Tancul care era sa fie: STRV 2000

George GMT

10 ani ago

Pentru ca de curand rusii au iesit la defilare cu noua familie de vehicule grele Armata, ar fi interesant sa ne amintim si de unul dintre ultimele proiecte europene de tancuri. Nu e vorba de germani, nici de francezi sau britanici… ci de suedezi.

Dupa ce au abandonat o noua modernizare a STRV-103, o masina de lupta dealtfel reusita si inca capabila in anii ’80 ai secolului trecut, suedezii si-au schimbat doctrina si au hotarat ca au nevoie de un tanc. Alaturi de trecerea in revista a unor posibili pretendenti de import, ca Leopard2A5, M1A1 Abrams sau AMX-56 Leclerc si chiar M-84 yugoslav (pentru acesta suedezii au fost in discutii chiar inaintea razboiului) a fost demarat si un program al unui tanc autohton.

O aliniere interesanta…

Testele au implicat evaluarea in fata unui potential oponent de categoria T-80UM sovietic. Sarcina crearii noului monstru pe senile a revenit asocierii “Hägglunds” cu “Bofors”. Cerintele prevedeau si cateva elemente specifice armatei suedeze: antrenamentul usor de realizat pentru manuirea noului vehicul, mentenata ieftina dar si stocarea simpla, ieftina si reactivarea rapida a stocului de vehicule.

Mock-up conceptele UDES 15, 16 si 19, de la dreapta la stanga

Designul a fost influentat si de proiectele testate in deceniul anterior cum ar fi UDES 03 – un sasiu fara turela cu un tun in elevatie, UDES 19 – un Marder echipat cu o turela cu profil redus si tun cal. 105mm si UDES-XX-20 (derivat al Hägglunds BV 206), un sasiu articulat cu tun cal. 120mm in turela externa, cantarind cu totul 25 de tone.

UDES 19

UDES-XX-20

In faza initiala, incepand cu 1986, s-a mers pe doua directii de studiu – o varianta cu tunul instalat intr-o turela cu profil redus si echipaj de 2 oameni (O140/40) si o alta cu 3 oameni si turela compacta si comandantul si tragatorul plasati pe partea dreapta, varianta denumita T-140/40. In 1987 s-a incheiat prima faza a studiului, varianta T140 (cu subvarianta cu tun cal.120mm) fiind cea aleasa pentru continuarea proiectului si pentru care a fost mai tarziu construita o macheta de lemn, conceptul primind denumirea „Stridsvagn-2000”.

Imagine aproximativa a celor 2 concepte de plecare

In fapt, competitia a fost mai diversificata, existand si o a treia varianta de studiu, care prevedea o versiune mai clasica cu echipaj de 4 oameni, denumita L140 si derivata probabil din CV-90, cu conceptie modulara dar blindaj inferior, fiind mai mult un vanator de tancuri. Aceasta din urma a fost studiata si in versiunea cu tun cal. 120mm cu rezerva de 48 de proiectile, denumita T 120B. In paralel, armata suedeza si-a pastrat optiunea de evaluare a unor tancuri straine si posibila cumparare a unui stoc limitat.

Variante de studiu

Ideea era de a obtine un tanc de 58 de tone cu blindaj modular evolutiv, un echipaj de 3 oameni, un motor diesel de 1475CP montat frontal si un tun cal.140mm cu autoloader capabil sa traga doar proiectile perforante APFSDS. Rolul de eliminare a tintelor usor blindate sau neblindate il avea tunul cal.40mm coaxial cu munitie HE si APFSDS si doua mitraliere Ksp m/39 cal. 7.62mm (una coaxiala si una pe plafonul turelei).

Tunul prevazut initial in variantele de studiu era cal.120mm similar cu cel al Leopard 2A5, insa puterea de penetrare a fost considerata nesatisfacatoare pentru viitorul apropiat.

Motorul MTU 883 diesel Europack de 1500CP (1100kW) lucra cu o transmisie automata Renk si o suspensie hidro-pneumatica (permitand schimbarea garzii la sol, similar cu Rotem K2 Black Panther sud coreean), tancul putand atinge o viteza maxima de 70km/h pe sosea si o autonomie de 500km.

