După izbucnirea crizei ucrainene, politicienii şi analiştii de top din România au readus în discuţie situaţia românilor din anumite zone de pe teritoriul Ucrainei, care au fost pierdute în perioade nefaste ale istoriei naţionale. S-a vorbit în acest sens de românii din Sudul Basarabiei, din Nordul Bucovinei şi din Ţinutul Herţa. Nu s-a spus iarăşi nici un cuvânt de cei peste 40.000 de români care trăiesc în Regiunea Transcarpatia (ZaKarpatia) situată în sud-vestul Ucrainei, între Tisa şi Carpaţii Ucrainieni, la graniţa cu România, având capitala în oraşul Ujgorod. Transcarpatia este o regiune situată în apropierea punctului 0 al Europei (centrul continentului), în care s-au intersectat de-a lungul istoriei aproape toate seminţiile lumii, actualmente convieţuind aici peste 100 de etnii, cea românească fiind a treia ca mărime, după cea ucraineană şi cea maghiară.
Potrivit recensământului efectuat în Ucraina în 2001, în Regiunea Transcarpatia au fost înregistraţi în jur de 42.000 de români, dintre care 32.000 locuiesc compact în 13 localităţi într-o zonă care a făcut parte din Maramureşul istoric, lângă frontiera româno-ucraineană limitrofă cu judeţele Maramureş şi Satu Mare din România. O altă comunitate de circa 10.000 de români, numiţi volohi, trăieşte în 11 localităţi într-o zonă din nord-vestul Regiunii Transcarpatia, spre frontierele cu Slovacia şi Polonia.
Românii din dreapta Tisei au avut parte de o istorie străveche dar şi zbuciumată. În perioada feudalismului timpuriu au făcut parte din voievodatul istoric al Maramureşului, devenit comitat după cucerirea maghiară, aici fiind locul de obârşie al voievodului Bogdan, descălecătorul şi fondatorul Ţării Moldovei. Aici, la Muncacevo, a luat fiinţă prima episcopie ortodoxă românească din Transilvania şi tot aici, la Mănăstirea Peri, a fost editată prima Biblie în limba română. Această zonă a fost un fief al nobilimii româneşti din Transilvania, prezentată posterităţii de academicianul Ioan Mihalyi de Apşa, un ilustru fiu al locului, în „Diplomele Maramureşene“, considerată „biblia neamului“, despre care marele istoric Nicolae Iorga scria că “fără această carte nu s-ar putea scrie istoria României“. Tot aici s-a născut academicianul Mihai Pop, considerat ”regele folclorului românesc“.
Până în decembrie 1918, românii din această zonă au făcut parte din comitatul Maramureş în cadrul Principatului Transilvaniei respective în cadrul Provinciei Transilvania, cunoscând atât vasalitatea Regatului Ungariei cât şi ocupaţia Imperiului Habsburgic, devenit Imperiul Austro-Ungar de la 1867. Românii din această zonă şi-au trimis delegaţi la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, unde au solicitat includerea întregului Maramureş istoric în ţara mamă. N-au avut însă noroc, întrucât în 1920 Maramureşul istoric din dreapta Tisei a intrat în componenţa Cehoslovaciei, care s-a prevalat de prevederile tratatului încheiat în 1916 de Guvernul Brătianu cu puterile Antantei, prin care frontiera de nord a României a fost stabilită pe râul Tisa. În noiembrie 1944, după eliberarea Transilvaniei de sub ocupaţia fascisto-horthistă, zona românească din dreapta Tisei a fost alipită URSS în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina.
În 1920, când a fost împărţit Maramureşul istoric, în dreapta Tisei au rămas circa 12.000 de români care locuiau în 4 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă şi Slatina. În 2001, la primul recensământ efectuat în Ucraina după declararea independenţei, după 80 de ani de izolare de patria mamă, conaţionalii noştri nu numai că nu au dispărut prin asimilare, dar numărul lor aproape că s-a triplat, declarându-se români 32.300 de locuitori din această zonă, care convieţuiesc acum în 6 comune: Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Slatina, Strâmtura şi Topcino. Actualmente, în cele 6 comune funcţionează 13 şcoli, 6 biserici ortodoxe, 4 biserici greco-catolice, 5 asociaţii culturale, 2 publicaţii periodice (“Apşa“ şi “Maramureşenii”) şi un muzeu de istorie şi etnografie, cu denumirea “Dacia Liberă”. În fiecare an, românii de aici organizează 2-3 manifestări culturale cu participanţi din România, Republica Moldova şi Ucraina, precum şi un festival etnofolcloric local, şi editează 2-3 cărţi în limba română. Localităţile româneşti din această zonă sunt cele mai arătoase din Transcarpatia, iar românii sunt cunoscuţi şi recunoscuţi ca fiind cei mai gospodari şi întreprinzători din regiune, mulţi dintre ei lucrând, îndeosebi în domeniul construcţiilor, în Rusia, Polonia şi unele state din vestul Europei. Mândri de obârşia şi de situaţia lor materială şi culturală, românii de aici spun că trăiesc în „România Mică”, vizavi de „România Mare”.
