Partea I
Introducere
Razboiul din Golf (2 Aug 1990 – 28 Feb 1991) a marcat introducerea de noi tehnologii in campul de lupta, tehnologii care au avut rolul sa influenteze decisiv rezultatul confruntarii. Pentru prima data au fost utilizate pe scara larga avioanele „stealth”, greu de observat cu radarele obisnuite. Un numar mare (peste 280) de rachetele de croaziera au fost trase asupra tintelor strategice irakiene, lovind obiectivele stabilite de la sute de km distanta cu o precizie de cativa metri. Tancurile americane au strabatut desertul folosind exclusiv navigatia GPS, fara sa mai fie nevoie sa-si ia ca puncte de reper autostrazile in vederea orientarii. Nu in ultimul rand, sistemele de ochire utilizate pe tancurile americane de tip Abrams s-au dovedit a fi net superioare celor instalate pe T-72-urile irakiene, permitand lovirea unei tinte chiar si de la distanta de 4km.
Desi noile tehnologii folosite de americani in razboi au fost catalogate in general ca fiind de succes, una dintre ele a starnit controverse aprige care nu au fost lamurite deplin nici pana in prezent. Este vorba de prima confruntare pe campul de lupta intre o racheta balistica tactica (Scud) si un sistem anti-aerian avand capacitati antibalistice (Patriot).
Ideea de a creea un sistem anti-balsitic nu este deloc noua. Inca din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, englezii s-au gandit la o modalitate practica de a combate bombardamentele cu rachete V2 executate de germani. Una din ideile luate in calcul a fost sa se detarmine traiectoria rachetei cu ajutorul radarului si apoi sa fie saturat traseul ei cu foc antiaerian. Englezii au renuntat la acest plan, deoarece calculale au aratat ca munitia antiaeriana neexplodata ar produce pagube mult mai mari decat incarcatura rachetei in sine. [2] In cele din urma, cea mai buna metoda s-a dovedit a fi distrugerea bazelor de lansare.
La inceput, atat in SUA cat si in URSS, eforturile de a construi scuturi anti-balistice s-au concentrat exclusiv pe combaterea rachetelor nucleare intercontinantale. Intrucat in perioada anilor 1960-1970 nu exista tehnologia necesara pentru a lovi direct o racheta balistica, distrugerea unui focos nuclear urma sa se faca tot printr-o explozie nucleara in apropierea lui. Astfel au luat nastere programe precum Sentinel si Safeguard, care din cauza costurilor mari nu au fost operationale mai mult de cateva luni la sfarsitul anului 1975.
In schimb, combaterea rachetelor balistice cu raza scurta (sau tactice) nu a reprezentat o prioritate pe agenda marilor puteri, in primul rand datorita limitarilor tehnologice. A lovi o racheta cu o alta racheta nu s-a dovedit a fi o idee fezabila decat dupa 1980, cand puterea de calcul a componentelor electronice a devenit suficienta pentru a asigura precizia necesara interceptarilor.
Inceputul – Al-Hussein si primele Scuduri modificate
Razboiul Irano-irakian (1980-1988) a reprezentat prima confruntare in care ambele parti au utilizat pe scara larga rachetele balistice, de cele mai multe ori pentru terorizarea populatiei civile.
In incercarea de a compensa ineficienta aviatiei, irakienii au inceput din 1980 sa folosesca rachetele tactice de tip Luna-M (FROG-7) de provenienta sovietica. In 1980 au fost trase 10 rachete de acest tip, iar in anul urmator numarul lansarilor ajungea la 54. [2]
Faptul ca Luna-M avea o raza mica de actiune (70km) si o precizie redusa i-a determinat destul de repede pe irakinei sa o inlocuiasca cu R-17E Elbrus (denumire NATO SS-1C SCUD B).
Conceputa in 1962, racheta Scud-B avea o singura treapta si folosea combustibili lichizi hipergolici precum AK-271 (acid azotic + 27% tetraoxid de azot) si TM-185 (un derivat al kerosenului) . Un Scud era capabil sa loveasca o tinta la distanta maxima de 280km cu o eroare circulara probabila de aprox. 450m. Incarcatura standard era 1 tona de explozibil conventional, insa, in caz de nevoie, un Scud putea transporta un focos nuclear sau chimic. [1]
In 1983 irakienii lansau 33 de Scuduri iar in 1984 numai 25. Un an mai tarziu cifra avea sa creasca la un record de 82 de lansari.[2]
Curand, si rachetele Scud-B si-au aratat deficientele. Aspectul cel mai rau era ca raza relativ mica de actiune nu permitea lovirea unor orase importante din Iran, precum Teheran sau Qom. In schimb, Bagdadul se afla in raza Scudurilor iraniene.
