Motto: Poate se prind si generalii români că nu-i impotriva legii să-ți informezi poporul despre situația din armată.
Vă prezentăm mai jos traducerea scrisorii generalului în retragere (2S) Antoine Martinez către președintele Franței, Francois Hollande, scrisoare publicată în decembrie 2014:
Domnule președinte al Republicii,
Nu se întâmplă des ca un general să i se adreseze președintelui pentru a-și exprima îngrijorarea în legătură cu viitorul națiunii franceze. În ziua următoare inaugurării muzeului imigrației, aș dori să vă comunic dezacordul – probabil comun multor francezi – în legătură cu spiritul unei părți a discursului dumneavoastră rostit cu această ocazie. Dumneavoastră îi pedepsiți în fapt pe cei care agită frica unei “dislocări” în Franța. Denunțați un “sentiment de deposedare, întreținut cu malițiozitate sau chiar cu răutate”, subliniind – pe bună dreptate – că un francez din patru provine din imigrație și insistând – la fel pe bună dreptate – asupra necesității de a le reaminti francezilor de unde vin și care sunt valorile pe care le reprezintă. Vă declarați, din nou, favorabil dreptului de vot al străinilor, afirmând ca “nimic nu se poate face fără o revizuire a constituției, ceea ce presupune o majoritate de 3/5 din parlament” și le cereți, pentru a reuși, forțelor republicane să își asume responsabilitățile.
Îmi veți permite ca, după ce am servit Statul și Națiunea sub uniformă timp de 4 decenii, cetățeanul angajat care sunt, atent la evoluțiile lumii și purtând de grijă intereselor Franței și ale poporului său, nemilitând alături de niciun partid politic, ci atașat fiind libertății de gândire și de exprimare, să vă contrazic cu tot respectul. În primul rând, nu este exact să se spună că nu se poate face nimic fără o revizuire a constituției. În realitate, aceasta din urma prevede în articolul 89 o a doua posibilitate, referendumul. Ar trebui ca guvernanții noștri succesivi să înceteze să considere referendumul ca un plebiscit sau mai rău, ca pe un rezultat contrar dorințelor lor, și, deci, nu îl folosesc, estimând că poporul nu are un cuvânt de spus cu privire la subiecte care totuși privesc viitorul său. Și asupra dreptului de vot al străinilor extracomunitari, pentru rațiuni evidente, dar pe care nu doriți să le evocați, poporul are un cuvânt de spus. Este chiar suveran în ultimă instanță. A nu îl consulta într-un caz atât de important, înseamnă, pur și simplu, a-l disprețui, ceea ce nu este de natură să privilegieze seninătatea. Consecințele unui astfel de despreț, cu care poporul este obișnuit de mult timp, sunt dezastruoase și funeste asupra funcționării democrației noastre. Căci, frustrați și neputincioși, dar furioși, cetățenii au din ce în ce mai mult tendința, în fața a ceea ce consideră laxism, o lipsă de curaj, un refuz de a vedea realitatea și, deci, o renunțare din partea responsabililor lor politici, de a dori să se răzbune fie boicotând izolarea, fie împuternicind cu votul lor pe cei care au afișat în mod clar o strategie privind violarea intenționată și fără ambiguitate a corectitudinii politice. Și, în cele din urmă, așa cum realitatea este ignorată și ocultată într-o manieră atât de puțin responsabilă și pentru atât de mult timp, consecințele unei astfel de derive sunt incalculabile și imprevizibile. Căci de mult timp li se dă de înțeles cetățenilor că părerea lor nu are nici o importanță. Dar sosește un moment în care un popor educat în spiritul democrației, chiar și ignorat de către elitele sale, ar putea să ceară să fie ascultat.
Acestea fiind spuse, aprob în totalitate remarcile prin care insistați asupra necesității de a le reaminti francezilor de unde vin și care sunt valorile pe care le poartă, dar cu condiția de a nu considera că istoria Franței începe odată cu Revoluția franceză și de a nu accepta delirul unora, sosiți de curând în țara noastră, care presupun că istoria începe odată cu ei. Franța este o țară veche care are o istorie de două mii de ani și care este de 15 secole o țară catolică, chiar dacă secularizarea a trecut peste ea. Ea deține, deci, o moștenire istorică, spirituală și culturală care face din ea ceea ce este și pe care trebuie să o apărăm, să o creștem și să o transmitem mai departe.
