineană (cca 350.000), în realitate sunt declaraţi 10.100, şi ca atare, sudul Bucovinei (actualul judeţ Suceava) ar fi ucrainean. Şi glăsuieşte domnia sa: “Mergeţi la Putna, la Voroneţ, nume ucrainene, acolo e toată istoria noastră; mănăstirile cu care se mândresc atât românii, sunt mănăstiri ucrainene, însă ei nu recunosc asta”. Cred că s-au răsucit în mormânt voievozii Moldovei, ctitori ai acestor mănăstiri şi biserici. Toate acestea, sunt tot atâtea încercări de a acoperi cu o perdea de fum realitatea istorică, faptul că Ucraina este beneficiara pactului Ribbentrop-Molotov privind teritoriile româneşti aflate sub jurisdicţia sa.
În interviul acordat ziarului ultranaţionalist “Ceas” din Cernăuţi, la 6 septembrie 1991, Jukovski declara că toată viaţa sa a cheltuit-o pentru a încerca să convingă opinia publică occidentală că Bucovina (şi nu numai partea ei de nord) anexată de URSS ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, este un teritoriu în exclusivitate ucrainean. De aceea în “Istoria Bucovinei” el scrie: “rumunii ne mojuti poclicatisea na istoricini argumentî i uvajati sebe za avtohtoniv na tih zemle”. Inginerul-istoric Arkadii Jukovski afirma că nu-i mai rămâne timp să scrie: “o istorie strict ştiinţifică a Bucovinei” şi că acest tratat (Istoria Bucovinei n.n. I.C.) este: “într-o oarecare măsură diletant”. Şi are dreptate. Mărturiile arheologice şi documentele vremii spun însă adevărul: “pământul acesta n-au fost lipsit de lăcuitori şi […] mult mai înainte de venirea lui Dragoş vvod, atât în Făgăraş cât şi în Maramurâş cât şi în părţile de gios a Oltului şi în pământul Moldaviei stăpânea voevozii număr nu puţini de lăcuitori mai ales în părţile munţilor şi Dragoş vvod n-au descălecat pământul Moldaviei pustiu” şi mai departe: “pe lângă aceste dovezi ce sunt den istorii avem şi deosebite dovezi care sunt de faţă, adecă hrisoavele domnilor bătrâni carii au stătut curândă vreme după Dragoş Vodă, prin care să dovedeşte nu numai lăcuirea pământului acestuia mai innainte de descălecarea lui Dragoş vodă, ci şi dreptăţile moşânaşilor lăcuitori carii au avut baştinile lor strămoşeşti şi prestrămoşeşti în pământul acesta”43.
Referindu-se la problema ucraineană în Bucovina, şi la pretenţiile ucrainenilor, istoricul Ion Nistor considera că trebuie să se răspundă la câteva întrebări: “Ei reclamă pe seama lor drepturi politice şi naţionale pe toate terenele de manifestare publică şi de aceea este de mare interes să ştim, pe care drepturi îşi întemeiază ei pretenţiunile lor aşa exagerate. Luptat-au ei din vechime, umăr la umăr cu moldovenii pentru apărarea acestei frumoase ţări ? Contribuit-au ei cu ceva la desrădăcinarea codrilor, la uscarea mlaştinilor care acopereau pe vremuri această ţară ? Contribuit-au ei cu ceva la aşezămintele de cultură din ea ? Sau poate sunt ei oaspeţi de mai târziu, care venind în ţară au găsit toate gata ? De răspunsul la aceste întrebări depinde aprecierea justă a chestiunii rutene din Bucovina”44.
Campaniile militare ale lui Ştefan cel Mare (1490 şi 1502), Bogdan al III-lea (1509), Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Cumplit (1572) pentru stăpânirea Pocuţiei zălogite la 1388 lui Petru I Muşat de regele Wladislaw al II-lea Jagello care împrumutase de la domnitorul Moldovei o mare sumă de bani pe care nu o mai înapoiase, au făcut mulţi robi ruteni pe care domnii Moldovei i-au colonizat în ţară.