Initial, Saddam a trimis o solicitare sovieticilor, cerand rachete balistice cu o raza mai lunga de actiune, precum Tr-1 Temp (SS-12 Scaleboard), care avea o bataie de 900km. In acea perioada, URSS se afla in tratative cu SUA pentru eliminarea rachetelor cu raza medie de actiune (de peste 500km). Temandu-se de compromitererea negocierilor cu Statele Unite, Uniunea Sovietica a refuzat cererea lui Saddam, oferind in continuare numai variantele obisnuite de Scud B.
Dupa esecul inregistrat in obtinerea de rachete balistice avansate, irakienii au incercat o alta abordare. Cu ajutorul unor specialisti occidentali, a fost demarat un program in vederea modificarii Scudurilor existente din arsenalul irakian pentru a le mari raza de actiune. Asa a luat nastere racheta balistica Al Hussein.
Numita dupa martirul siit Imam Hussein, aceasta racheta a fost contruita prin modifiari sucesive aduse versiunii de baza de Scud B (varianta de export). Testele precedente din 1987 demonstrasera ca modificarea Scudurilor in vederea cresterii razei de actiune este o idee fezabila. Astfel, in aprilie 1987, un Scud modificat de irakieni a parcurs o distanta de 450 km, iar in luna august din acelasi an, raza de actiune ajungea la 650km. [7]
Sub denumirea de Proiectul 144, in septembrie 1987 a fost demarat programul final pentru dezvoltarea si productia rachetei Al-Hussein. Inginerii irakieni au reusit sa creasca cu 25% capacitatea rezervoarelor de combustibil, cu pretul reducerii de la 1000 la 500 kg a cantitatii de explozibil transportat (300 kg dupa alte surse). Fuselajul rachetei a fost extins de la 11.25 la 12.55m pentru a permite stocarea unei cantitati de 5 tone de combustibil, necesara pentru un zbor de 7 minute.[2] Timpul de zbor propulsat era de 87.5 secunde. [3]
In final, Al-Hussein a atins o raza de 650km, mai mult decat dublu fata de un Scud obisnuit R-17E. [1]
Al-Hussein, o varianta modificata a Scudului
Ulterior, Irakul avea sa incerce si productia altor Scuduri modificate. Un astfel de exemplu este Al-Abbas, care in teorie putea sa transporte o incarcatura de 300 kg pe o distanta de 900 km. [2] O alta varianta, Al-Hijara, era prevazuta cu o incarcatura inerta din beton pentru penetrarea tintelor protejate, precum facilitatile nucleare din Iran sau din Israel. [1]
Intrucat industria irakiana nu era capabila sa fabrice mai multe componente esentiale pentru Al-Hussein, inginerii au fost nevoiti sa importe piese din alte tari sau chiar sa le obtina de la alte Scuduri. Se vehiculeaza ca era necesar sa fie sacrificate 3 Scuduri pentru construirea a 2 rachete Al-Hussein. Ulterior proportia s-a imbunatatit, ajungandu-se la un raport de 4 rachete Scud pentru 3 Al Hussein. [7]
O serie de firme occidentale au colaborat pentru producerea anumitor componente critice Proiectului 144. Astfel, firmele Inwako si C-Plath din RFG a vandut Irakului sisteme pentru ghidare, in timp ce Thyssen Maschinenbau GmbH s-a ocupat cu livrarea de turbopompe pentru motorul-racheta. Alte doua firme vest-germane, H&H Metalform si Leifeld & Co. GmbH, au furnizat echipament pentru fabricarea camerelor de combustie. [8]
Este indoielnic ca specialistii irakieni ar fi reusit sa duca la capat Proiectul 144 fara importul masiv de tehnologie avansata din statele occidentale, mai ales intr-o perioada de timp atat de scurta.
Nu numai firmele germane au fost implicate. De pilda, Matrix Churchill Corp. (SUA/UK) si Glass Inc. International (SUA) au produs fibra de sticla necesara pentru carcasele motoarelor-racheta. [8] Colaborarea irakienilor cu firme din alte tari nu s-a rezumat doar la productia de rachete, ci a fost implicata si in alte proiecte militare, cum ar fi obtinerea precursorilor pentru construirea armelor chimice.
Este posibil ca sovieticii sa fi oferit la randul lor componente avansate de Scud-C pentru a ajuta la dezvoltarea rachetelor balistice irakiene [2].
