In URSS armata era organizata, la fel ca si astazi, pe trei esaloane operative. Astfel primul esalon este compus din trupe regulate, bine pregatite si dotate cu tehnica de top. Primul esalon este compus numai din unitati militare gata de lupta si cu efectiv complet.
Esalonul doi, era compus din unitati (divizii) care cuprindeau in general doar 30% din efectivul nominal al respectivei unitati, insa trupele din esalonul doi participau si ele la aplicatii militare si beneficiau de militari in termen.
Esalonul trei, cel mai mare, este echivalentul modern al “marii osti tari” din Evul Mediu romanesc si era alcatuit in general din divizii/unitati doar pe hartie, in cel mai bun caz avand un stat major si cativa trupeti. Esalonul trei era si cel mai slab echipat din punctul de vedere al calitatii si noutatii tehnici de lupta. Aici intrau majoritatea barbatilor cu varsta cuprinsa intre 18-55 de ani, concentrati din viata civila.
Logica unui astfel de aranjament nu este deloc greu de explicat. Primul esalon, crema armatei sovietice avea rolul de a prelua socul initial al unui atac inamic, fiind sprijinit in 30-90 de zile de trupele mai numeroase ale esalonului doi, care ar fi trebuit sa incetineasca avansul inamicului si sa ofere timpul necesar pregatirii intregi tari pentru razboi, scoaterii tehnici de lupta din conservare, dotarea diviziilor de rezerva cu personal si armament, trecerea intregii economii pe picior de razboi. Mai simplu spus, primul esalon lupta cu inamicul, esalonul doi se complete si pleca spre front, in timp ce al treilea esalon era constituit.
Bineinteles ca ideal ar fi ca absolut toate unitatile aflate in nomeclatorul armatei sa fie complet echipate si cu personalul gata de lupta, numai ca aici ne lovim de probleme economice insurmontabile. In principiu, pe timp de pace, maximul de soldati pe care orice tara isi permite sa-l tina activ este undeva la 1% din populatie, dar si acest 1% este foarte impovarator pentru economia respectivei tari, asa ca se foloseste sistemul de rezervisti. Acestia la randul se impart si ei in doua categorii: rezervisti profesionisti, adica soldati si ofiteri lasati la vatra doar cu cativa ani in urma si care in principiu intra in esalonul doi, si marea masa a barbatilor apti pentru servicul militar, al caror rol este sa alcatuiasca grosul divizilor si sa asigure marea masa a soldatilor.
Numai ca de-a lungul timpului acesta organizare, foarte buna pe hartie, s-a dovedit falimentara. URSS-ul a avut mari probleme cu trupele din esaloanele doi si trei atat in WW2 cat si in razboiul din Afganistan, de unde pana la urma a retras rezervistii datorita performantelor foarte slabe, cat si in timpul amenintarii cu invazia a Poloniei. Pur si simplu aceste trupe foarte slab sau deloc pregatite nu pot face fata, nemaidiscutand aici de folosirea de catre acestia a armamentului modern. Chiar daca sunt asemanatoare, nu prea poti sa iei un mecanic de buldozer senilat si sa-l faci conductor pe un tanc, asteptandu-te in acelasi timp sa fie si performant, peste noapte.
Ai nevoie de timp si de pregatire serioasa pentru a aduce trupele din esalonul doi si trei la un nivel cat de cat comparabil cu primul esalon. Aici ar mai fi de adaugat ca trupele de rezerva folosesc, cel putin la inceputul conflictului, tehnica de lupta stocata, mai veche decat cea curenta, iar acest lucru se intampla din doua motive: in primul rand, in cazul unei armate obligatorii, rezervistii sunt cat de cat familiarizatii cu tehnica care la vremea lor era in dotare, iar in al doliea rand, nici o tara din lume nu-si permite sa construiasca suficient armament modern pentru a echipa toate cele trei esaloane.
