Funryu/Dragonul Urlator/Dragonul Furios pare a fi cel mai complex proiect de racheta dezvoltat de Japonia la finalul conflictului din Pacific, maximul pe care l-au atins la acea vreme. Proiectul Funryu a dus la 4 modele de rachete aer-sol si sol-aer cunoscute drept Funryu 1/2/3/4, nu toate ajunse la nivel de prototip, acestea fiind proiectate de catre Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka/Kaigun Koku Gijutsu-sho (ca fapt divers, ultimul proiect de aeronava dezvoltat aici si ramas doar pe planseta a fost Yokosuka Tenga/Milky Way, primul bombardier cu reactie al Marinei Imperiale, un Arado Ar-234 japonez. Despre acesta, intr-un articol viitor!).
Rachetele aveau fuzelajul/corpul produs la Arsenalul Tehnic Yokosuka fiind motorizate cu motor-racheta Toku-Ro 2/KR-10, bicombustibil/lichid, 1500/1700 kgf, greutate 166 kg uscat, copie locala a Walter HWK 109-509A (asa cum mentionam in capitolul anterior, japonezii au cumparat de la germani licenta pentru Me-163 Komet si motorul-racheta Walter HWK 109-509A platind in aur 20 de milioane de Reichmarks/aproximativ 8 milioane de dolari la acea vreme. Au construit KR-10 la Mitsubishi, Hitachi, Ishikawajima si Washimo, primul exemplar explodand pe banc datorita materialelor proaste folosite dupa doar 2 minute de functionare…Germanii foloseau la piesele critice ale motorului un aliaj de nichel-crom, insa asta nu era disponibil in Japonia drept urmare l-au inlocuit cu aliaj otel-crom. N-au reusit sa remedieze deficientele pana la sfarsitul razboiului insa strategii niponi aveau in vedere Mitsubishi J9M1 Shushui ca aeronava kamikadze, considerand ca daca motorul functioneaza peste 5 minute ar fi suficient pentru ca Shushui sa treaca de apararea portavioanelor americane. Au reusit sa faca motorul sa functioneze la parametrii 3-4 minute pana in iulie 1945…si cam asta a fost tot, J9M1 Shushui/Ploaie de Toamna pentru Marina si Rikugun Ki-200 Shushui-Kai/Shusui-Modificat pentru Armata ramanand vise frumoase pentru productia de serie. J9M1 s-a prabusit pe 7 iulie 1945 la primul zbor, pilot de test Locotenent-comandor Toyohiko Inuzuka pierzandu-si viata a doua zi datorita ranilor grave suferite. J9M1 a reusit sa se desprinda de carucior dupa un rulaj de 320 m incepand urcarea…Insa motorul-racheta s-a oprit pe neasteptate, inertia ducandu-l pana la 500 m altitudine dupa care aeronava s-a rasucit intrand in picaj. Inuzuka a incercat sa aterizeze in zbor planat insa a atins o cladire aflata in apropierea pistei cu una dintre aripi dandu-se peste cap. Ca prin minune combustibilul n-a luat foc, Inuzuka fiind dus la spital unde a si murit a doua zi fara a-si recapata cunostinta pentru a spune ce anume s-a intamplat. Au concluzionat ca alimentarea cu combustibil a fost problema, ulterior alte doua motoare explodand la sol in timpul testarii. In fine, se pare ca IJN si IJA intentionau sa produca 3600 de J9M1/Ki-200 pana in martie 1946 si, daca intr-adevar asta intentionau, era dea dreptul imposibil!). Se pare ca doar Funryu 4 urma a intra in productie de serie in vara lui 1945, un exemplar-prototip fiind in curs de fabricare cand Japonia a capitulat. Pai sa vedem cam ce era dragonul asta urlator si suparat…