Exploatarea cruntă a iobagilor ruteni de către nobilimea poloneză a făcut ca mulţi dintre aceştia să fugă în Moldova şi să se pună la adăpost de represalii, mai ales după răscoala din 1489. La începutul secolului al XVIII-lea coloniştii ruteni din Moldova erau complet asimilaţi45. În “Descriptio Moldaviae” Dimitrie Cantemir afirma: “cei ce au fost aduşi din Polonia şi au fost aşezaţi în mijlocul Moldovei au uitat cu timpul limba lor maternă şi au primit pe cea moldovenească”46. Istoricul Ion Nistor afirma, aducând în acest sens, solide argumente ştiinţifice: “Aşa fiind, rămâne deci bine stabilit că vechii coloni ruteni din Moldova, întrucât ei, în termenul tratatelor de pace de la Cameniţa şi Hotin nu urmară să fie restituiţi stăpânilor lor din Polonia, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, care ca domn al Moldovei îşi cunoştea de bună seamă destul de bine supuşii săi, erau cu desăvârşire asimilaţi de moldoveni, formând cu aceştia unul şi acelaşi neam, neamul românesc din Moldova, din care făcea parte pe acele vremuri şi ţara Bucovinei”47.
În lucrarea – Vechimea ucrainenilor în România – M.Florin arăta că, “un martor ocular, hatmanul ucrainean Orlik, un intim al lui Mazepa, aflat în exil, fiind însărcinat de regele Suediei să adune pe ucrainenii antimoscoviţi refugiaţi în Moldova în urma înfrângerii de la Poltava, a trecut apa Ceremuşului din Polonia în Moldova şi a ajuns, la 10/22 martie 1722, în satul Văşcăuţi care aparţinea boierului Şerban Flondor şi de acolo a trecut la Hotin, folosindu-se de un translator deoarece toată populaţia era românească”48.
Prezenţa rutenilor în Moldova era semnalată la mijlocul secolului al XVIII-lea. Astfel, în anul 1742, hatmanul Coroanei poloneze scria domnitorului Constantin Mavrocordat despre: “bejenarii sau tâlharii din partea ţării leşeşti care au fugit în Moldova”49. Aceşti bejenari din Ţara Leşească despre care face vorbire ispravnicul Cernăuţilor erau de naţionalitate ruteană şi fugiseră de pe moşiile din Sniatyn, Reszow, Brzezony, Colomeea, Tyomenica, aparţinând nobililor polonezi din Galiţia.50 Referindu-ne la aceeaşi bejenari, ispravnicul Cernăuţiului anunţa Domnia că: “bejenari din Ţara Leşească, din lipsa pâinii, ies din ţară tot vârtos”51. Generalul Enzenberg guvernatorul militar al Bucovinei menţiona întrun document oficial în anul 1779, că numărul rutenilor emigraţi din Galiţia în Bucovina, era la acea dată de 14.114 suflete52.
La 1742, domnitorul Moldovei Constantin Mavrocordat permitea “să poată oamenii din Ţara Leşească a ara şi semăna cu datul obicinuit pe pământul Bucovinei”53. Topograful Budinszky arăta într-un raport că: “Moldovenii dintre Nistru şi Prut nu fac ei înşişi secerişul, ci-l lasă în sama supuşilor galiţieni, care în schimbul muncii lor primesc tot al şaselea sau al şaptelea snop. Tot galiţienii grijeau şi de cositul orzului pentru o simbrie de 10-15 cruceri pe zi, primind pe lângă simbrie şi mâncarea necesară”54. Pribegii din Galiţia şi Podolia refugiaţi în Moldova: “beneficiau şi de înlesnirile hrisovului pentru bejenari ai lui Constantin Vodă Racoviţă, de la anul 1756”55. Răscoala haidamacilor din 1768 din Polonia a dus la intensificarea semnificativă a bejeniei populaţiei rutene din Polonia în Moldova56. Joseph Röhrer arăta că slavii din Galiţia cunoşteau de multă vreme drumul spre Moldova, exemplificând cu locuitorii din munţii zonei Stanislav care plecau după lucru în Ungaria, Moldova, la fel şi locuitorii din Babcze, din care unii nu s-au mai întors, stabilindu-se în Moldova.