Modelul sovietic al trupelor de rezerva, adoptat si de Romania, prevedea ca anual, sau chiar mai rar, in functie si de specializarea militarului respectiv, o parte din rezervisti sa fie concentrati prin rotatie in scop de improspatare a cunostintelor/pastrarea abilitatilor, sau pentru a se familiariza cu noi tipuri de tehnica de lupta intrata in dotare. Ca un exemplu, daca pe vreame comunismului faceai armata la parasutisti, dupa lasarea la vatra, timp de zece ani, erai obligat sa faci un anumit numar de salturi cu parasuta, parca zece, in fiecare an.
Numai ca si acest gen de pregatire era foarte costisitoare. Pe de o parte cei concentarti trebuia hraniti, intretinuti, se consumau munitii si carburant, iar pe de alta parte mii de barbati erau scosi in fiecare an din circuitul economic, generand astfel pierderi serioase. Ca sa va faceti o idee despre cuantumul acestor pierderi, atunci cand URSS-ul isi facuse planul sa invadeze Polonia, datorita concentrarii unui numar mare de oameni, economia sovietica a pierdut echivalentul a 50 de milioane de zile de munca, iar pierderile colaterale nu au putut fi calculate. In acel moment URSS-ul si-a activat o parte importanta din cele 150 de divizii detinute (in toate cele trei esaloane), iar asta a insemnat zeci de mii de camioane si utilaje rechizitionate din economia civila pentru a dota diviziile din rezerva.
Asadar mentinerea unor unitati de rezerva poate fi chiar mai scumpa decat partea armatei vizibila pe timp de pace, asta si datorita faptului ca in mod normal esalonul intai reprezinta sub 35% , ca numar de oameni si tehnica de lupta, din totalul diviziilor active.
O solutie clara si ieftina nu prea exista intr-o astfel de situatie, trupele din rezerva fiind pana la urma adevarata forta luptatoare a unei tari.
In Romania, in acest moment, nu putem vorbi in mod serios de forte de rezerva din “n” motive! De la lipsa cronica a tehnicii de lupta, la inexistenta unui plan clar de mobilizare si pregatire a rezervistilor, baza fiind bineinteles cei care parasesc organismal militar si care ar putea, macar pentru cativa ani, sa fie considerati trupe de rezerva. Problema majora la noi este lipsa cadrului legislativ si capacitatea Romaniei de a asigura o dotarea macar minimala acestor trupe.
In urma cu 2-3 ani a fost depus un proiect de lege in acest sens, un proiect adaptat noi realitati politice romanesti, dar care nici astazi nu a fost luat in discutie. Acesta legea prevedea ca orice barbat sa se poate inscrie ca militar reservist si oferea chiar si unele avantaje materiale. Respectivul civil primea lunar 25% din solda cuvenita gradului avut, iar o luna pe an se facea pregatire centralizata, cu solda intreaga.
Ori in acest caz am fi putut avea intradevar o forta de rezerva, foarte rapid concentrabila, decent pregatita si care chiar ar fi stiut, cat de cat, cu ce se mananca razboiul si tehnica de lupta. Din pacate, asa cum am spus, eternul si fascinantul argument “nu sunt bani”, a blocat si aceasta intiativa foarte serioasa, lasand practic Armata Romana cu un esalon doi scheletic si foarte rapid degradabil, esalon care oricum nu ar avea cu ce sa plece la razboi, daca tinem cont de harburile numite popos “ tehnica conservata” si mai ales de modul cum noi consideram ca se face “conservarea”, iar de un presupus esalon trei nici nu putem vorbi.
In lumea civilizata, militari din rezerva activa sunt organizati pe principiul legii pe care si noi doream s-o introducem. Sunt platiti sau au alte avantaje, li se asigura un minim de pregatire anuala, au loc trageri de lupta si una peste alta in caz de probleme au pe ce sa puna mana.