Ideea rachetelor Funryu a aparut la sfarsitul lui 1943 la Arsenalul Tehnic Naval din Yokosuka…La acea vreme Japonia incepuse sa simta efectele dezastruoase ale suprematiei aeronavale americane, strategii niponi fiind constienti de faptul ca e doar o chestiune de timp pana cand Uncle Sam ajunge din nou la Tokio si in inima Japoniei (Raidul Doolittle din 18 aprilie 1942 ii socase, basca faptul ca l-au tinut minte!). Drept urmare, Arsenalul din Yokosuka s-a gandit la realizarea unor Arme capabile sa contracareze amenintarea aeronavala americana, adica s-au gandit la niste rachete aer-sol (antinava) si sol-aer (SAM) controlate prin radio si propulsate de motoare-racheta. La aceste proiecte au colaborat Arsenalul Naval din Yokosuka /Dai-Ichi Kaigun Koku Gijutsu-sho/prescurtat Kugisho (astiau lucrau pe atunci si la realizarea primului turbojet japonez, Ne-20, copie sub licenta a BMW 003), Da-Ni Kayaku-Sho/Biroul/Departamentul 2 Explozive din cadrul Arsenalului si Kure Kaigun Kosho/Arsenalul Tehnic Naval din Kure (aici s-au realizat mega-cuirasatele Clasa Yamato si mega-submarinele Clasa I-400). Din cate se cunoaste, foarte probabil, in primavara lui 1944 lucrarile de cercetare/dezvoltare pentru programul Fukunryo au fost comasate la Kugisho, creandu-se aici un Birou de sine statator numit Funshin Kenkyu-Bu/Biroul de Cercetare al Rachetelor -40 de ofiteri de marina cu pregatire tehnica+200 de tehnicieni si proiectanti militari si civili (transferati inclusiv de la Kure). Cele 4 modele Funryo sunt rodul creierelor de la Funshin Kenkyu-Bu…
In sfarsit, la inceputul lui 1945, Funshin Kenkyu-Bu trimite catre Arsenalul Naval din Yokosuka in vederea productiei de serie planurile rachetei Funryo 1 (alte surse, Fukunryo 1, putin probabil!), o racheta aer-sol/antinava. Insa, curand, datorita intensificarii raidurilor aeriene americane, IJN cere imperios o racheta sol-aer, realizarea Funryo 1 fiind amanata sau, cel mai probabil, anulata. Se pare ca Funshin Kenkyu-Bu/Biroul de Cercetare al Rachetelor a facut teste in zbor cu prototipuri Funryo 1, rachetele semanand cu un mini-avion, acestea fiind lansate de un bombardier Mitsubishi G4M/Betty modificat (ca fapt divers, astfel de bombardiere modificate, G4M2 Model 24 Tei, purtau sub burtica Yokosuka MXY-7 Ohka/Baka), insa nu e o certitudine. Din putinele date existente, Funryu 1 avea urmatoarele caracteristici: racheta aer-sol/antinava, prima din istoria Marinei Imperiale. Unele surse sustin ca semana ca design cu germana Enzian (asta era sol-aer) insa e putin probabil sa fie asa; ogiva HE de aproximativ 40 kg ceea ce era insuficient pentru a da la fund cuirasatele si portavioanelor americane. Ar fi avut efect devastator impotriva vehiculelor neblindate si blindate; radioghidata, similar I-Go; lungime probabila 4 m; diametru probabil 60 cm; greutate probabila 1900 kg.