Ascultând-vă, unele dintre aluziile dumneavoastră provoacă o neînțelegere care li se adresează, firește, cetățenilor. De fapt, cine ar contesta ca bogăția moștenirii aduse de imigranți să facă parte din identitatea franceză? Răspunsul este clar: nimeni. Nimeni pentru simpla și buna rațiune că acești imigranți, ai căror descendenți suntem mulți dintre noi, nu au fost integrați ci s-au integrat prin proprie voință și au fost asimilați în a doua generație.
Și atunci unde este problema? De ce este atât de dificil astăzi să vorbim despre imigrare, subiect devenit tabu? De ce anumiți concetățeni ai noștri nu se mai simt la ei acasă? De ce s-au adăugat acum fără încetare termeni ca laicitatea sau conviețuirea care nu aveau până de curând nevoie să fie evocați, într-atât erau de trăite aceste principii de către cetățeni fără a băga de seamă, la fel cum domnul Jourdain scria proză fără sa o știe? Folosirea lor repetată și intempestivă nu constituie, în fapt, o mărturisire de recunoaștere a unei veritabile probleme care se pune astăzi despre unitatea națiunii?
Răspunsul este simplu dar, ca și alții, nu doriți să-l pronunțați: imigrația pe care Franța a cunoscut-o până în anii 1970 era de origine europeană, deci de cultură comună hrănită de moștenirea creștină care este comoara nu doar a întregii Europe, ceea ce a facilitat asimilarea începând cu a doua generație. În schimb, imigrația pe care țara noastră o indură de la adoptarea de masuri precum cea a întregirii familiei, urmată de regularizarea masivă a clandestinilor între 1981 și 1997, la fel ca cele efectuate regulat (cel puțin 30000 anual) – știindu-se că cine spune regularizare, spune întregire familială pripită – este de natură total diferită prin cultura sa modelată de Islam. Acest Islam care nu cunoaște decât drepturile lui Dumnezeul și nu recunoaște, de fapt, separarea puterii spirituale de cea temporar si nici, pe cale de consecință, drepturile omului. Aceasta duce inevitabil la situații nu doar insuportabile, ci dificil de trăit de către concetățenii noștri, dar care devin periculoase pentru viitor.
Și deși deja în 1981, domnul Georges Marchais (personaj poziționat mai degrabă la stânga eșichierului politic, fiți de acord) apasă butonul de alarmă cu scrisoarea sa – mai mult ca nicicând de actualitate – adresată rectorului moscheii din Paris și publicată la 16 ianuarie în ziarul “L’Humanité”, guvernanții noștri n-au schimbat mai nimic de atunci, închizând ochii asupra unui subiect capital pentru viitorul națiunii. Nu este totuși dificil să înțelegem (și actualitatea cotidiana ne-o demonstrează), că sub loviturile unei radicalizări a spiritelor unei părți a acestei imigrații noi alergăm spre un viitor dureros, căci cultura sa nu este cea a concepției noastre creștine de libertate, demnitate și respect al persoanei umane și a separației puterilor. Valori universale lăsate de civilizația noastră greco-romana și creștină, cea a rădăcinilor noastre: Atena, Roma și Ierusalim. Deci aveți dreptate, trebuie reamintit francezilor de unde vin. Aceasta evidențiază de asemenea decalajul care exista între valorile pe care le reprezintă și le promite Franța și cele revendicate de o parte din ce in ce mai importanta a celor care se identifică cu Islamul și pentru a înțelege mai bine reacțiile concetățenilor noștri pe care le considerați în mod greșit o retragere în sine, o respingere a celuilalt care ar fi marcat de “un sentiment de deposedare, întreținut cu rea voință daca nu cu răutate”. Concetățenii noștri sunt doar lucizi și consternați în fața unei astfel de lipse de clarviziune.