Trebuie sa recunoastem ca o forta de aparare serioasa si credibila nu este deloc ieftina. Multi dintre concetatenii nostri confunda Armata, in intregul ei ca organizatie desemnata sa apere tara, cu trupele aflate astazi sub arme, trupe care sunt intradevar mult mai vizibile, dar uita sau nu stiu ca ceea ce se vede este doar varful organizatiei, care are la baza inca doua esaloane, fiecare dintre ele aproape dublu fata de precedentul. De asemenea nu se constietizeaza ca fortele pe care un stat le mentine pe timp de pace sunt gandite sa reziste undeva la 30-45 de zile, in cazul unei invazii, apoi trebuie sa intre in lupta esalonul doi si trei, altfel degeaba mai intram in razboi.
Importanta trupelor de rezerva este intradevar coplesitoare! Aceste trupe castiga sau pierd un razboi, nu unitatile care pe timp de pace sunt active. Slaba pregatire a rezervelor s-a putut observa in iunie-noiembrie 1941 cand trupele sovietice regulate au fost distruse rapid de atacul preventiv german, iar pe front au ajuns soldatii semi-instruiti care nu au reusit de cat foarte greu sa incetineasca inaintarea germana cu pierderi uriase. Pana cand divizile bine pregatite din Extremul Orient nu au ajuns pe Frontul de Est, armata sovietica pur si simplu nu a avut capacitatea de a stopa invazia germana, cu atat mai putin sa preia initiativ.
Insa intrarea in lupta a diviziilor de prim-esalon din est, concomitent cu venirea iernii au permis armatei sovietice sa opreasca ofensiva si au oferit timpul necesar instruriri si dotarii cat de cat a trupelor proaspat concentrate, desi pierderea divizilor “profesioniste” in vara anului 1941 a putut fi compensata cu adevarat, adica prin preluarea initiativei, decat dupa batalia de la Kursk din vara lui “43.
Revenind acum la situatia de astazi, putem observa ca problemele s-au acutizat, paradoxal am spune, tocmai datorita cresterii nivelului tehnologic al tehnicii din dotare, a rapiditatii manevrelor cerute astazi de un camp de lupta intesat de tehnologie si informatie. Astfel daca la inceputul WW2 un barbat putea fi familiarizat destul de repede, sase luni, cu armamentul individual de infanterie, astazi situatia este muuuult mai complicata. Mai clar nivelul de pregatire necesar astazi unui soldat este mult mai ridicat decat era in urma cu 40 de ani, atunci cand luptele cu un numar mare de soldati faceau ca pregatirea necesara sa fie mult mai putin pretentioasa. Manevrele in viteza, noile sisteme de armament, campul tactic de lupta fac ca nivelul minim de pregatire cerut sa fie mult mai complex decat in trecut, cu totul incompatibil cu actualul sistem al trupelor de rezerva.
Ca sa dam un singur exemplu: racheta AT Maliutka, aflata si in dotarea Armatei Romane, necesita peste 2000 (doua mii) de lansari simulate, pentru ca operatorul sa aibe o sansa reala de a lovi un vehicul inamic intr-o situatie reala de lupta. Iar complexitatea unei rachete AT este minora fata de operarea altor categorii de tehnica. Doar pentru conducerea unui TAB sau MLI sunt necesare sase luni de scoala de aplicatie, iar daca ne gandim la sisteme mai sofisticate de comunicatii sau bruiaj, rachete AA de tip MAPADS, tragatorii pentru mitraliere, echipajul unui tun sau obuzier, etc, etc, ajungem la concluzia ca daca in urma cu 50-70 de ani acest sistem al trupelor de rezerva nu era nici pe departe perfect dar reusea cateodata sa-si atinga scopurile, astazi este pur si simplu desuet, imposibil de folosit.
In mod normal legea care zace in Parlament de cel putin doi ani ar fi trebuit sa asigure Armatei Romane un rezervor de rezervistii destul de bine pregatiti si gata oricand sa ridice armele, insa atat timp cat aceasta lege nu va fi votata Armata ca forta luptatoare, lasand la o parte dezastrul metastazic al dotarii, nu are nici o sansa sa-si indeplineasca, macar partial, rolul de descurajare a unui potential atac militar asupra Romaniei.
GeorgeGMT