Yokosuka Tenga
Funryu 2 avea urmatoarele caracteristici: racheta sol-aer/SAM girostabilizata cu aripi cruciforme (partea centrala a rachetei. Aripile aveau eleroane) si suprafete de control in coada (aripioare de stabilizare), radioghidata, derivata din Funryu 1. Operatorul o ghida prin intermediul unui panou primitiv, conform surselor independente, doar pe directie, stanga-dreapta, asta daca intr-adevar a existat sistemul de ghidare cu baza la sol; motor-racheta cu combustibil solid, 2400 kgf timp de 3,50 secunde (nu se stie cu certitudine ce tip era insa deriva din motorul-racheta folosit de Ohka/asta avea 3 Navy Type 4 Mark 1 Model 20. Probabil era de tip Ro-Tsu, Ro-Tsa sau Ro-Ta, insa date certe nu exista). Combustibil solid/batoane –Cordita, 18 batoane (problema era ca nu producea fum asa ca operatorul nu prea putea ghida racheta. Aprinderea se facea printr-o capsa detonanta electric). Carcasa motorului si duza de evacuare erau din otel; viteza maxima 845 kmh; apogeu 5000 m, insuficient pentru B-29, o gluma proasta; lungime 2,40 m; diametru 30,48 cm; greutate de aproximativ 370 kg; ogiva HE de aproximativ 50 kg din duraluminiu. Sub ogiva se aflau 2 giroscoape, bateriile uscate si motorasele de actionare a eleroanelor; sistemul de lansare era rudimentar, o tija la 90◦. Exista surse care sustin ca se lucra la un sistem de ghidare radar insa e putin probabil. Au existat teste cu aceasta racheta spunandu-se despre ea ca s-a comportat “acceptabil”, insa apogeul de doar 5000 m a dus-o la esec si anulare. Exista discutii pe forumuri straine, cu deosebire americane, care sustin ca Funryu 2 erau atasate de tije de lansare la unghi de 90◦ in site-uri de lansare, un fel de camp de rachete –si lansate electric atunci cand B-29 se aflau deasupra locatiei de lansare, japonezii sperand ca “sagetile” lor vor dobori ceva! Bineinteles, trebuie sa privim cu retinere aceste afirmatii, dar ar fi putut fi asa daca Funryu 2 intra in paine!
Funryu 3/Special Type Fudanshin 3 Type deriva din Funryu 2 insa era echipata cu motor-racheta cu combustibil lichid. A ramas doar la nivel de concept, niciun prototip realizat. Nu exista date despre acest model.
Funryu 4 a fost singura acceptata in productia de serie. Avea urmatoarele caracteristici: SAM, lucrul a debutat nu mult dupa Funryu 2, din care si deriva; lungime 3,96 m; diametru 61 cm; greutate 1900 kg; motor-racheta cu combustibil lichid, Toko-Ro 2/KR-10, 1500-1700 kgf. Timp de ardere 2 minute. E posibil sa fi avut doua astfel de motoare, unul fiind pe post de booster la lansare, acesta fiind largat dupa ardere; apogeu 15.000 m. Ajungea la 10.000 intr-un minut, conform surselor nipone; raza de actiune 30 km; ogiva HE de 200 kg; viteza maxima 1100 kmh (aoleooo, mama!!!); se pare ca japonezii realizasera un computer primitiv pentru calcularea traiectoriei pe baza datelor telemetrice, operatorul corectand cursul rachetei prin radioghidaj sau radio-telemetrie (???). Datele telemetrice proveneau de la doua statii radar. O statie radar urmarea directia, altitudinea si viteza tintei/tintelor aeriene, iar cealalta statie radar urmarea evolutia rachetei, directia si altitudinea. Nu e o certitudine dar e posibil ca Funryu 4 sa se fi inspirat din racheta germana sol-aer Feuerlilie, insa daca ar fi fost realizata la timp ar fi fost cu certitudine un mare pericol pentru B-29. Un singur prototip Funryu 4 a fost finalizat la Arsenalul Naval din Nagasaki, acesta fiind testat pe banc pe 16 august 1945, la o zi dupa ce Japonia a capitulat. Imediat dupa incheierea testului, militarii japonezi au aruncat totul in aer, inclusiv schitele, pentru a nu cadea in mainile americanilor. Cert e faptul ca Funryu 4 a fost cea mai avansata racheta japoneza din WW II, un proiect care daca ar fi ajuns la maturitate ar fi pus mari probleme aviatiei americane si aliate.
