Cand vine vorba de Styx, consensul general pare sa fie ca acesta este, alaturi de Volkhov, un sistem complet depasit ca performante si candidat la inlocuire cu prima ocazie.
La fel, in ceea ce priveste inlocuitorul lui, opinia generala converge spre sistemele de rachete cu raza cat mai lunga, aici puncte in plus primind, de exemplu, masivele RBS-15 si Otomat-ul italian.
In afara razei de actiune, in discutie se aduc in general foarte putine alte caracteristici ale rachetei potrivite pentru a fi inlocuitorul Styx-ului in serviciul Marinei Romane.
Poate cel mai putin amintit element este si unul dintre cele mai importante si anume capacitatea unei rachete cu raza lunga de actiune de a-si descoperi tinta.
In practica s-a descoperit ca este mult mai usor de proiectat o racheta anti-nava cu raza de actiune de cateva sute de kilometri decat sistemul de ghidare aferent care sa asigure o rata de succes multumitoare.
Este si un motiv pentru care desi exista de mai mult timp rachete de croaziera cu raza de actiune mult mai mare de 1.000km destinate sa loveasca obiective terestre, sint foarte putine exemple de rachete anti-nava care se pot lauda cu performante asemanatoare.
Iar cele care sint totusi capabile din punct de vedere dinamic sa zboare la o asemenea distanta au si un secret: probabilitatea de a lovi o tinta la distanta maxima de zbor este foarte redusa, raza de actiune efectiva a rachetei fiind astfel redusa in practica din considerente operationale.
Metoda clasica de lansare a rachetelor anti-nava presupune programarea coordonatelor tintei la momentul lansarii, racheta bazandu-se pe sistemul de navigatie inertiala pentru a zbura in apropierea obiectivului, moment in care este activat radarul propriu si tinta este, in teorie, descoperita autonom.
Progresele recente au dus la instalarea pe unele tipuri de rachete a unor legaturi de date care permit navei lansatoare sa trimita noile coordonate ale tintei, in cazul in care senzorii de la bordul navei observa deplasarea acesteia.
In realitate, odata ce racheta a depasit distanta de la care poate primi corectii ale traiectoriei, in cazul in care a fost prevazuta cu asa ceva, sau in cazul in care tinta nu poate fi observata direct, erorile de navigatie se aduna constant adaugandu-se la deplasarea tintei propriu-zise, rezultatul fiind nevoia de a programa un traiect de zbor care sa acopere o suprafata foarte mare si sa permita rachetei isi caute singura tinta.
Faza de descoperire a tintei devine deci critica, cantitatea de combustibil consumata pe acest segment al cursului de zbor fiind practic pierduta din punct de vedere al razei de actiune maxime si in plus, sint sanse maxime ca sistemul de ghidare, limitat fizic, sa nu isi gaseasca tinta sau si mai rau, sa loveasca o alta.
Un sistem de ghidare a rachetei dincolo de orizont ar fi solutia pentru prima problema, pe cat de evidenta pe atat de greu de pus in practica, realizarile curente fiind destul de neimpresionante.
Tendinta actuala este, asa cum am amintit mai sus, de a stabili o legatura de date nava-racheta si de a extinde orizontul de descoperire al senzorilor navei prin folosirea unei a doua legaturi cu o platforma de cercetare reprezentata cel mai adesea de un elicopter.
E inutil de mentionat ca Marinei Romane ii lipseste in acest moment un asemenea sistem iar crearea lui, cum pare ca se doreste prin contractul de achizitie Capabilitati de supraveghere navala dincolo de orizontul radar al navei, ar fi primul pas in directia inlocuirii Styx-ului.
Referitor la cea de-a doua problema, cea a recunoasterii cu precizie a tintei, senzorii radar clasici ofera performante relativ satisfacatoare in conditiile in care tinta este in larg si usor de izolat.
Daca insa nava este in apropierea tarmului sau exista mai multe tinte potentiale in zona, atunci radarele clasice au mari probleme in a determina tinta reala. Asta inainte de a lua in considerare contramasurile electronice lansate de pe nava-tinta, care ingreuneaza si mai mult misiunea rachetei.
Folosirea radarului limiteaza de asemenea traiectoriile posibile la cele clasice, razante, altfel chiar si in conditii perfecte, in cazul in care se incearca pacalirea apararii CIWS prin adoptarea unui atac de tip pop-up, exista o probabilitate mare ca tinta sa fie pierduta, “inecata” in interferente. Desi un asemenea profil de zbor ar da rezultate mai bune, deocamdata nu a fost adoptat pe scara larga fiind asteptata o noua generatie de senzori formatori de imagini. Avantajul unui asemenea senzor ar fi nu numai flexibilitatea in alegerea profilului de zbor dar si imunitatea crescuta la contramasuri si posibilitatea de a fi folosit in apropierea tarmului sau in zone care pot prezenta mai multe tinte potentiale.
Aceste doua elemente, care vin in completarea criteriului razei de actiune extinse, pot ajuta la schitarea profilului inlocuitorului ideal al venerabilului Styx.