Modificarile nu au venit insa fara un pret. In primul rand, o raza mai mare de actiune a insemnat o reducere in precizia rachetei. Cu toate ca guvernul irakian a sustinut ca Al-Hussein are o eroare circulara de 500m, este foarte probabil ca cifra reala sa fi fost mult mai mare, dupa unele estimari ajungand la 2.6 km, foarte aproape de V2-ul german [2]. Insa pentru lovirea unei tinte mari precum un oras de marimea Teheranului, acuratetea scazuta nu a reprezentat o problema foarte grava. Rachetele balistice V2, Scud si Al-Hussein au fost in primul rand arme create in scopul terorizarii populatiei civile, intrucat nu au avut niciodata precizia necesara pentru lovirea unor tinte militare.
Pe de alta parte, calitatea indoielnica a proceselor de fabricatie irakiene a dus la un numar mare de esecuri. O multime de rachete Al-Hussein s-au prabusit dupa lansare ca urmare a sudurilor slab calitative.
Rachete Al Hussein la o expozitie de arme, Bagdad, 1989
In ciuda acestor deficiente, Al Hussein s-a dovedit in cele din urma o arma utila pentru guvernul irakian, mai ales in ultima faza a razboiului cu Iranul, cunoascuta sub numele de „Razboiul oraselor”. Astfel, intre 29 februarie si 20 aprilie 1988 au fost trase 189 de rachete Al-Hussein impotriva a 6 orase iraniene, 135 dintre ele lovind Teheranul. [4] Teama ca rachetele ar putea avea o incarcatura chimica a determinat circa o treime din locuitorii capitalei iraniene sa paraseasca orasul. [2] Iranul a raspuns la randul sau lansand 61 de rachete Hwasong 5 cumparate din Coreea de Nord. [1][2] (Hwasong 5 este o copie fara licenta a rachetei Scud B).
Desi numarul exact al victimelor nu este cunoscut, surse iraniene au anuntat pe 4 aprilie ca 1150 de oameni au murit si ca alti 4000 au fost raniti ca urmare a atacului cu rachete. Unii analisti au banuit insa ca Iranul a minimalizat numarul de victime pentru a evita panica si ca cifra reala este in jur de 2000 de morti. [4]
Imediat dupa inceperea atacului cu Scuduri modificate au aparut speculatii potrivit carora Uniunea Sovietica ar fi vandut irakienilor rachete cu raza medie SS-12 Scaleboard. Sovieticii au dezmintit zvonurile cu vehementa. [7]
Desi ambele parti au suferit de pe urma schimbului de rachete, se poate considera ca Iarakul a fost castigatorul in „Razboiul oraselor”, deoarece a reusit sa forteze Iranul sa inceapa negocierile pentru pace. Un acord de incetare a focului a fost semnat la 20 iulie 1988, ambele parti acceptand Rezolutia ONU nr. 598, emisa cu un an inainte. In concluzie, se poate afirma fara urma de indoiala ca racheta AlHussein a ajutat intr-un fel la incheierea sangerosului conflict dintre Iran si Irak.
Scud versus Patriot
Trei ani mai tarziu, pe 2 august 1990, fortele armate irakiene invadau tara vecina, Kuweitul, din ratiuni economice. In numai doua zile, intrega tara a fost ocupata si ulterior anexata Irakului.
Foarte rapid, Statele Unite au inceput organizarea unei coalitii impotriva irakienilor si au pus la punct un plan pentru alungarea acestora din Kuweit.
In urma acestui eveniment, Saddam Hussein a amenintat ca va bombarda Israelul cu rachete balistice, in speranta ca va atrage aceasta tara in razboi. Detinand rachete Al-Hussein, Irakul era capabil sa loveasca orasele importante din Israel, precum Tel-Aviv si Haifa. Intrucat Irakul nu are granita comuna cu Israelul, rachetele aveau sa treca pe deasupra Iordaniei si a Siriei. (vezi harata de mai jos).
Raza de actiune a rachetelor Al Hussein (sursa: iraqwatch.org [10])
Intrarea Israelului in razboi ar fi putut duce cu usurinta la dezintegrarea coalitiei anti-irakiene, din care faceau parte mau multe state arabe, precum Siria, Egiptul si Arabia Saudita. Ca sa evite o astfel de problema, Statele Unite au trebuit sa promita Israelului ca vor asigura protectia impotriva rachetelor irakiene, in schimbul neimplicarii in razboiul din Golf.
Impotriva amenitarii cu rachete balistice, armata SUA a luat decizia sa desfasoare mai multe baterii de rachete Patriot in Israel si in Arabia Saudita.
Sistemul Patriot
Demarat in 1967, sistemul de aparare antiaeriana Patriot a fost dezvoltat initial sub numele de SAM-D (Surface-to-Air Missile Defense). Acest sistem urma sa intergreze pentru prima data tehnologii complet noi precum radarul retea-fazata (phased array radar) si urmarirea tintei prin intermediul rachetei (track-via-missile).