Macheta de lemn lasa sa se vada frana de gura a tunului si protectia laterala ridicata in pozitie de mentenanta. Se observa si tunul cal. 40mm in a doua imagine

Sectiune prin O140/40

Tabela variante de studiu (sursa aici):

	L140	T120B	T140	T140/40	O140/40
Echipaj	3	4	3	3	2
Masa	35,0 ton	58,0 ton	59,1 ton	59,8 ton	52,0 ton
Masa transport	32,5 ton	55,0 ton	56,1 ton	56,8 ton	49,0 ton
Lungime	10,2 m	9,9 m	7,5 m	7,5 m	7,3 m
Latime	3,1 m	3,7 m	3,7 m	3,7 m	3,7 m
Inaltime	2,9 m	2,69 m	2,75 m	2,75 m	2,8 m
Motor	Diesel 8cil736 kW MTU	Diesel 12cil1100 kW MTU	Diesel 12cil1100 kW MTU	Diesel 12cil1100 kW MTU	Diesel 12cil1100 kW MTU
Transmisie	Automata4+2 RENK	Automata4+2 RENK	Automata4+2 RENK	Automata4+2 RENK	Automata4+2 RENK
Viteza	70 km/h	70 km/h	70 km/h	70 km/h	70 km/h
Autonomie	500 km	500 km	500 km	500 km	500 km
Trecere sant	1,6 m	1,5 m	1,5 m	1,5 m	1,5 m
Trecere vad	2,5 m	2,5 m	2,5 m	2,5 m	2,5 m
Trecere obstacol	1,2 m	1,2	1,2	1,2	1,2
Calibru	140 mm 2 x 7,62mm	120 mm 2 x 7,62mm	120 mm 2 x 7,62mm	140 mm40 mm 2 x 7,62mm	140 mm40 mm 2 x 7,62mm
BlindajRSV/KE Fata  Lateral  Plafon	90/90 mm 18/18 mm 20/20 mm	800/1200mm 90/450 mm 100/200 mm	800/1200mm 90/450 mm 100/200 mm	800/1200mm 90/450 mm 100/200 mm	800/1200mm 90/450 mm 100/200 mm

Au mai fost refuzate urmatoarele variante, ca fiind neconforme cu cerintele:

T120 tun cal. 120mm
T120/40 tun cal. 120mm si arma secundara cal. 40mm
L120 (30 tone) tun cal. 120mm si protectie redusa

Comparatie siluete

Pentru a minimiza timpul de realizare a tancului, majoritatea componentelor utilizate in design existau deja, de la cutia de viteze, motor, elemente de protectie si armele. Insa tunul cal. 140mm trebuia importat, existand deja solutia Rheinmetall, iar autoloaderul trebuia proiectat special, fiind insa refolosita experienta STRV-103 si mai ales a tunului autopropulsat Vk-155 Bandkanon. Tunul beneficia de o rezerva de 38-40 de proiectile, o parte stocate intr-un compartiment in spatele tancului iar restul in autoloader, iar arma de 40mm dispunea de 148-180 de lovituri. Zona de stocare a proiectilelor dispunea de “panouri blow-off”, pentru cazul penetrarii care ducea la detonarea munitiei.

Si aici un alt unghi – conceptele L140

… si apoi O140/40

Ratiunea alegerii tunului de calibru 140mm era cerinta de penetrare a peste 800mm RHA cu efect dincolo de acest nivel de blindaj, ceea ce pentru un tun cal.120mm L44 sau chiar si pentru un L48 era la limita in anii ‘80. Tunul era superior concurentilor de cal.120mm cu o energie dubla la gura tevii si o capacitate de penetrare crescuta cu 25-50%, in functie de tipul de blindaj si unghiul de lovire. In plus, dezvoltarea altor metode de crestere a puterii loviturii cal.120mm, electrotermic-chimic sau electromagnetic, erau inca in studiu si ar fi putut intarzia serios programul de finalizare a tancului.Astfel tunul de cal.140mm era o solutie prgmatica care ar fi oferit tancului o capacitate de lovire confortabila si inca posibil a fi crescuta (in paralel cu evolutia blindajelor) prin diverse solutii pentru o perioada de cel putin 20 de ani de la intrarea in dotare.

Schita STRV 2000 varianta T140/40 si elemente constitutive

Calibrul mare al tunului, si deci dimensiunile si masa proiectilelor, au dus la o alta problema, aceea a stocarii, solutia gasita fiind adaugarea unei arme coaxiale cal.40mm in paralel cu utilizarea unui autoloader mai simplu care sa foloseasca doar proiectile perforante pentru arma principala. Se elimina astfel si problema selectiei proiectilelor pentru tun inainte de tragere, diminuand si timpul de reincarcare.

Tragatorul si comandantul erau plasati pe partea dreapta a turelei, echipajul beneficiind de un sistem C3i de ultima generatie insa fara vedere infrarosie, cerinta initiala cerand folosirea proiectilelor de iluminare de aruncator.