Un alt proiect dezvoltat la Arsenalul Naval din Yokosuka a fost Ke-Go, bomba ghidata realizata in 95 de exemplare si noua modele/variante (Model 101 -10 exemplare, Model 102 -5 exemplare, Model 103 –ramas pe planseta, Model 104 –ramas pe planseta, Model 105 –ramas pe planseta, Model 106 -50 exemplare, Model 107 -30 exemplare, Model 108 –ramas pe planseta, Model 109 –ramas pe planseta). Ke-Go avea urmatoarele caracteristici: bomba ghidata, cap de cautare in IR si lansare din aer/aer-sol. Nu e o certitudine dar unele surse americane o considera oarecum similara cu nemtoaica Ruhrstahl X-7/Kramer X-7/racheta ghidata antitanc, MCLOS; greutate 800 kg; suprafetele de comanda erau similare Funryu si I-Go, cel mai probabil; girostabilizata, ghidaj IR. La testele efectuate tinta a fost o barja de 10×30 m pe care se aflau butoaie cu material incendiar. Japonezii au testat 50/60 de bombe Ke-Go din cele 95 produse insa doar 5-6 dintre acestea au reusit sa loveasca tinta/barja (unele surse sustin ca 50/60 e numarul total al rachetelor produse, posibil sa fie asa). Rezultatele au fost considerate “satisfacatoare” insa nu au mai avut timp sa perfectioneze capul de ghidare IR. Nu se stie soarta rachetelor ramase insa se stie ca americanii n-au capturat nici una, foarte probabil au fost distruse sau aruncate in mare; lungime 5,49 m; ogiva continea 20-30 kg HE si era din lemn exceptand nasul rachetei, sectiunea cozii si a aripilor. Racheta avea patru aripi principale prevazute cu eleroane si flapsuri+4 aripioare in sectiunea cozii; avea doua fuzee, una in nas-fuzee de impact, si una in coada –fuzee cu explozie intarziata (antinava/tinte navale). Se pare ca in august/septembrie 1945 se pregatea productia de serie insa e greu de crezut…
In sfarsit, dupa atata SF-eu, sa zicem, revenim cu picioarele pe pamant pentru a vedea mai multe proiecte clar influentate de germani si…americani.
Incepem cu lansatorul portabil de rachete antitanc Type 4 70 mm/calibrul 70 mm, varianta japoneza a celebrelor Panzerschreck/Germania (Raketenpanzerbuchse 54/RPzB-54 calibrul 88 mm) si M1 Bazooka/SUA (calibrul 60 mm, in Pacific din 1942-1943). Ar fi aparut in Pacific la sfarsitul lui 1944 sau inceputul lui 1945, insa la momentul aparitiei propaganda japoneza sustinea ca sunt in stare sa produca un milion de lansatoare lunar! Asta era clar o minciuna destinata urechilor americane –ceva de genul “ia vedeti voi ce va asteapta daca puneti piciorul in Japonia”. Exista surse care sustin ca s-ar fi produs 3500 de exemplare, in marea lor majoritate oprite pentru apararea arhipelagului japonez, insa e putin probabil sa fie asa fiindca erau arme experimentale, conform surselor oficiale japoneze, la finalul razboiului –foarte probabil erau gata de a intra in productie de serie, primul lot comandat fiind de 3500 de exemplare.
Nu se stie cu certitudine cand au debutat cercetarile cu privire la “burlanul” japonez, insa se stie ca la inceputul lui 1943 au capturat cateva bazooka. Exista supozitii ca au avut si schitele RPzB-54 date de catre germani in vara lui 1943 + cateva burlane. Deci, cel mai probabil, Type 4 e inspirat de bazooka, ca si burlanul german dealtfel, si era un lansator extrem de simplu demontabil in doua parti, mecanismul de dare a focului constand dintr-un dispozitiv de blocare cu percutie activat prin arc (similar bazooka), arma fiind stabilizata pe sol printr-un bipod.