In cadrul unui test efectuat in 1975 la White Sands Missile Range, SAM-D a doborat o drona, demonstrand fezabilitatea tehnologiei track-via-missile. In 1976 SAM-D primea unda verde pentru dezvoltarea pe scara larga. Imediat numele proiectului a fost schimbat in Patriot. [5]
In 1985 s-a luat decizia ca sistemul Patriot sa aiba in plus capacitatea de a intercepta rachete balistice tactice, in primul rand fiind vizate cele de tip Tochka (SS-21 Scarab), cu o raza de 500 km. Pentru realizarea acestui obiectiv au fost operate initial doar modificari in partea de software a sistemului, upgrade-ul primind numele de Patriot Anti-tactical Missile Capability-1 (PAC-1). In septembrie 1986, in poligonul din White Sands, Patriot PAC-1 intercepta cu succes o racheta balistica Lance folosita pentru a simula un atac cu SS-21. [5]
Ulterior avea sa se constate ca, desi sistemul Patriot PAC-1 era cu certitudine capabil sa intercepteze o racheta tactica, nu producea pagube suficiente tintei. Din acest motiv s-a decis producerea unui nou upgarde sub numele de PAC-2.
De acesta data, modificarile au vizat si partea de hardware a rachetei, astfel incat sa permita interceptia unor tine cu viteze ridicate. Timpul de reactie al detonatorului a fost scurtat iar fragmentele de otel din incarcatura rachetei au devenit mai mari pentru a putea strapunge carcasa unei rachete balistice. Deasemenea, algoritmii de interceptare si ghidare au fost optimizati pentru tinte balistice.
Incarcatura interceptorului PAC-2 consta in 45kg de fragmente din otel si 40kg explozibil. Fiecare fragment in parte avea o masa de 50g. Motorul rachetei folosea combustibil solid si permitea atingerea unei veiteze de 1,5 km/s in aproximativ 12 secunde de la lansare. [3]
Radar tip retea fazata utilizat de bateria Patriot
Imediat dupa luarea deciziei de a trimite sistemul Patriot in zona Golfului Persic, americanii s-au confruntat cu doua probleme majore.
In primul rand, in august 1990, racheta Patriot PAC-2 era inca in faza de cercetare-dezvoltare si numai 3 exemplare fusesera fabricate pentru teste. Pregatirile pentru inceperea operatiunii Scutul Desertului i-au determinat pe americani sa depuna un efort imens pentru accelerarea productiei de Patriot PAC-2. Astfel, s-a trecut imediat la un regim de lucru fara oprire, in trei schimburi, 7 zile din 7.
In ianuarie 1991 firma Raytheon reusise sa trimita 424 de rachete PAC-2 catre Golful Persic, un numar suficient pentru a combate stocurile de Scuduri modificate detinute de irakieni. [5]
A doua problema a fost ca racheta Al-Hussein avea o viteza considerabil mai mare decat un Scud obisnuit si chiar decat un SS-23 Spider (OTR-23 Oka). Astfel, Al-Hussein atingea viteze intre 2000 si 2200 m/s, pe cand sistemul Patriot era prevazut sa intercepteze rachete cu viteze intre 1600 si 1800 m/s . Inginerii Raytheon au depus un efort extraordinar pentru a modifica si testa software-ul astfel incat sa permita interceptarea rachetelor balistice irakiene [5]
Patriot PAC-2 nu e singura arma care a suferit o dezvoltare accelerata pentru Razboiul din Golf. GBU-28, o bomba specializata pentru distrugerea buncarelor adanc ingropate, a fost realizata si testata in numai 2 saptamani.
ASAR
1. Scud Ballistic Missile and Launch Systems 1955-2005, Steven J. Zaloga
2. Thunder over the Horizon: From V-2 Rockets to Ballistic Missiles, Clayton K.S. Chun
3. Technical Debate over Patriot Performance in the Gulf War, Jeremiah D. Sullivano, Dan Fenstermacherb, Daniel Fisher, Ruth Howes, O’Dean Judd, Roger Speed
4. Casualties And Damage From Scud Attacks In The 1991 Gulf War, George N. Lewis, Steve Fetter, Lisbeth Gronlund
5. Patriot Pac-2 Development And Deployment In The Gulf War, J. Daniel Sherman
6. Evaluation of U.S. Army Assessment of Patriot Antitactical Missile Effectiveness in the War Against Iraq by Steven A. Hildreth
7. Endgame: Solving the Iraq Crisis, Scott Ritter
8. http://www.iraqwatch.org/bulletins/vol2iss1jan03.htm