Blindajul modular compozit era, potrivit unora, superior celui al Leopard 2A5/STRV-122, fiind estimata la un echivalent frontal de 800/1200mm RHA pentru lovituri cumulative respectiv cinetice cal.120 si 125mm, iar lateral probabil pana la 450mm. Plafonul ar fi beneficiat de protecite echivalenta de 100-200mm. Placile de blindaj erau modulare, usor de inlocuit in caz de avariere dar si in caz de modernizare cu noi tipuri de blindaj. S-a avut in vedere si un nou tip de blindaj reactiv, oarecum similar cu solutia Blazer israeliana sau cu Kontakt5 rusesc.

Solutie de blindaj reactiv suedez, similar Blazer israelian

Solutii de dispunere a blindajului modular frontal si lateral pe sasiu

Lovitura luata ca si etalon de plecare pentru posibilii oponenti din Pactul de la Varsovia a fost proiectilul BM 22/23 cal.125mm, cu capacitate de penetrare a 500mm RHA (380mm la 2km) si care ulterior a fost imbunatatita in uzul tancului T-80U, studiat de asemenea in cadrul programului STRV2000.

Lovitura antitanc penetranta cu carbura de tungsten

Blindajul tancului a fost gandit in mai multe straturi, pornind de la carcasa din otel si panouri compozite si apoi stratul de blindaj reactiv. S-au testat si solutii de blindaj ceramic, in cadrul “Skyddskeramprojektet’ început în 1988, de la ceramica-Al2O3 (alumina), B4C (carbura de bor) şi TiB2 (titanborid) dar rezultatele nu au fost chiar pe masura asteptarilor desi au fost implicate companii suedeze cu experienta: FOA şi FMV. La acestea s-au adaugat studii de caz pornind de la blindajul tancului M1 Abrams, cu privire la adaugarea unui strat de uraniu saracit, facandu-se teste de tragere pe un astfel de blindaj.

Structura foilor de blindaj compozit testate

Teste de penetrare a blindajului

Tot la sectiunea protectie, s-a studiat scaderea semnaturii infrarosii si radar a tancului, dar nu au fost facute publice detalii.

Desi pentru zona nordica a tarii cerintele suedezilor prevedeau adesea ca tancul sa nu depaseasca o anumita masa si sa pastreze o anumita mobilitate pe teren framantat dar si capacitati de traversare a cursurilor de apa, STRV-2000 nu a avut astfel de restrictii. Si asta pentru ca in testele efctuate cu Leopard2 si Abrams M1 in 1989-90 acestea au performat mai mult decat onorabil desi aveau spre 60 de tone, beneficiind insa d emotoare puternice si transmisii performante, ceea ce a infirmat perceptia de pana atunci a militarilor suedezi din cercurile de decizie.

Asezarea panourilor compozite in blindaj

Compartimentul cu munitie suplimentara, aditionala celei din autoloader

Se pare ca pentru prima data s-a pus problema unui sistem de management al luptei in armata suedeza la aparitia STRV-2000, elemente fiind probabil refolosite la evolutiile CV-90.

Revenind la decizia asupra STRV-2000, testele cu tancuri straine au cantarit mult in balanta, alaturi de schimbarea paradigmei politice in 1990, care inlatura amenintarea sovietica. S-a analizat de asemenea impactul industrial al tancului: in cazul in care era produs complet local in cifre suficient de mari ca sa justifice dezvoltarea, ar fi impactat capacitatea de a produce CV90 si evolutiile sale. In acelasi timp, daca s-ar fi decis continuarea STRV-2000, ar fi trebuit gasita si o piata de export pentru amortizarea unei parti a costurilor, lucru greu de facut la incheierea razboiului rece cand piata a fost saturata de produse in exces alaturi de nise deja acaparate de Leopard2 si M1 Abrams.

In 1991 decizia de a se stopa proiectul a fost luata din cauza costurilor mari de dezvoltare relativ la lotul redus de tancuri necesare in armata suedeza (doar 150-200 de bucati), trecandu-se la achizitia de import, mai ieftina, cu asamblare locala si integrarea unor sisteme autohtone. Pentru a compensa achizitia externa si a nu cauza un soc semnificativ in industria suedeza, importul de Leopard 2 s-a facut cu asamblare locala si integrarea unor echipamente specifice suedeze.

Astfel s-a incheiat povestea unui vehicul care ar fi putut sa devina cel mai capabil tanc produs in Europa, si care probabil ar fi adus industria suedeza pe unul dintre primele locuri la nivel mondial in industria de tancuri.