Type 4 avea urmatoarele caracteristici: lansator portabil de rachete antitanc calibrul 70 mm. Testele au fost finalizate in iulie 1944, piatra de moara fiind realizarea proiectilului-racheta. La bazooka acesta avea aripioare de ghidare in coada, insa proiectilul japonez n-avea, acesta avand duze de evacuare in coada similar proiectilelor-racheta descrise anterior (Type 4 20 cm); lungime 1,50 m; greutate lansator 12 kg; proiectilul-racheta putea penetra blindaj de maxim 80 mm/8 cm grosime la unghi de 60◦/90◦ doar daca tinta se afla la maxim 100 m distanta (e clar ca nu era capabil sa penetreze blindajul frontal al M-4 Sherman. Bazooka, in schimb, penetra blindaj de 100 mm grosime de la 110 m distanta); raza maxima de actiune 750/800 m; racheta/grenada antitanc continea 1,60 kg incarcatura exploziva HE/HE-I si avea 35,90 cm lungime, greutate totala 8,60 kg. Avea un mic motor-racheta cu combustibil solid -620/700 g de combustibil, timp de ardere 4 secunde, fuzee de impact (se spune ca fuzeea functiona daca tinta se afla la minim 30 m distanta, sub aceasta distanta proiectilul-racheta nu detona). Viteza maxima a grenadei era de 381/382 kmh -106 ms. Foarte probabil a fost obtinut dintr-un proiectil de mortier modificat; exista surse care sustin ca se lucra la o varianta calibrul 90 mm in iulie-august 1945, varianta capabila sa penetreze blindajul frontal al M-4 Sherman avand teava tot de 1,50 m lungime. Se pare ca se lucra si la varianta cu teava de 1,20 m lungime destinata parasutistilor insa nimic nu e cert.
Continuam cu arme experimentale care seamana mult cu Katiusa sovietica si Nebelwerfer-ul german!
Shisei 15 cm Tarenso a fost un lansator mobil de rachete experimental, un singur prototip fiind realizat la sfarsitul lui 1944. Lansatorul mobil de rachete a fost proiectat de catre Institutul de Cercetari al Armatei si realizat la Arsenalul Armatei din Osaka fiind cunoscut drept Tarenso. Foarte probabil a fost influentat de catre celebra Katiusa sovietica fiind cunoscut faptul ca japonezii au stiut de “urlatoarea” sovietica via Germania, 1943.
Camion Toyoya KC
Platforma purtatoare a celor 20 de tevi de lansare calibrul 150 mm a fost camionul Toyota KC, insa nu e cert faptul ca a fost destinat strict acestei platforme fiindca si Marina Imperiala il dorea pe navele de desant, conform surselor independente (exista supozitii ca IJN numea Tarenso navalizat, Type 96, insa nu exista certitudine. Posibil ca Shisei 15 cm Tarenso in uzul Marinei Imperiale, daca ar fi apucat, sa poarte numele Type 96. Surse japoneze independente sustin chiar ca Type 96 era de fapt Tarenso marit la calibrul 203 mm! Ar fi tras un proiectil calibrul 203 mm la care se atasa un motor-racheta, nicidecum o racheta calibrul 203 mm –asa ceva n-au realizat pana la sfarsitul razboiului. Raza de actiune preconizata era foarte mica, 1800 m, la fel si incarcatura exploziva de aproximativ 18 kg de Trinitroanisol, greutate proiectil 90,12 kg). Insa industria japoneza la sfarsitul lui 1944 era in colaps, fabricile care mai functionau neavand materiile prime necesare, prioritare fiind aeronavele de vanatoare. Shisei 15 cm Tarenso avea urmatoarele caracteristici: lansator mobil de rachete calibrul 150 mm/15 cm cu 20 de tevi, un singur prototip realizat la sfarsitul lui 1944; greutate