Este această afluire nord-sud un început de imigraţie57. În raportul său din 12 ianuarie 1774, generalul austriac Barco informa Curtea de la Viena că rutenii cărăuşi de război şi supuşi ai imperiului, au prins gust de Moldova deoarece aici traiul era mai bun58. Acelaşi Röhrer atrăgea atenţia că cine: “vorbeşte aşa, a văzut, desigur,numai începutul unei mişcări de emigraţie mai mare pe care vroiau să o împiedice prin anexare, pentru ca emigrând supusul să rămână tot supus austriac”59. Maiorul von Mieg cel care a cartografiat Bucovina, arăta că după semnarea Convenţiei de la Palamutka din 21 iulie 1776, în noul teritoriu încorporat la Austria, populaţia era formată din: “valahii ortodocşi, aflându-se câţiva puţini unguri, ruteni din care o mare parte emigraţi din Polonia, maramureşeni şi ardeleni, de asemenea ţigani, care sunt în mare parte robii mănăstirilor ortodoxe de aici, de asemenea se află acum şi evreii”60.
La 1813, Ioan Budai Deleanu scria referindu-se la populaţia Bucovinei: “Toată populaţiunea ce locuieşte cam în 300 de locuri mai mari sau mai mici se compune din 160 până la 200 de mii de suflete. Naţiuni felurite ca: moldoveni, rusniaci, germani, evrei, armeni, unguri, lipoveni, ţigani. Localităţile cele mai alese sunt Cernăuţi, Suceava, Sirete, Rădăuţi, Vijniţa, Sadagura […].
Cu toate că numărul moldovenilor a scăzut mult, după revendicare, pentru că mulţi dintre ei credincioşi vechilor obiceiuri au trecut în Moldova turcească, totuşi putem să-i privim pe ei ca populaţie de căpetenie în această provincie […]. Toţi rusniacii care se află în Bucovina şi Moldova sunt supuşi galiţieni sau ruseşti; cei din Bucovina sunt mai toţi galiţieni au şi obiceiuri galiţiene, vorbesc aceeaşi limbă, numai cu deosebirea că prin contactul cu moldovenii ei amestecă multe cuvinte moldoveneşti în limba lor şi se îmbracă mai bine şi sunt mai curăţei decât ţăranii din Galiţia. Dar băutura de holercă este introdusă şi aici peste tot”61.
Dr. Adolf Ficker, şef de secţie şi preşedintele Comisiei Centrale de Statistică din Viena, scria în anul 1875, în “Hundert Jahre”: “Românii a căror limbă încă din ultimele două decenii ale veacului trecut, domină aproape exclusiv Bucovina, sunt strâmtoraţi treptat în sud şi est în urma înaintării rapide a rutenilor în nordul şi vestul ţinutului. Mulţi români, îndeosebi în zona dintre Prut şi Nistru, treptat sunt asimilaţi de către ruteni”62. La începutul secolului XX, în satul Lucavăţ mai vorbeau româneşte 53 din cei 4149 de locuitori, restul vorbind ruteneşte. Satul este menţionat într-un document din anul 1699: “satul Lucavăţului este vechiu din descălicatul ţerii de la Dragoş Vodă” (subl.n. I.C.)63. Acest fapt este confirmat şi de un hrisov din 1428 de la Alexandru cel Bun64.
Vintilă Mihăilescu identifică trei arii de expansiune a rutenilor în nordul Moldovei (Bucovina): -1.Blocul rutean. În circa un secol, 1/3 din pământul Bucovinei a fost ocupat de ruteni, Nistrul până la Secureni, Prutul până la Cernăuţi şi Ceremuşul în întregime, aproape tot judeţul Hotin: “De asemenea prinse de sate ruteneşti sunt văile Siretului până lângă Storojineţ, Suceava până în apusul Străjii, Bistriţa până aproape de Cârlibaba, Moldoviţa până la Ruşii Moldoviţei; o peninsulă de aşezări compacte ruteneşti porneşte apoi de lângă Cernăuţi şi înaintând către sud pe valea Siretului, ajunge cu o întrerupere până la Călineşti (în N.Sucevei)”65.
Acelaşi autor afirma că: “Blocul rutenesc e de presupus că avea la acea vreme (sfârşitul secolului al XVIII-lea n.n. I.C.) înfăţişarea şi întinderea aproximativă arătată în harta noastră, după izvoarele guvernatorilor Spleny şi Enzenberg, folosite de d-l Nistor. În afară de munţii huţăneşti, aşezările ruteneşti aveau un caracter de insularitate; ele schiţau numai drumuri de imigrare în lungul Prutului şi mai ales pe cel din N de Zalescie către Siret. Ţinuturile Vijniţei şi Văşcăuţilor, Coţmanilor, azi complet rutenizate, erau cu totul româneşti. După informaţiile generalului Enzemberg, sumedenie de ruteni erau însă tăbărâţi în lungul graniţei, de la Prut până în Transilvania, gata să treacă dincoace”66.