Căci trebuie la fel de bine ascultați anumiți responsabili religioși musulmani, pe propriul nostru pământ, care nu sunt deloc îngrijorați de autoritățile publice: “În Islam noțiunea de cetățenie nu există ci cea a comunității este foarte importantă, căci a recunoaște o comunitate înseamnă a recunoaște legile care o animă. Noi lucram pentru ca noțiunea de comunitate să fie recunoscută de către Republică. Atunci, noi vom putea constitui o comunitate islamică, bazată pe legile pe care le avem în comun cu Republica și apoi, să aplicam propriile noastre legi în comunitate” – “Asimilarea presupune ca populațiile islamice să se topească cu timpul în populație. Aceasta este exclusa, căci ar însemna abandonarea legii islamice […] Nu va exista derogare de la această regulă”.
Mesajul este clar și aplicat de către credincioșii lor. A-l nega sau a dori sa-l ascunzi înseamnă a refuza realitatea și a compromite astfel viitorul. Pe de altă parte, de ce parlamentarii noștri au fost îndrumați să voteze o lege pentru interzicerea portului voalului la scoală? De ce o lege pentru interzicerea burqa? De ce o cartă despre laicitatea în scoală? Este chiar dovada că Islamul creează probleme societăților noastre europene și că aceste diferențe de comportament nu sunt, așa cum încearcă unii să ne facă să credem, produsul contextelor sociale “made in France”, ci importate de către o cultură incompatibilă cu tradițiile și modul nostru de viață.
Cardinalul De Richelieu afirma ca “politica constă în a face posibil ceea ce este necesar”. Iar ceea ce este necesar astăzi este refundamentarea urgentă a politicii noastre cu privire la imigrație și aplicarea ferma a legilor. În locul acesteia, dumneavoastră afirmați din nou necesitatea de a le acorda dreptul de vot (si de eligibilitate) străinilor extracomunitari, abținând-vă in schimb să cereți opinia poporului. Trebuie să înțelegeți că instaurarea unui astfel de drept va duce indubitabil la apariția unei societăți biculturale, care nu va putea decât să se rupă ducând la libanizarea țării noastre si, deci, spre război civil.
Caci adoptând o astfel de măsură, într-un moment în care integrarea nu mai funcționează sub efectul numărului, nu este dificil de înțeles că grupuri de presiune se vor înființa inevitabil pentru a căuta să impună revendicările lor. Cum nu înțelegeți că valorile noastre, principiile noastre de viață, relațiile noastre vor fi afectate profund daca milioane de străini originari din Africa sau Maghreb vor avea un cuvânt de spus în privința vieții de zi cu zi a cetății? Cum nu înțelegeți că le deschideți o cale largă partizanilor comunitarismului, care în plus este un comunitarism agresiv și răzbunător? Se pare ca bunul simt nu este o calitate răspândită la dragii noștri responsabili politici. Totuși, una dintre sarcinile nobile ale politicului este aceea de a întreține unitatea Națiunii care nu poate exista decât cu condiția ca societatea să posede un minimum de coerență internă. Deci, a venit timpul nu doar de a înceta să acceptam, dar să revenim asupra acestei multitudini de acomodări fără de sfârșit impuse de fapt societății franceze, cel primit trebuind să se adapteze noii sale vieți și nu cel care îl primește. Caci, acceptând aceste derive, responsabilii noștri politici încurajează supralicitarea cu revendicări inacceptabile și insuportabile care au condus, printre altele – e totuși aiuritor – la introducerea unor metode barbare de sacrificare a animalelor, contrare tradițiilor noastre și principiilor unei societăți civilizate, sau la neaplicarea legilor noastre peste tot deoarece unii nu le accepta.
