Pentru ca sistemul de armament al avionului de vânatoare IAR 80 să fie eficace, a fost necesară armonizarea reglajului mitralierelor și a tunurilor, cu cele ale aparatului de ochire și fotomitralierei.
Dacă în timpul Primului Război Mondial se foloseau 1-2 mitraliere care trăgeau prin planul elicei la distanțe și viteze mici, odată cu dezvoltarea sistemelor de armare și tragere electrice sau pneumatice, a început montarea armamentului artileristic de bord în aripă.
Primele avioane care au folosit această configurație, au fost Hurricane si Spitfire, la mijlocul anilor ’30.
Mitralierele și tunurile nu erau orientate să tragă paralel cu linia de ochire, datorită lipsei de eficacitate a loviturilor dispersate.
Pentru a avea forță distructivă mare, este nevoie de tragere pe traiectorii convergente, având ca efect concentrarea tirului punctual, sau într-o zonă limitată.
Modalitatea de reglaj a convergenței traiectorilor proiectilelor și alegerea distanței optime de tragere, au suferit modificări și au stârnit controverse, practic fiind folosite mai multe variante.
Distanțele alese pentru tragere pentru diverse tipuri de avioane de vânatoare, pe parcursul războiului, au fost în general fixate între 100-500 m.
La o distanța prea mică există riscul ca avionul țintă să fie plasat între liniile de convergență, iar la distanțe mari să crească dispersia loviturilor.
Pentru IAR 80, o primă modalitate de reglaj a fost făcută pentru varianta inițială de înarmare, cu 6 mitraliere de calibru 7.92 mm, care trăgeau cu o convergență în perechi la distanțe de 200, 350 , 500 m și corecție balistică pe verticală.
Pentru fiecare variantă de înarmare s-a făcut o schemă de reglaj, folosindu-se în final o convergență punctuală la o distanță de 250 m.
S-a preferat concentrarea puterii de foc pentru a avea o forță destructivă maximă.
Reglaje covergență tragere armament pentru fiecare variantă înarmare (gif)
Reglaj traiectorie balistică mitraliere/tunuri
Toate reglajele se faceau la sol, la “rece” și/sau “la cald”, prin poziționarea avionului pe cricuri în asietă de zbor orizontal și vizarea optică din țevile mitralierelor sau tunurilor a unor marcaje pe panouri aflate la distanțe prestabilite.
De obicei, se făcea si tragere în poligon pentru verificare.
În acelasi timp cu reglajul armamentului. se verifica și vizarea țintei cu aparatul de ochire, care avea setată distanța de 250 m.
Se făcea și reglajul fotomitralierei, montată în planul stâng, pentru a fi focusată pe zona de convergență a traiectoriilor.
În funcție de tipul de misiune, se seta pe aparatul de ochire anvergura avioanelor inamice ce urmau sa fie angajate în luptă.
In cazul aparatului de ochire, pilotul trebuie sa introducă manual anvergura avionului țintă, încercând sa îl încadreze în reticul, pentru a stabili distanța fată de acesta.
(gif)
Pentru a executa tragerea corectă, pilotul trebuia să stabileacă unghiul de corecție, dependent de unghiul față de țintă și de viteza țintei, urmărind poziția acesteia față de cercul aparatului de ochire.
Pentru antrenamentul piloților, se foloseau tabele cu imagini ale avioanelor inamice poziționate în diverse unghiuri de zbor.
Tragerea se execută în fața țintei, pentru a compensa distanța parcursă de aceasta, în timpul în care proiectilul parcurge distanța până la impact.
În concluzie, sistemul de ochire al avioanelor IAR 80/81 a fost performant pentru acea perioadă și corespunzător pentru tipurile de misiuni de luptă executate.
Bibliografie :
https://military.wikia.org/wiki/Gun_harmonisation
Manuale întretinere IAR 80/81
Articol preluat de pe siteul iar80flyagain.org