Românii maramureşeni din dreapta Tisei se simt însă uitaţi sau neglijaţi de autorităţile din România. Ei ar dori ca Ambasada României din Ucraina, precum şi Consulatul General al României de la Cernăuţi, unde se adresează cel mai frecvent pentru obţinerea de vize pentru intrarea în România, să se implice mai mult în problemele lor. De asemnea, ar dori o colaborare mai consistentă şi pemanentă cu Departamentul Românilor de Pretutindeni şi cu Institutul Cultural Român. Oameni mândri şi demni, românii din dreapta Tisei nu vor în primul rând bani de la autorităţile române. Ei vor cărţi pentru bibliotecile comunale şi şcolare din localităţile româneşti. Vor carte religioasă pentru bisericile româneşti. Vor sprijin pentru editarea publicaţiilor şi cărţilor în limba română şi pentru organizarea manifestărilor culturale tradiţionale. Vor permanentizarea unor relaţii de colaborare sau parteneriate cu instituţiile de cultură din România pentru proiecte transfrontaliere susţinute cu fonduri publice. Vor permanentizarea unor relaţii de colaborare cu consiliile judeţene şi inspectoratele şcolare Maramureş şi Satu Mare.
În mod paradoxal sprijinul acestor instituţii din judeţele Maramureş şi Satu Mare s-a diminuat substanţial după ce conducerea acestora a fost preluată de reprezentanţi ai USL în 2012. De exemplu, în cursul anului 2013 reprezentanţii Consiliului Judeţean Satu Mare nu au mai sprijinit şi nu au mai participat la nicio manifestare culturală organizată de românii din dreapta Tisei, după ce o perioadă de 5-6 ani această instituţie alocase între 15-35 mii lei anual pentru astfel de manifestări.
Românii din dreapta Tisei solicită repunerea în funcţie a trenului care lega Sighetul Marmaţiei de localitatea Teresva din Ucraina şi urgentarea construirii noului pod peste Tisa, planificată între localităţile Sighet şi Biserica Albă. Vor sprijin pentru reconstruirea Mănăstirii Peri, cu Hramul Ioan cel Sfânt de Suceava, pentru care a fost obţinut terenul necesar şi a fost întocmit un proiect de către un arhitect din România. Vor sprijin pentru reglementarea statutului vizei culturale multiple în sensul extensiei utilizării acesteia pentru toată perioada de acordare, fără alte documente justificative solicitate de Poliţia de Frontieră, precum şi scutirea de plată a taxei de urgenţă la eliberarea vizelor culturale. Și vor să fie recunoscuţi şi trataţi ca români atât de Ambasada României la Kiev şi de Consulatul român de la Cernăuţi, cât şi de poliţiştii români de frontieră şi de alte autorităţi ale statului român.
Nu în ultimul rând, românii din dreapta Tisei vor ca ţara mamă să-i sprijine să aibă aceleaşi drepturi pe care le are minoritatea ucraineană din România, drepturi conforme cu standardele europene în materie. Ei atrag atenţia că după revoluţia portocalie de la Kiev a existat o tendinţă de ucrainizare a şcolilor româneşti, în anul 2009 dispunându-se printr-un ordin al ministrului Învăţământului din guvernul condus de Iulia Timoşenko ca obiectele de bază să fie studiate în limba ucraineană, fapt care nu le-a fost impus nici în sistemul totalitar sovietic. Situaţia a fost restabilită prin legea minorităţilor naţionale adoptată după câştigarea alegerilor parlamentare de către Partidul Regiunilor şi a alegerilor prezidenţiale de către Victor Ianukovici în 2012, dar una din primele măsuri ale noilor autorităţi de la Kiev a fost abrogarea la începutul acestei luni a actului normativ respectiv, fapt care nu este de bun augur nici pentru minoritatea română.
În calitate de senator al României şi de preşedinte de onoare al Uniunii Românilor din Transcarpatia “Dacia”, funcţie cu care am fost onorat în cursul anului 2011, adresez, pe această cale, Senatului şi Parlamentului României un apel special pentru a se preocupa şi de soarta comunităţilor româneşti din Regiunea Transcarpatia din Ucraina. Fac, de asemenea, un apel la solidaritate şi la implicare în reprezentarea şi apărarea intereselor acestora îndeosebi către colegii parlamentari şi reprezentaţii administraţiei publice locale din judeţele Maramureş şi Satu Mare. Solicit europarlamentarilor români să manifeste preocupare în Parlamentul European şi faţă de problemele românilor din Transcarpatia, alături de ale celorlalţi conaţionali de pe teritoriul Ucrainei. Solicit Departamentului Românilor de Pretutindeni să elaboreze şi să prezinte soluţii concrete de finanţare a proiectelor de prezervare a identităţii naţionale a românilor din Transcarpatia. Nu în ultimul rând, solicit Preşedintelui României şi ministrului Afacerilor Externe, în calitate de diriguitori ai politicii externe a statului roman, să discute atât cu noile autorităţi de la Kiev, cât şi în forurile europene şi internaţionale problemele minorităţii române din Transcarpatia.
Valer Marian