Sau adio si-un praz verde?!
Din pacate pentru europenii implicati in programul avionului de vanatoare (mai tarziu devenit si multirol) european Eurofighter Typhoon sfarsitul productiei acestuia se vede deja cu ochiul liber. Daca nu se intampla ceva spectaculos – un mega-contract gen India – doua din liniile de fabricatie se vor inchide in 2018, urmate curand de celelalte doua. Si e pacat, mare pacat, Typhoonul fiind avionul meu preferat si varful tehnologiei militare europene, in domeniul aeronauticii.
Aici trebuie sa facem cateva precizari. Typhoonul este un program comun a patru tari, dar comun pe limba “europeana”, adica pana la un punct de la care incolo fiecare cu pisica lui :).
Practic fiecare tara partenera are propria uzina (linie de asamblare finala, acolo unde sunt fabricate avioanele pe care respectivul guvern s-a angajat sa le cumpere). Contractele de export revin tarii care reuseste sa semneze contractul, ex. contractul cu Arabia Saudia se realizeaza in Marea Britanie, pentru ca BAE Systems – reprezentanta UK in consortiu a obtinut contractul, avioanele pentru Kuweit in Italia, pe liniile Leonardo-Finmeccanica.
Si cum pana acum Spania si Germania nu au obtinut nici un contract de export, liniile lor de fabricatie vor pica primele. Dar nici britanicii nu sunt departe, in 2019 si ei vor inchide “bacania”, ramanand doar Italia si asta datorita recentului contract cu arabii din Kuweit pentru 28 Eurofighter Typfoon, dar si italienii vor “inchide” in 2022/2023.
De asemenea si uzinele care fabrica componentele majore, imprastiate in toate cele patru tari, se vor inchide, posibil, chiar din acest an, urmand sa fie redeschise in 2018 pentru contractul italo-kuweitian.
Si necazul vine tocmai ce partenerii au investit mai multe miliarde de euro pentru modernizarea aparatelor: radar AESA, o noua gama de arme integrate, capabilitati extinse de atac la sol, dar totul prea putin, prea tarziu si dupa ce Typhoonul a pierdut cateva posibile contracte “grase”: India cu 126 de aparate, Coreea de Sud – in fata F 15K si cel mai recent in Belgia – in fata F 35.
Problema “europeanului” vine atat din faptul ca nu-i (inca) chiar foarte multirol, fiind la origine un avion dedicat suprematiei aeriene, cat mai ales datorita pretului foarte mare si intretinerii foarte scumpe, dar si datorita competitiei acerbe pe piata aparatelor de generatie 4++.
La fel ca si Rafaleul francezilor, ET s-a nascut exact cand “obiectul muncii” sale –aviatia sovietica – s-a dus dracului de tot, odata cu dezintegrarea URSS. Practic a ramas somer si incercarile de “recalificare” la locul de munca nu au dat roade. Un exceptional instrument, dar foarte specializat si ramas fara slujba…
Bineinteles ca si reducerile comenzilor initiale – ale celor patru parteneri –au si ele partea lor de vina.
Revenind insa la Spania si Germania, primii sinistrati – sa ne exprimam astfel, pentru aceste state lucrurile stau cam asa astazi: Spania a primit pana acum 61 de aparate (din cele 73 confirmate) – ramase de fabricat 12 bucati si “hasta la vista, baby”.
Germania a primit 120 de bucati – din 143 convenite – ramase de primit 23, daca guvernul de la Berlin va catadicsi sa le mai cumpere pe toate si…la recalificare, asta in conditiile in care ambele tari au redus la minimum posibil ritmul de productie, sa mai “traga” cat ‘or putea de uzine, 4 bucati/an in Spania si 8 avioane per an in Germania. Dar, cu toate astea, sfarsitul a coborat deja din tren: 2018.
Graficul livarilor pentru Eurofighter
“After delivery of last German Air Force aircraft, the Airbus FAL at Manching will be interrupted until further export contracts are acquired (capability to produce further Eurofighter in Manching will be secured) [but] assembly of centre fuselages will continue,” spune purtatorul de cuvant al Airbus Germania.
BAEul britanic da si el din coate si incearca sa prelungeasca productia, micsorand ritmul, dar clauzele contractuale nu-i permit sa faca mare lucru (trebuie sa respecte un anumit grafic de livrare), astfel, in 2015 de pe liniile de fabricatie din Regat au iesit 18 aparate, din care 12 pentru Arabia Saudita.
In acest moment ar mai fi de fabricat 42 de aparate, astfel: 22 pentru britanici, 8 pentru sauditi si 12 pentru Oman, iar planurile de livrare sunt: 7 avioane in partea a doua a anului 2016, 17 aparate in 2017, 12 in 2018 si 6 bucati in 2019, apoi Dumnezu cu mila.
Dintre toti, italienii par a se fi descurcat cel mai bine. Cele 28 de aparate pentru kuweitieni ii duc pe italienii de la Leonardo-Finmeccanica la un portofoliu total de 42 de avioane (de acum incolo) care le vor permite sa functioneze pana in prima parte a anului 2023. Italienii au de livrat 3 aparate in 2016, 5 in 2017, tot 5 si in 2018, 3 in 2019, 9 bucati in 2020 si 2021, plus ultimele opt in 2022.