-2.Zona de luptă. Era situată în sudul blocului rutean şi era compusă din sate cu populaţie românească şi ruteană, în proporţie aproape egală şi este mai pregnantă spre est (Basarabia) decât spre vest, ceea ce dovedeşte o slăbire a curentului de la vest la est67. 3.Zona de risipire. Este formată din minorităţi rutene ce se pierd în masa compactă românească. În Bucovina această zonă este extrem de subţire68.
Analizând datele prezentate, statisticile şi documentele existente se pot trage următoarele concluzii:
”-1. În vest, infiltrarea ruteană a avut un caracter “năvalnic”. Elementul autohton a fost repede copleşit şi deznaţionalizat; astfel nu se poate explica aproape inexistenţa zonei intermediare şi chiar a celei de risipire.
-2. Ca un corolar al punctului precedent urmează că imigranţii au trecut în masă, că regiunile de plecare erau în imediata apropiere şi că mişcarea a fost spontană şi de durată lungă. -3.Spre est, fie din cauza depărtării zonei de plecare, fie din alte cauze […] copleşirea elementului autohton a avut loc într-un număr mai mic de sate. În schimb, lărgimea câmpului de luptă nehotărâtă şi a celui de risipire a imigranţilor dovedeşte că, mai slabe ca intensitate, curentele de populaţie de aici au radiat pe suprafaţă mai mare pierzând astfel, din efectul etnic pe care-l putea avea asupra românilor”69.
Istoricul Ion Nistor a elucidat, în mare măsură, în lucrările sale acţiunea de rutenizare a Bucovinei. Se pare că acţiunea de rutenizare se încadra în acel plan secret, spre acea “misiune slavă a Austriei” care urmărea constituirea unei puteri slave occidentale formată din popoare slave, excepţie făcând ruşii, popoare care să fie “protejate” de Austria atât împotriva ruşilor cât şi împotriva germanilor. Între cauzele care au determinat acel masiv exod rutean în Bucovina, încurajat şi sprijinit ocult de Austria enumerăm:
Cauze economice
În timp ce în ţări ca Ungaria, Polonia, Rusia, ţăranul era complet aservit stăpânului, în Moldova, acesta era liber sub raport juridic, prin reformele lui Constantin Mavrocordat care le-au precedat pe cele ale lui Iosif al II-lea. În timp ce ţăranul român făcea stăpânului 12 zile de clacă pe an, în Galiţia, şerbii ruteni făceau stăpânului câte 80-100 zile de clacă. În aceste condiţii, zeci de mii de ruteni s-au aşezat în Bucovina beneficiind din partea administraţiei habsburgice de înlesniri şi scutiri, primind loturi gratuite sau la un preţ mic, din pământurile mănăstireşti secularizate. Cărţile funciare ale primăriilor comunale, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, sunt pline de menţiuni la o rubrică specială a contribuabililor, consemnându-se “zilier”, “bejenar”, venit din Galiţia.
Cauze militare
Serviciul militar austriac, cu durata de 23 de ani, duritatea acestuia, ca şi masivele recrutări pentru armată, efectuate în teritoriile poloneze, cu ocazia războaielor ruso-austro-turce, au făcut ca rutenii să emigreze masiv din Galiţia în Bucovina, unde populaţia a fost scutită de recrutare timp de 35 de ani între 1795-1830. Acesta era ”motivul imigrării în masă a rutenilor în Moldova”, atât în opinia lui Auersperg guvernatorul Galiţiei cât şi a lui Enzenberg guvernatorul militar al Bucovinei.
Cauze religioase
În timp ce în Galiţia şi în Polonia, marii proprietari erau catolici, şerbii, în marea lor majoritate, erau ortodocşi, sau uniţi, şi, deşi, în 1595, încheiaseră unirea cu papalitatea, îşi respectau religia strămoşească, neputându-şi, totuşi organiza din punct de vedere religios, biserica proprie. Singura lor şansă de a-şi apăra credinţa, era, să treacă în Bucovina. Că aşa este o spune şi abatele greco- catolic Ioasafat Bastassich, într-un raport din 1780, către nunţiul papal Joseph Garampi: “mii de refugiaţi ruteni vin şi se aşează în satele româneşti din Bucovina şi trec la schisma ortodoxă”70.
Va Urma…
Imaginea: „Czernowitz. Stadttheater”