racheta 30,40 kg/total 20 de rachete -608 kg; autonomie racheta 4200 m. A fost considerata mult prea mica, existau mortiere care trageau mai departe decat Tarenso, insa era un inceput. BM-13 Katiusa tragea M-13/RS-132 la peste 8700 m distanta, fiind net superioara; incarcare rachete –manuala; ogiva continea 5,20 kg de TNT. Incarcatura era superioara rachetei M-13/RS-132 folosita de BM-13 Katiusa, aceasta avand 4,49/5 kg HE sau Amatol, insa acesti explozivi erau mult mai distructivi decat TNT; viteza maxima racheta 190 ms/684 kmh, ceea ce era extrem de putin in comparatie cu sovietica M-13/RS-132 care atingea 355 ms/1278 kmh. De aceea japoneza avea raza de actiune insuficienta –nu se cunoaste ce motor-racheta cu combustibil solid avea si care era timpul de ardere. Tarenso era inferior chiar si Nebelwerfer-ului german -15 cm Nebelwerfer 41/6 rachete calibrul 150 mm, racheta germana atingand viteza 342 ms/1231 kmh si autonomia de 6900 m/6,90 km; rachetele aveau traiectorie balistica si aripioare de stabilizare in coada, nepliabile; elevatia lansatorului e necunoscuta, posibil cuprinsa intre 0◦/50◦, insa era montat pe o platforma care se rotea manual 360◦; greutate totala Toyota KC+Tarenso, 3,28 tone; lungime totala Toyota KC+Tarenso, 6,45 m; inaltime totala Toyota KC+Tarenso, 2,91 m; latime Toyota KC -2.06 m.
Unicul prototip Tarenso a fost montat pe platforma Toyota KC, varianta simplificata a camionului Toyota KB/GB. Toyota KB/GB a derivat din Toyota GA –camion civil dezvoltat din Toyota G1/1,47 tone, primul camion produs de compania Toyota la Aichi incepand din august 1935 (reverse-engineering Ford si GM. In martie 1925, Ford a construit o fabrica la Yokohama iar in aprilie 1927, GM una la Osaka. Aici se asamblau camioane Ford si GM, ambele fabrici scotand 28.000 de vehicule in 1929 –toate destinate economiei japoneze aflata in expansiune. Compania Toyota a inceput sa produca Toyota G1 dupa ce a achizitionat modele Ford si GM. Ingineri si muncitori specializati au adus de la Ford si GM, acestia copiand modele americane. Americanii planificasera bombardarea fabricilor Toyota din Aichi, doua la numar, insa astea au scapat datorita capitularii –aveau sa renasca imediat dupa razboi, in octombrie 1947 scotand primul automobil numit Toyopet SA, avand design similar Volkswagen Beetle). Toyota GB/KB a intrat in productie in 1938 fiind destinat si utilizarii militare –era mai simplu de fabricat avand design fara “rotunjimile” specifice caroseriei Toyota GA. Din martie 1942 a aparut Toyota KC, o simplificare a Toyota KB, camionul fiind realizat preponderent din placaj datorita penuriei de otel, inclusiv cabina –avea doar un far montat pe grila radiatorului (aceasta era din tabla de otel), nu avea semnalizare fata-spate, doar simple stopuri de frana pe spate (la KC s-a facut economie de minim 30% la otel, 260-300 kg de otel in minus fata de KB. Din noiembrie 1943 s-a renuntat la productia KB in favoarea KC). A fost utilizat pe scara larga de catre IJA si IJN, cam la orice, inclusiv ca starter pentru aeronave. Numarul camioanelor Toyota KB/KC utilizat de japonezi in WW II e greu de stabilit. Si asta fiindca Armata Imperiala a rechizitionat o gramada de camioane civile Toyota KB pe care le-a revopsit in kaki, multe fiind rebotezate Toyota KC in uz militar.