Asa cum scriam mai sus, pe langa liniile de asamblare finala care se mai taraie macar doi ani, fabricile de componente majore s-au inchis deja (ori sunt in proces de intrare conservare), urmand sa se mai redeschida abia din 2018 pentru contractul italian. Inca o gura de aer si gata…
In Spania, de exemplu, ultima aripa fabricata va fi in 2017, iar Premium Aerotech (o subsidiara a Airbus) a livrat deja ultimul fuselaj fabrica urmand sa fie inchisa.
Pierderile financiare estimate acum sar de 4-5 miliarde de euro pe an, dar implicatiile sunt imense dincolo de aspectul financiar (poate cel mai neimportant) si vorbim aici de pierderea multor locuri de munca super-calificate, pierderea cercetarii-dezvoltarii si una peste alta componenta umana este cea mai perisabila, pentru ca odata ce ai pierdut mii de oameni super-calificati ai pierdut o industrie intreaga, ai pierdut posibilitatea cresterii unei noi generatii de ingineri si tehnicieni, de proiectanti, etc.
Iar daca o fabrica o ridici intr-un an, forta de munca inalt calificata nu prea mai ai de unde s-o iei odata ce ai pierdut-o, Romania fiind aici un foarte bun (din pacate) exemplu, Rusia la fel – la alt nivel bineinteles. Pentru ca problema industriei de aparare nu sta in profit (de multe ori nici nu se urmareste profitul) ci in mentinerea unei ramuri industriale de super-varf, a unei forte de munca super-calificate, de a putea in continuare sa dezvolti si sa inovezi, iar nu in ultimul rand pentru siguranta nationala a tarii respective.
La sfarsit sa spunem ca initial programul a plecat de pe cu totul alte cifre, astfel totalul aeronavelor pre-comandate a fost de (in 1998) de 620 de aparate, impartite astfel: Germania – 232, UK – 180, Italia – 121 si Spania – 87, plus o optiune care totaliza inca 90 de aparate.
Pana la urma vor fi produse doar 470 de aparate pentru cei patru parteneri, o reducere de aproximativ 25%. Durerea a inceput in 2009 cand trebuiau comandate avioanele din “Tranche 3”- cea mai moderna varianta, dar care “Tranche 3” a fost impartita in doua “Tranche 3A” in care avioanele au fost comandate si “Tranche 3B” in care au fost anulate toate cele 124 de aparate initial programte pentru fabricatie.
Si ca necazul sa fie complet, toate cele patru tari partenere vor retrage din exploatare – pana in 2020 – avioanele “Tranche 1” (un total de 123 de avioane), ori asta inseamna alte pierderi pentru industrie, pentru ca aceste avioane nu vor mai intra in niciun program de modernizare, intretinere, etc.
O mica mentiune, din Tranche 1 ofera Italia si Germania Eurofighter la vanzare, la preturi promotionale si tocmai pentru ca le vor trage curand pe dreapta face ca avioanele sa fie atat de ieftine. Scumpa in schimb ora de zbor si intretinerea in general, plus ca T 1 sunt avioane dedicate aer-aer…
Doar in cazul britanicilor ar putea sa mai scape cateva ET Tranche 1 (englezii au si cele mai multe astfel de avioane – 53 de bucati), cateva putand fii crutate si mentinute pentru misiuni de politie aeriana/Quick Reaction Alert (QRA).
Morala 1 este insa si mai crunta, pentru ca dupa Eurofighter Typhoon europenii nu au nimic care sa vina din urma, nici un avion de generatia a cincea in dezvoltare, absolut nimic, astfel inca putem presupune ca F 35 va fi viitorul pentru intreaga Europa, atat timp cat nici Dassault Rafale nu are comenzi prea semnificative, iar Saab Gripen nu pare a fi in vizorul nimanui deocamdata (in Europa cel putin).
Morala 2 ar fi ca Junker vorbeste ca prostul despre o armata europeana unica, dar UE nu este in stare sa aiba un program comun pentru dezvoltarea unui avion de generatia a V/VI-a si intr-un viitor foarte scurt si previzibil Eurofighter va muri, Rafale nu mai are nici el mult, iar UE in ansamblul ei va redeveni dependata pe tehnologia militara de varf de Washington. Asadar ce armata unica daca nu putem avea macar o viziune a unei industrii europene de aparare viabila si cu viitor in fata?! Si sa-mi arate si mie cineva o armata puternica fara o industrie de aparare puternica in spate. Asadar Junker doar “bla-bla-uieste” de nebun (ca orice politruc rupt de realitate si mincinos), neexistand in acest moment o strategie reala pentru o armata comuna/unica.
China – din toata saracia ei tehnologica – isi dezvolta doua avioane stealth, rusii – din toata saracia lor financiara – dezvolta si ei: un multirol si un bombardier, doar europenii, cu un PIB mai mare decat al SUA, nu dezvolta nimic…
Iar daca privim lucrurile din acest punct de vedere, nici China, nici Rusia nu mai sunt de rasul/nasul nostru, al europenilor. Poate de rasul americanilor sa fie, aia au si vor avea cu ce in continuare, noi ne uitam de pe margine si ne dam importanti, dar la o adica tre sa vina americanii…
…de zici ca UE, in ansamblul ei, este o Romanie la nivel mondial, pastrand – evident – oarece proportii…
GeorgeGMT