Alte mărturii de necontestat ale prezenţei românilor ca băştinaşi ai acestui ţinut, a deplinei romanităţi a acestei regiuni dintre Prut şi Nistru, sunt bisericile, mănăstirile şi schiturile construite de boierii români. Între acestea amintim biserica din Toporăuţi (ctitorie din 1629 a lui Miron Movilă), biserica din Lujeni (ctitorie a lui Arnold Vitold înrudit cu familii româneşti din secolul XIV–XV) bisericile din Şipeniţ, Valeva, Crisceatec (ctitorită la 1775), fosta mănăstire Vrânceni, biserica din Zviniace şi din Repujineţ94. “Mormintele vechi de prin cimitirele acestei regiuni arată acelaşi lucru. În slovă moldovenească cu litere chirilice, pietrele mormintelor dau mărturie despre cei ce zac sub ele”95.
Afirmaţiile pseudo-ştiinţifice ale unor istorici ucraineni care susţin prezenţa rutenilor din vechime, în teritoriul Bucovinei istorice şi cu precădere în regiunea dintre Prut şi Nistru care chipurile le-ar fi aparţinut, sunt combătute de realitatea istorică: “Imigrările galiţiene în timpul stăpânirii moldoveneşti (1766 şi 1767) în satele: Cadobeşti, Tăuteni (Tontri), Ocna, Pohorlăuţi, Laşchiuca, Clivodin, Slobozia (Serăuţii), Mitcău, Sişcăuţi, Verbăuţi, Cuciurul Mic, Sadagura, Mămăieşti, Iurcăuţi, Gavrileşti şi Zastavna nu alterează întru nimic afirmarea că şi aceste sate au fost locuite în majoritatea covârşitoare de moldoveni. Satele acestea n-au fost înfiinţate de imigranţii galiţieni, veniţi în anii arătaţi. Ele au existat sute de ani înaintea acestei imigrări (subl.n. I.C.) […].
Imigrările slave din anii 1766 şi 1767 au putut să fie de cel mult 25-30 de familii de fiecare sat din cele numite […]. Înainte de imigrarea galiţienilor de la 1766 până la 1767, regiunea dintre Prut şi Nistru a fost absolut românească”96. Partea de nord a Bucovinei era locuită de o parte numeroasă de răzeşi şi mazili, care încă din timpul lui Ştefan cel Mare apăra graniţa de nord a statului Moldova, împotriva năvălirilor străine. După anexarea nord-vestului Moldovei de către Austria, prin Patentul din 13 martie 1787, împăratul Iosif al II-lea a recunoscut drepturile nobiliare ale acestora acordându-le în baza unor criterii stabilite, titlul de “baron” sau “cavaler”. Printre acestea se aflau familiile Tăutul, Vlad, Cantemir, Hurmuzachi, Stârcea, Flondor, Şerban, Bârsan, Goian, Arbore, Tudan, Mănescu, Isăcescu, Baloşescu, Barbir, Ţântă, Isar, Păunel, Zota, Reus, Rei, Bejan, Negri, Sorocean, Petraşcu, Frunză, Spânul, Onciul, Stroici, Tomorug, Lupu, Ursachi, Gafencu, Costea, Cârstea, Cuparencu, Repta, Semaca, Volosencu, Albotă, Cracalia, Ieşan, Buţurean, Tarangul, Septilici, etc97.
În pofida statisticilor oficiale care arătau că între Prut şi Nistru exista numai populaţie ruteană, realitatea era cu totul alta, aici trăind foarte mulţi români care se luptau din greu să-şi păstreze naţionalitatea. Astfel, ziarul “Timpul” publica petiţia locuitorilor din Vilaucea, adresată Consiliului Şcolar al Ţării, în care solicitau şcoală românească: “conform uricului de fundaţiune al şcoalei de aice, ar trebui să se înveţe la acestă şcoală şi limba română. De un şir de ani încoace, însă, limba română a fost cu totul eliminată din şcoala aceasta, o împrejurare care nu ne poate fi indiferentă nouă, celor subsemnaţi, pentru că noi aparţinem naţiunii române, suntem contribuabili tot aşa de buni ca şi rutenii, şi prin urmare, nu putem admite ca copii noştri să înveţe numai limba ruteană […] Din cauzele sus amintite, subsemnaţii îşi permit a supune lăudabilului c.r. consiliu şcolar al ţării, următoarea petiţiune: I.r. Consiliul şcolar al ţării binevoiască a lua măsurile necesare, ca stipulaţiunile uricului de fundare să se întocmească întocmai, şi ca la şcoala din Vilaucea să se introducă încă din decursul anului acestuia, limba română, ca obiect de învăţământ”. Vilaucea, 26 septembrie 1900(98).
Comentând această petiţie, semnată de peste 500 de persoane, ziarul “Timpul” afirma că: “Noi am amintit în diferite ori, că rutenizarea Bucovinei progresează în mod rapid. Dacă acest proces ar urma pe cale naturală n-am putea obiecta; însă, acest proces de slavisare este patronat de însăşi forurile competente administrative. Mai ales pe tărâmul şcolar, se comit o mulţime de fapte în detrimentul românilor”(99). Răzeşii români de peste Prut au fost siliţi să-şi uite limba maternă, însă nu şi-au pierdut conştiinţa naţională şi ei se consideră, pe drept cuvânt, români. La începutul secolului XX, dacă întrebai vreun rutean de peste Prut, cărei naţionalităţi aparţine, el răspundea “ia Woloch”(100).
Aceşti răzeşi români rutenizaţi au incontestabilul drept de a cere să li se reînfiinţeze şcoli, în care copii lor să fie instruiţi în limba română. Redeşteptarea răzeşimii de peste Prut, cei care au fost odinioară, reazemul de nădejde al domnitorilor moldoveni, era firească. Partidul “tinerilor ruteni” nu agrea deloc acest curent firesc şi acuza Partidul Naţional Român, de acţiuni românizatoare(101).
Va Urma…
Imaginea: „Kirche in Suczawitza”