După terminarea războiului din Crimeea (1853 – 1856), părțile beligerante au încheiat în 1856 Tratatul de la Paris. Pe lângă numeroase alte aspecte care priveau statutul Principatelor române sau înființarea Comisiei Dunării[1], tratatul reitera unele înțelegeri anterioare privind circulația prin Bosfor și Dardanele și, foarte important pentru subiectul acestui articol, demilitariza spațiul Mării Negre.
Consecința directă a prevederilor de mai sus a fost că Rusia a pierdut flota Mării Negre precum și toate instalațiile militare costiere. Această interdicție a fost respectată până în 1870 când, beneficiind de un concurs favorabil de împrejurări, Rusia a reînființat flota Mării Negre[3]. Cu toate acestea, timpul scurt până la începerea conflictului din 1877 nu a permis Rusiei să recupereze decalajul față de flota otomană care putea transfera cu ușurință nave de luptă din Marea Egee și Marea Mediterană. Prin urmare, la data începerii războiului din 1877, Rusia dispunea la Dunăre de serviciile a 9 (nouă) șalupe torpiloare aduse cu trenul din Marea Baltică, 3 (trei) canoniere, 2 (două) nave miniere și 2 (două) remorchere armate[4].
Mai departe, în articolul publicat pe rnhs.info – poate fi accesat aici, sunt prezentați restul combatanților, operațiunile în ordine cronologică și câteva concluzii. În opinia mea, principalele concluzii și învățăminte ale acestui război fluvial sunt valabile și astăzi chiar dacă mijloacele tehnice s-au schimbat.