Toyota KB/KC
Toyota G1
Camioanele Toyota KB/KC aveau urmatoarele performante: greutate: 2,72 tone KB/2,68 tone KC (cabina din lemn –greutate redusa); lungime KC-5,71 m/KB -6,15 m; latime KC-2,06 m/KB-1,98 m; inaltime 2,23 m –plafonul cabinei KC; motor pe benzina Type B/3389 cc/78 CP (76 CP la 3200 rpm), 6 cilindri, racit cu apa. Datorita motorizarii slabe, aceste camioane nu erau ideale pentru uz militar insa au fost produse in numar mare (se pare ca le-au produs cu acceptul americanilor pana in martie 1947 –in numar mic, acestea fiind destinate reconstructiei Japoniei devastata de razboi. Evident, era mai ieftin pentru americani sa utilizeze vehicule de transport/specializate produse local decat sa le aduca peste ocean –exista fotografii cu camioane KC cu platforma basculanta/betoniere/autoateliere si altele, toate acestea fiind produse, cel mai probabil, dupa august 1945); viteza maxima pe sosea 70 km/h; capacitate maxima de incarcare 1500 kg; greutate gol KC -1,68 tone/KB -1,86 tone; in Armata Imperiala mai apar sub numele de Type 1-4 (4=4 roti) sau Toyota To-Ki, majoritatea exemplarelor neavand plafon si usi, acestea fiind inlocuite in caz de intemperii cu prelata din panza cauciucata sau simpla.
Japonezii au realizat in primavara/vara lui 1945 o varianta proprie a 15 cm Nebelwerfer 41/Germania, copia semanand leit cu originalul…Nu exista date cu privire la lansatorul tractat japonez, cand si unde a fost construit prototipul si daca acesta a fost testat. Exista doar o fotografie si supozitii/teorii cat incape, insa e cert faptul ca a existat fizic, racheta fiind incerta. Si ajungem la final…
Interesante proiectele japoneze, zic eu, nu toate inspirate de germani s-au realizate cu concursul acestora! E clar ca Japonia s-a apucat tarziu, mult prea tarziu, de proiectarea acestor Arme nedispunand de resursele si experienta necesare. Mai mult decat atat, cercetarile si dezvoltarea s-au lovit de rivalitatea dintre Armata si Marina si de strategia gresita a armelor kamikadze, resursele insuficiente fiind indreptate catre proiectarea si realizarea unor “chestii” inumane si inutile. Se estimeaza ca daca Japonia ar mai fi avut doi ani la dispozitie ar fi reusit sa perfectioneze si sa produca sistemele descrise in articol, si asta fara suport german, doar prin inteligenta proprie! Si ma-ntreb, daca timpul ar fi tinut cu ei, oare soarta razboiului din Pacific s-ar fi schimbat? Ma-ntreb, oare rachetele antitanc, aer-sol, sol-aer, aeronavele cu reactie si altele ar fi putut aduce Japoniei un armistitiu in loc de capitulare? Probabil ca n-ar fi schimbat mare lucru, am vazut cum s-a terminat cu Germania care totusi a introdus in lupta “arme-minune”! Dar cu certitudine ar fi dat de gandit SUA si aliatilor prin numarul mare de victime pe care le-ar fi produs…Poate ca Enola Gay n-ar fi ajuns la Hiroshima daca Funryu 4 ar fi fost 100% operational, poate ca invazia Japoniei n-ar fi fost luata in considerare daca US Navy ar fi facut “cunostinta” cu Ke-Go ajunsa la maturitate. Poate, poate…
WW
SURSE DATE SI POZE: Wikipedia, Enciclopedia Libera, Internet.
arawasi-wildeagles.blogspot.com
jproc.ca › rrp › rrp3 › lanc_crt1
toyota-global.com