Astfel o criza identitara îi este impusă națiunii noastre, caci chiar despre aceasta este vorba. Ea nu ar fi trebuit să se întâmple vreodată dacă responsabilii noștri politici ar fi muncit, și aceasta de vreo 40 de ani, pentru binele comun și în interesul Națiunii. Și bunul simț ar sugera să-i reamintim sau să învățam această imigrație extraeuropeană că mizeria în care trăia înainte de a ajunge în țara noastră este în mare parte consecința culturii sale închise în fața cunoașterii și progresului. Urmarea logica este ca ea să devină conștientă și să se decidă să se integreze în societatea care a primit-o și care îi oferă aceste condiții decente de viață. Trebuie să se topească în masă, cum au făcut-o și alții, pentru a reuși în noua sa viață și a le da copiilor perspective de reușită în noua cultură pe care trebuie să o adopte progresiv pentru a-și înscrie descendența în această nouă cultură. Iar cel care refuză acest pact nu-și are locul la noi. Mai trebuie ca și școala să abandoneze un sistem fără sens și sinucigaș pe care îl aplică de 40 de ani și care constituie o frână puternică în integrarea tinerilor imigrați în ciuda avertismentelor succesive emise de către Înaltul Consiliu al Imigrației și în mod curios ignorate. Astfel școala noastră pregătește un viitor dificil, cu violența ca singur mijloc de exprimare. Dar, am înțeles bine, problema pe care o creează această imigrație nu este atât țara de origine cât cultura care o reunește. Aceasta din urma este modelată de către Islam care este, trebuie să admitem, incompatibil cu societățile noastre europene democratice. Apropo, acești imigranți și chiar copii lor născuți în țara noastră și chemați să devină francezi la 18 ani prin dreptul pământului (90.000 anual), rămân în mod visceral foarte atașați naționalității țării de origine și religiei lor, căreia îi sunt loiali în mare parte. Și primele rezultate ale unei astfel de politici sinucigașe duse de Educația națională sunt concretizate în revoltele de la sfârșitul anului 2005. Ele se vor relua. Un deceniu mai târziu, lucrurile s-au agravat cu bombele cu efect întârziat reprezentate de Merah, Nemmouche, Kelkhal și alți jihadiști din orașele noastre, ale căror rânduri nu încetează să crească pentru a atinge astăzi, să fim lucizi, mai multe mii de indivizi potențial periculoși. Cum să interpretăm sondajul ICM Research potrivit căruia 27% dintre cei între 18 și 24 de ani și 22% dintre cei între 25 și 34 de ani din țara noastră au o părere favorabilă Statului islamic? Aceasta n-ar trebui să-i sesizeze pe responsabilii noștri politici și să-i facă să tragă concluziile revizuindu-și viziunea idilică a acestei “Franțe visate a anului 2025” care riscă să se transforme în coșmar? A guverna nu înseamnă a prevedea?
Deci, o întrebare sâcâitoare îi frământă pe cetățenii devotați rădăcinilor și valorilor care au alcătuit Franța: câți imigranți de cultură diferită poate primi o societate fără a-și rupe echilibrul său identitar, fără a-și pune în pericol identitatea și, deci, unitatea sa? Puteți admite că cetățenii nu înțeleg interesul de a favoriza o mutație a identității noastre în marș forțat primind tot mai mulți imigranți de cultură diferită, ostilă celei a noastre, pe care acum și în plus, din simplu punct de vedere financiar, țara noastră nu și-o mai poate permite? Este o simplă întrebare de bun simț și nu o reacție xenofobă care ar fi “întreținută cu malițiozitate sau chiar cu răutate”.
Este adevărat că în țara noastră, de mai mulți ani, gândirea pozitivă și politicul corect domnesc în capul majorității responsabililor noștri politici la fel ca și în sânul unei mari părți a media, incapabili să trateze faptele cu obiectivitate, dar în schimb gata să se transforme în procurori și judecători la adresa celor care încearcă să alerteze asupra pericolelor care amenință țara noastră trăgând alarma. Cazul evacuării jurnalistului/scriitorului Éric Zemmour de către un canal de televiziune este simptomatic pentru această atitudine care se aseamănă cu terorismul intelectual. Dar nu spunea oare Chamfort: “În Franța sunt lăsați în pace cei care dau foc și sunt persecutați cei care trag clopotul de alarmă” ?
Va rog sa primiți, Domnule Președinte al Republicii, expresia înaltei mele considerații.
General (2s) Antoine Martinez
Traducerea Marius Zgureanu
Alte luari de pozitie aici: